Când se despărțise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă și să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănânce și plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aștepte până după mâncarea oamenilor.
Birică avea douăzeci și patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu știa ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să țină la o fată și nici atunci nu înțelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse și mai pe urmă, tot așa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înțelegea și mai puțin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curățat porumb, se juca inelușul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică și cel care avea cureaua și conducea jocul îl întrebase:
„Câte să-i dau, Birică?“
„Câte vrei!“ răspunsese Birică și asta însemna că trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă.
Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruțe, fiindcă tot nu-i place de el.
„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul“, spusese atunci Birică.
Jocul continuase și Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greșise înadins, știa că inelul trebuie să fie la Polina.
„Câte să-i dau, Polino?“ întrebase într-adevăr cel care conducea.
„Dă-i una moale ca lâna și una iute ca fulgerul“, răspunse Polina.
Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă și se înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei și fluierase. Știa că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândească și abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârșit și să-i spună, să-i dea de înțeles, că s-a gândit la el și îi place, sau s-a gândit și n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieșise chiar în prima seară — a doua seară de când intrase în vorbă cu ea — și nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei și nici măcar cuvintele obișnuite: „Mă duc, ne vede cineva“. Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei față de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate și cunoscute de toate fetele și de care ea parcă nici nu vroia să știe.
Înțelesese mai târziu că ea ținea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu inelușul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ținea la el — el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ținea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulți frați și nu-i venea decât un pogon de pământ — îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac și să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înțeles Polinei că se gândește să se ia cu ea, Polina se făcuse roșie și se uitase la el cu niște ochi ciudați, ca în seara aceea la clic: „Și dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?“ întrebase ea. „De ce să nu vrei?“ „Mai știi? Poate că nu țin la tine.“ El o apucase de mână crezând că glumește, dar ea îl lovise peste braț și se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el și Birică nu prea înțelesese.
Aducându-și aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înțelesul târziu și cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuși să meargă spre casa Polinei și mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul și neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată — și atunci ar fi rămas singur cu dorința lui chinuitoare de a-i vedea chipul — se ascunsese undeva în adâncul inimii și cânta într-o ciudată uitare de sine.
În dreptul Moromeților glasul său se frânse tot așa cum începuse, pe neașteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podișca lui Bălosu și fluieră.
Casa Polinei rămase liniștită. Birică mai așteptă puțin și fluieră din nou. De astă dată auzi ușa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosu era înalt și Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara și nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portița scârțâi ușor și câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică ședea pe podișcă, jumătate întors și aștepta.
— Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?
Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.
— De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?
După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.
— Pleacă în... mă-tii d-aici și să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun câinii pe tine.
Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei și îi șopti:
— Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ți-am făcut nimic.
— Ce să iau seama la vorbă? Ce cauți tu la fata mea?
Și fără să mai dea alte lămuriri, îl și apucă pe flăcău de gulerul cămășii și îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stanoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemișcat. În spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.
Birică așteptă câteva clipe șovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.
Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi și din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeților. Veni lângă gard și șopti prin întuneric:
— Bă Nilă-m’!
— Cee-m’? Care ești? șopti Nilă de pe prispă.
— Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.
Intrigat, Moromete ieșise și el pe prispă.
— Tu ești, Birică? întrebă el.
— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.
Flăcăul intră în curte și se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.
— Bună seara, zise el moale. Unde ești, Nilă?
— Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.
— Nilă, unde ești, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?
— Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.
— Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete.
Birică se așeză pe prispă și deodată izbucni.
— Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Știi și dumneata că la o fată mare și-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.
— Măi Birică, prost mai ești, zise Moromete, în șoaptă, ca și când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găsești tu altă fată? E satul plin. Și nu-ți ajunge aici, te mai duci și la Miroși și la Balaci, poți să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiți tu? Îmi spuse și mie adineauri în drum alde tat-său că Polina și cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e daravelă veche...
În acest timp, Birică se sculase de pe prispă și se tot mișca, ascultându-l pe Moromete.
— Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.
Paraschiv, Nilă și Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă și se opri lângă gardul grădiniței în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa și bătătura lui Tudor Bălosu.
— De ce minți, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minți, mă? spuse el din nou, ca și când ar fi știut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochii cu tine!
Flăcăul plecă de lângă gard și înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt și de astă dată începu să strige fără teamă, ca și când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-și piardă măsura:
— Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă gonești de la poartă... Da’ ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuți câinii pe mine, mă, ca pe-un țigan? De ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată și fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuți câinele? Ce ți-am făcut eu dumitale? Ți-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuți câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ți-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuți câinele pe mine, mă, tu-ți dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!
— Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.
— Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.
Îl știau un flăcău la locul lui și erau nedumeriți de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-l țină de rău, dar Birică se smuci.
— Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?
Spunând cuvântul prost, flăcăul țâșni deodată înapoi lângă grădiniță și începu din nou să strige.
— Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deșteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu șchiopul ăla și lasă-mă pe mine așa prost cum sunt eu. Și dacă dumneata, nea Tudore, ieși la mine și amuți câinele, păi lasă!...
Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieți și fete care ascultau în tăcere. Birică ieși în drum și-l strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieșise la șosea și plecase.
— Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul șosele ca și când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit și eu la poarta lui ca un flăcău și el sare la mine, parcă aș fi venit să-i sparg casa... Lasă, Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă aranjez eu pe voi, încheie el amenințător și de astă dată se îndepărtă de tot de casa fetei.