Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă și începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă și a doua zi era duminică, era călușul, nu puteau sta fără să se spele.
— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă și începu să clănțăne din dinți. E rece ca gheața.
— Ei, ca gheața, vezi-ți de treabă, așa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejește.
Tita se aplecă și o stropi pe neașteptate cu un val de apă. Fata cea mică țipă ascuțit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă și ea și o împroșcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp țipând mereu, apoi Tita se opri și strigă:
— Ajunge, treci și mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!
Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă și se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se știe de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă și apropiindu-se din ce în ce.
— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.
— Și dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.
— Fă, zăpăcito, nu ți-e rușine? Treci afară, n-auzi?
Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, își trase repede cămașa pe cap și pieri în tufișul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât niște glasuri și îngheță.
— Ce faci, fă, aici, te scalzi?
— Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca și începu să râdă.
— Scaldă-te, fă, se auzi iarăși glasul acela.
— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiș se auzi strigată:
— Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleț și cu ga Leana, vor să prindă pește. S-au îmbrăcat în pantaloni.
Tita ieși din tufiș încă înspăimântată și când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă:
— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Și proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?
Ilinca râse iar:
— Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!
— Ei, ce știe ea, zise muierea cu plasa.
— Ați prins mult pește? întrebă Tita schimbând vorba.
— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaște și mormoloci.
— Tata spunea că ăia pe la București mănâncă broaștele! Zicea că le îndoapă cu carne și le bagă la cuptor, așa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară și le mănâncă cu furculița, zise Ilinca scuipând pe marginea apei.
— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitați-vă!
Cele două ridicară plasa la mal și o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea și țâșni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaște, de toate mărimile săriră de pe mal împroșcând apa. Un singur peștișor, ca un deget de copil, strălucea în buruienile de pe mal și chiar și acela era gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcnește.
— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aștepți, nu vezi că te-ai învinețit?
Fata ieși clănțănind și se îmbrăcă repede.
— Stați, fa, că mergem și noi, zise fata cu plasa. Ați auzit? Se mărită Polina.
— Polina lui Bălosu? Păi știm, răspunse Ilinca.
— Nu, nu știți, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoțitoarei: Hai să mergem și noi, ga Leano, că eu ți-am spus că până nu plouă, peștii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi știți că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.
— Cu șchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e șchiop, mai e și făcut!
— Da’ ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise Leana înfășurând plasa.
— Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.
— De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii de fugiți de el?
— E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Și n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere și parcă e milog!...
— E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.
— Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa. De ce nu-ți cârpești fusta aia, nu vezi că ți se vede buca?
— Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.
— Ce știe ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalalt, tot așa ai să zici?
Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se roșise. Flăcăul însă nu știa nimic. El era prieten cu frații ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... și mai ales cânta frumos.
Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfințise și în aer începuseră să bâzâie țânțarii. Când cotiră după Valea Morii și se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:
— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică?
Fetele băgară și ele de seamă și încetiniră pașii. Tăceau. Se gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună știrea flăcăului.
— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuși fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoștea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara și se apropie de ea.
— Tito, vreau să-ți spun ceva... Am fluierat aseară la Polina și nu știu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, șopti el după ce se îndepărtă puțin cu fata. Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună!
S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să știe decât atât, dar Titei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea.
Cunoștea și ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ține la ea, dar nici nu se străduia să arate că ține.
— Atâta vreau să știu, continuă Birică, de astă dată fără să-și mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
Tita șovăia să răspundă.
— Birică! Se vorbește că Polina... Nu știu, așa am auzit... Tu nu știi nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbești tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.
Birică se posomori și amuți. Mai merse câțiva pași cu fata, apoi, fără mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.