Băiatul se urni de lângă poartă și intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă și o mesteca aprig, încercând din când în când s-o țină pe loc cu talpa piciorului.
— Veniși cu oile, mă? Du-te repede și prinde-o pe Bisisica... Viu și eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa și se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieși în curte și începu să strângă oile spre obor. Câțiva miei săriseră pe prispă și lingeau sare.
— Câși, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât și făcându-le vânt de pe prispă.
Închise poarta oborului și rămase între oi tăcut. Oborul era mic și cele douăzeci, douăzeci și cinci de oi abia aveau loc să se miște. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică și se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână și blândă care mergea totdeauna în urma cârdului.
— Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răcește mămăliga!
Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un căldăroi în mână și abia se mișcă.
— Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ți dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiți? zise femeia cu un glas moale și cam îndepărtat, ca și când ar fi vorbit gardurilor.
— Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră și cornută care se pitise într-un colț și aștepta nemișcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior; oaia nu se mișcă, dar când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe băiat cu burta la pământ.
— Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâșni el și ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare și gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea și o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului și începu s-o mulgă. Niculae o ținea de coarne și o izbea cu sălbăticie peste bot.
— Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...
Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte și totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz și nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge și el și arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă și plângea în neștire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieți și o bătea cu cruzime. Oaia se cumințea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăși își lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărțea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul și o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând și gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana și chinul băiatului reîncepeau cu prospețime. Niculae o ținea minte încă de pe când era noatină.
Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldărușa și intrase în obor să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica — așa o botezase Achim când o învățase să împungă ca berbecii — ieșise din cârd și ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu cornițele ei mici printre picioarele popii.
— Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în același timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simți mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi și începu să rumege liniștită.
— Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca și când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu știu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu le lovește moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la școala. Are sa mă lase repetent...
— Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răcește mămăliga!...
Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură și-i strânse nasul:
— Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una și tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent?
— Ce să-ți fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte.
— N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ți tot spun?
— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu același glas îndepărtat și îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia a dat câteva picături!
Niculae, de astă dată, strigă:
— N-auzi, mamă?
— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.
— Păi nu ți-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărți și că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveți pentru examen, că nu ți-am pus note“...
— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși cu gândul împrăștiat.
— Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învățat?!
— Păi învață! răspunse femeia moale.
— Cum să învăț?! strigă Niculae deodată atât de indignat și furios că ridică și brațele, și glasul lui de copil răsună ascuțit în liniștea amurgului care începuse să acopere salcâmii.
— Ia și tu o carte cu oile și citește. Ce vreai să-ți fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.
— Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală...
Femeia tăcea și mulgea mai departe oaia.
— Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci și ține-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.
— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse și scoase un strigăt. Oaia se mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică și ascuțită. Niculae izbucni pe neașteptate într-un plâns sfâșietor și se lăsă jos ca o cârpă.
— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzești? Ține oaia să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă și mai adânc, perpelindu-se pe jos și izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie și începu să mulgă singură și tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mișcare, se ridică în capul oaselor și rămase cu coatele pe genunchi. Se simțea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca și când ar fi cântat ceva lung și deznădăjduit:
— Aaa... aaa...
— Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ți iese mațele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls și pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii și vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plâns.
— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă și beai la tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă alții n-au treabă și au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici și el stă la poartă și bea tutun. Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele... și eu să îndop singură o ceată de haidamaci...
Paraschiv ridică fruntea și-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă și intră în curte tăcut.
— Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg și-l calcă și oile…
— Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.
Femeia nu răspunse nici unuia și intră în tindă.
— Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ți dau banii?
Moromete făcu un gest nedeslușit.