În drum spre Moromeți, Birică se luptă din răsputeri să alunge supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise ca și când el, Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui... Era de neînțeles! Doar știa că trebuie să se însoare cât de curând, să lase drum surorilor, știa totul, ce rost avea să-i reamintească?!...
Având o stare turbure de nemulțumire și ură împotriva nu se știe cui și de pornire necruțătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei, Birică ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeților — nu vroia să fie văzut de ai lui Bălosu — îl strigă pe Nilă printr-un șuierat scurt și se așeză să-l aștepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preț și, dacă s-o putea, să-i ardă câteva... Gândea că ea nu se purtase cinstit...
— Tu ești, Birică?
— Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în șoaptă groasă.
Nilă se așeză greoi și nu mai zise nimic. Se vedea după fața lui că bănuiește despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.
Stăteau sub un dud bătrân și tăceau. Nilă se gândea și Birică aștepta. Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă și țopăiau cu piciorușele lor subțiri ca firul de iarbă. Era cald și liniște, în aer nu se simțea nici o adiere. Pe o cracă mărginașă câteva frunze late ale dudului începură să pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemișcare. Peste sat zgomotele erau parcă înăbușite chiar de la început, parcă se dormea în aer. Obosit și parcă mâhnit, Nilă se uită țintă la prietenul său.
— Vreai să vorbești cu Polina?... Să-i spun Titei s-o cheme?...
— Spune-i!
Nilă se ridică ceva mai vioi și vru să se îndepărteze, dar Birică îl opri:
— Nilă, șopti el mohorât. Adu și o măciucă...
Nilă se posomorî, nu înțelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab:
— Lasă, mă, ți-e frică de Victor?
— Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică.
Nilă se întoarse cu Tita, care și ea înțelese când îl văzu pe Birică lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.
— Vreai să vorbești cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia moartea cu neamul lor! spuse ea așezându-se. Nu știu cum o fi Polina, dar Victor, mă gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că ași vrea eu să mă mărit cu Victor! Și Victor sta acilea și nu zicea nimic... Nu mă duc eu la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să mă vadă el.
— Lasă, Tito! Du-te! șopti Nilă.
— Nu mă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita și vru să se ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte și apoi glasul ei se apropie de grădină și o strigă iar:
— Tito, unde ești? Hai că trec călușarii!
Se auzea într-adevăr în liniștea satului cum se apropie cântecul lăutarilor. Birică, Nilă și Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de țipetele ascuțite ale muierilor și fetelor.
— Abreaaaaaau!...
Tita se ridică, Nilă vru să se ridice și el, dar se uită la prietenul său:
— Hai să vedem călușarii!
— Dă-i dracului de călușari că-i vedem noi pe urmă... Te gătești și mergem pe urmă după călușari! răspunse Birică.
— Hai, Tito, du-te odată și spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci! se supără Nilă.
Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Călușarii se opriseră undeva foarte aproape și țipetele de spaimă vesele ale muierilor și fetelor nu mai conteneau.
— Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-și putu stăpâni Nilă nerăbdarea.
Se ridicară și se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit călușarii la ei, și Polina e în casă, se gătește.
— Hai acolo! se hotărî Birică.
Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc și năvăleau pe prispă și în grădină, în spatele casei Moromeților. Copiii cățărați pe garduri urmăreau mutul, gata să țipe și s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre șosea și, cu toate că împrejurimile casei erau înțesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară.
Birică și Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă și când o ieși Polina să-i spună să vină după căluș sub dudul din fundul grădinii. El căuta totuși să se apropie de călușari, s-o vadă pe Polina când o ieși. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulțime urlând și lovind cu sabia lui roșie să facă loc călușarilor. Ținu piept năvalei înapoi și se împinse aproape de tot în față fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios.
Tocmai se începea vestitul joc și călușarii se strigau unul pe altul să se adune: hăp! hăp! hăp! Se aliniară în mijlocul bătăturii cu fața spre pridvorul lui Bălosu și îl așteptară pe mut să dea semnalul.
Tudor Bălosu cu muierea și cu Victor ieșiseră în pridvor, Victor stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roșii la cămașă galbenă de mătase, cu capul gol și pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la față, dar era distins îmbrăcat și țeapăn. Tudor Bălosu și muierea, gătiți și ei de sărbătoare — Tudor Bălosu purta vestă neagră peste cămașă albă cu mâneci bogate, Aristița rochie de catifea albastră — stăteau pe scaun avându-l pe Victor între ei. Nu oricine putea primi călușul, care ținea mai bine de un ceas, și felul cum stătea Victor în picioare și se uita în jos la mulțime dădea de înțeles tocmai acest lucru.
— Mă, șeful ăla al călușarilor! strigă el, și când acesta se apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucați călușul întreg! lucru care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide și la câțiva din sat se juca în întregime acest joc rar. Aristița Bălosu părea mai retrasă și mai puțin mândră, și se uita din când în când spre tindă așteptând-o pesemne pe Polina, care întârzia.
— Mutule! strigă șeful călușarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace!
Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână și se opri în fața călușarilor aliniați.
Nu era mut și nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel și rostul lui ca „mut“ în jocul călușarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. În timpul jocului lovea groaznic cu sabia călușarii care oboseau sau jucau prost, iar călușarii erau legați prin jurământ să nu se supere și să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legați clopoței. Călușul ținea trei zile, de Rusalii, și istovea cumplit pe călușari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat și mai intens.
Când speria și stropea cu ouă clocite muierile și copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară și zdrențuită sub care ținea ascuns falusul de lemn. Era boroșcoit pe mâini și pe față cu roșu și arăta înspăimântător.
Abreau se grăbi să facă așa-numita numărătoare, trecând de la un călușar la altul și mormăind nu se știe ce în dreptul vreunuia pe care îl știa mai slab. Se trase înapoi și se stropși la ei poruncitor:
— Hăp-șa!
— Hăp-șa! răspunse șeful călușarilor care apoi își întoarse fața de la mut și porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toți aveau clopoței la picioare, la ciomege și la fes, betelii și caftane roșii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoși în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formație, în costume, cu mut și cu încă ceva care era greu de găsit și de păstrat și anume un conducător neobosit și mai bun decât toți ceilalți care „să știe călușul“, adică să țină minte numărul și ordinea figurilor de joc. La a patra măsură șeful întorcea fața spre jucători și striga chemarea: hăp-șa! la care ceilalți, la măsura următoare, răspundeau în același fel. Din ce în ce însă chemarea șefului se lungea ca o rugăminte și în același timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului și strigă aspru:
— Hăp-șa!
— Hăp-șa! i se răspunse și intrară în plin căluș, șeful jucând în fața lor, mergând de-a-ndăratelea și strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeași chemare.
— Abreaaau! izbucni mutul și se repezi cu sabia roșie în mulțime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie și spaimă. Mutul scoase falusul de lemn și gonind și mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul călușarilor începu să toarne peste el lapte și să spargă ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simți că Polina a ieșit din casă și întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulțimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu brațele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul și înverșunarea se topi în el ca și când n-ar fi fost. Ea arăta veselă și liniștită, și când Ilinca lui Moromete se apropie și îi șopti la ureche, Polina dădu din cap că a înțeles și continuă să rămână veselă, cu fața spre călușari.
Buimac, neînțelegând, flăcăul nu mai putu sta la călușari și se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeților și se întinse în iarbă cu fața în jos. Stătu acolo singur, așteptând spargerea călușului, care părea să nu se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, țipetele și râsetele ascuțite spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoțeilor, chemarea încordată a călușarilor, hăp-șa!, uneori istovită și lungă, hăp-șa și mereu în tactul rigid și intens al viorilor. Când în sfârșit muzica încetă și se auziră strigătele de astă dată răzlețe, hăp! hăp!, Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluș flăcăii și fetele jucau și ei horele lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât și înverșunat, dar deodată tresări. Polina deschidea poarta grădinii și se apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuși cu sfială de flăcău și când se opri îi dădu bună ziua.
— Bună ziua, Birică! îi spuse și avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu cum arăta și cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet și se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus și aștepta.
— Ce e, Birică? îl întrebă.
Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu fața aproape. Avea un obraz alb, bărbia rotundă și curată. Încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu avea, și nici nu se vedea că va avea curând, cu toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ținea pleoapele peste ochi și numai Birică îi cunoștea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuși de ceva tainic care nici ea nu părea să știe ce ascunde. Acum se uita la el cu privirea aceea.
— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou și arăta parcă grăbită să se întoarcă la căluș.
— Va să zică, Polino, eu fluier la tine și tu îl trimiți pe tac-tău să mă înjure! spuse Birică întunecat.
Polina nu răspunse și nu se clinti.
— Te măriți, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de încordare și amenințare. Dumnezeul tău că n-am știut eu cine ești! exclamă el acum cu o durere vie și se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.
Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abțină:
— Și nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ți mai place și te...
— Păi, ți-am spus, zise fata.
— Când?
— Joi după Paști!
„Joi după Paști“ era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuși ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.
— Joi după Paști, nu ții minte? repetă ea batjocoritor. Și pe urmă ce, trebuie să-ti spun ție cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.
Birică o plesni peste față cu toată puterea. Ea țipă înăbușit și își duse brațele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, își descoperi ochii. Ardeau.
Birică o văzu și rămase nemișcat sub privirea ei, sumbru și necruțător. Dar ea nu clipea și o umbră de spaimă și un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.
— Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiți greu de câteva ori. Gâfâia.
— Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială și teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata și d-aia n-am ieșit. Eu credeam că tata știe de tine, dar el a aflat abia alaltăieri... Stai să vezi cum s-a întâmplat...
— De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră!
— Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, șoptită și fierbinte, și el începu s-o asculte posomorât și îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi știut, că se afla din nou sub puterea simțirii care o stăpânea și pe ea.
Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruțător cu ea, nu cunoșteau acest glas, iar părinții ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoșteau.