Între prânz și seară, Birică se îmbrăcă de horă și se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.
Înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.
De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se știe când și în ce fel se stabilise în familie că decât să iasă toți în lume și să se facă de râs că sunt rău îmbrăcați, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalți să stea și să nu se ducă nicăieri.
Birică îndura rău situația lui de flăcău mai mare între frați, deoarece toți îl așteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea și le găsea în dosul porții pe cele două surori, înțelegea că ele au stat acolo tot timpul și că nimic altceva n-au făcut decât să stea și să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă fetele de seama lor. Totuși, Birică avea niște surori vesele și răbdătoare. Sufereau nițel duminica și apoi uitau.
Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu simtă așa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuși și ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana și Gheorghița și părinți și frați care te dorim în tot momentul“...
Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici după ce Birică se întoarse din armată și le găsi gata să iasă în lume. În multe familii ieșirea în lume dădea naștere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică păreau să fi descoperit ele ceva deosebit... Erau foarte vesele și îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele știau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele și aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu știe să ia batistoare de la fete.
Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieși nici măcar până la poartă; aceeași fustă veche, aceeași bluză arsă de soare și cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ți facem din ea niște piepți la cămașă, că nouă tot nu ne-ajunge!“ Sau: „Nene, din lâna asta să-ți facem mai bine o flanelă!“...
Mai bine!
Când le auzea așa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se știe unde, să muncească nebunește câțiva ani și să se întoarcă plin de haine și de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ținea la ele cu o durere pe care cu greu și-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă și lăsând pentru ele bucățica mai bună.
Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau și nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat și se uitau cu ochii strălucitori la cămașa lui cu piepți de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i țină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.
Birică era tăcut și galben la față. Tocmai se încălțase și își trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie.
— Birică, spuse ea, fetele și tat-tău sunt supărați pe tine. Aseară și azi-noapte n-ai dormit și n-ai mâncat nimic... Noi n-am vrut să-ți spunem, dar ce cauți tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâția frați... Maică, Birică — și deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns — las-o, maică, nu te mai duce... Însoară-te cu o fată pe potriva ta... Ai să găsești tu o creștină...
Mama nu mai putu vorbi și ieși din odaie. Intrară fetele.
— Ce e, Birică, fir-ar a morții de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă și jignită. De-aia muncim noi și ne căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porțile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat și-ai înjurat ca un țigan? Numai asta n-ași fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!
— Parcă nu mai sunt alte fete! spuse și cea mică, roșie de necaz.
Între timp intră și tatăl și se făcu o clipă liniște. Văzând că tatăl nu zice nimic, fata cea mare înțelese că poate să-i dea ea mai departe.
— Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea patului și ținându-și pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o expresie înțepenită și parcă spunea ceva învățat pe dinafară. Acest ceva însă era deosebit de necruțător și toată lumea, chiar și Birică, o asculta în liniște și tăcere, așa cum în liniște și tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ți gândul și vezi-ți de treabă, că d-aia ești flăcău! Muncim cu toții aici ca să trăim cum e bine, să nu zică lumea că alergi după ea din pricina pământului.
— Așa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă neclintit la feciorul său.
— Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl își termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morții de lume, n-o să te apuci să lași pe cine îți place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă fata cu un glas și mai înalt și mai aspru și mai îndârjit, și nu mai spuse nimic, încheie aici.
— Să mai umble și ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică, ambițioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:
— Ho, ajunge! Nu vă e rușine? E frate-tău mai mare!...
Îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobișnuite la ei. Era neobișnuit să se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia să se știe.
Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă până la capăt.
— O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un flăcău...
Dar mama socoti totuși că era destul.
— Ho! ajunge și tu! îl întrerupse ea. E flăcău, știe el ce face.
— Ce mai la deal și la vale, ținu totuși să încheie tatăl. Birică! îl strigă el pe fecior.
— Ce vreai?
— Tu vezi cum trăim noi!
— Văd.
— Uită-te la fetele astea.
Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuși se lăsară parcă văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculțe cum erau, cu fustele și bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu brațele puternice, arse de soare, strânse la piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi și arătau nespus de mândre și de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună. Sărace și curate; și niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place! sfidau ele parcă niște flăcăi închipuiți. Și să știți voi că nu puțini vor fi flăcăii care să alerge după noi când o să ieșim în lume“.
— Vorbiți degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după ea. Se gândi o clipă și continuă: Aseară n-am știut, că nu m-ași fi dus... A ieșit Tudor Bălosu și m-a înjurat!
— Bine ți-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă.
Birică continuă:
— De ce să mă înjure?! L-am înjurat și eu.
Încheie, astfel și nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă. Cea mică îi peria haina în timp ce cealaltă căuta ceva în chichița lăzii.
— Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă și o sticluță cu parfum făcut de ea în casă din levănțică și alcool.
Birică își puse cravata, sora cea mică îi ținu haina, se pieptănă și se parfumă, după care ieși pe poartă petrecut de privirile familiei și ale vecinilor. Costumul negru și cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alți flăcăi pe care hainele orășenești îi făceau de nerecunoscut.