H2o — V1 Transformarea Magica

H2o 


Adaugă apă - Vol. 1 - Transformarea 
Magica 


Capitalul 1 

Ernrna Culbert sări în piscină şi țâăgru apoi spre supratlața cu o 
agilitate demnă de invidiat. Brațele ei tăiau apa limpede cu arcuri 
pertecte. Se simţea minunat în apă şi încerca să-şi coordoneze 
respirația cu mişcările. Îşi legase părul lung şi blond sub cască, 
astfel încât carpul ei suplu să poată înainta cu o viteză cât rau 
mare. „viteză şi disciplină”, îşi repeta mereu în gând. „wteză şi 
disciplină. Numai aşa va putea câştiga într-o bună zi campionatul 
regional. De pe marginea bazinului, Cleo Sertori o privea cu 
admirație pe Emma, cea mai bună prietenă a ei, care înata în forță, 
dar elegant, aproape fără mici un sunet, ca într-un wi. De parcă s-ar 
fi născut şi ar h trăit numai în apă. 

De tapt, pe undeva, chiar aga era: învățase să înoate la vârsta de 
nurnai şase luri şi, cel puțin de când o cunoştea Cleo, înotul era 
marea pasiune a prietenei sale. Cleo, în schimb, nu era în stare nici 
măcar să facă pluta, dar îi tăcea mare plăcere să participe din 
tribună la antrenamentele Ernrnei. La început, Ernrna încercase s-o 
atragă spre acest sport, dar fără succes, Spre deosebire de ea, Cleo 
avea din copilărie o spaimă bolnăvicioasă de apa adâncă, | se făcea 
rău char şi numai la gândul că ar putea sări în piscină, 

Cu un ultim efort, Emma atinse marginea bazinului, se ridică gi-gi 


H2o 


Adaugă apă - Vol. 1 - 
Iransformarea Magică 


Capitolul 1 

Emma Gilbert sări în piscină şi ţâşni apoi spre suprafaţa cu 
o agilitate demnă de invidiat. Braţele ei tăiau apa limpede 
cu arcuiri perfecte. Se simţea minunat în apă şi încerca să- 
şi coordoneze respiraţia cu mişcările. Îşi legase părul lung 
şi blond sub cască, astfel încât corpul ei suplu să poată 
înainta cu o viteză cât mai mare. „Viteză şi disciplină”, îşi 
repeta mereu în gând. „viteză şi disciplină.” Numai aşa va 
putea câştiga într-o bună zi campionatul regional. De pe 
marginea bazinului, Cleo Sertori o privea cu admiraţie pe 
Emma, cea mai bună prietenă a ei, care înota în forţă, dar 
elegant, aproape fără nici un sunet, ca într-un vis. De parcă 
s-ar fi născut şi ar fi trăit numai în apă. 

De fapt, pe undeva, chiar aşa era: învățase să înoate la 
vârsta de numai şase luni şi, cel puţin de când o cunoştea 
Cleo, înotul era marea pasiune a prietenei sale. Cleo, în 
schimb, nu era în stare nici măcar să facă pluta, dar îi făcea 
mare plăcere să participe din tribună la antrenamentele 
Emmei. La început, Emma încercase s-o atragă spre acest 
sport, dar fără succes. Spre deosebire de ea, Cleo avea din 
copilărie o spaimă bolnăvicioasă de apa adâncă. I se făcea 
rău chiar şi numai la gândul că ar putea sări în piscină. 


Cu un ultim efort, Emma atinse marginea bazinului, se 
ridică şi-şi scoase ochelarii de înot. Cleo opri cronometrul şi 
i-l arătă prietenei sale. Emma se lumină la faţă. 

— Super! Cu două zecimi sub cel mai bun timp al meu, 
jubilă ea, uitându-se la cronometrul din mâna lui Cleo. 

— Perfect! Eşti din ce în ce mai bună! Se bucură şi Cleo, 
alături de prietena sa. Emma zâmbi. Îi plăcea felul în care 
Cleo o încuraja de fiecare dată. În afară de asta era chiar 
foarte amuzant să meargă la antrenament însoţită de cea 
mai buna prietenă. 

— Mâine o să scot un timp şi mai bun, promise ea. În două 
săptămâni voi fi pregătită să iau startul la campionat, I se 
citea ambiția pe faţă, în momente ca acesta Cleo ar fi dat 
orice să aibă şi ea o pasiune căreia să i se dedice cu aceeaşi 
ardoare. Dar îşi alungă repede gândurile, concentrându-se 
asupra Emmei, care tocmai se pregătea pentru un nou 
start. 

— Eşti grozavă! Izbucni Cleo, plină de admiraţie. 

Emma zâmbi şi alunecă înapoi în apă. Cleo aruncă o nouă 
privire spre cronometru şi se gândi ce frumos ar fi fost să-şi 
poată încuraja prietena la campionatul regional. Şi nici 
măcar nu-şi putea imagina că Emma n-ar fi câştigat 
campionatul - Emma reuşea de fiecare dată tot ceea ce-şi 
propunea. 

După antrenament, fetele se despărţiră, cu promisiunea 
de a se reîntâlni după-amiaza la un cappuccino, la 
cafeneaua lor preferată. Emma trebuia să-şi tragă sufletul 
şi să se schimbe, iar Cleo avea de gând să înveţe la biologie. 

Era o zi toridă, iar Cleo porni spre casă prin portul de 
iahturi. Simţea nevoia de un pic de răcoare, iar briza era 
minunată. Mergea alene, gândindu-se la cariera de 
înotătoare a Emmei. Nu era doar incredibil de talentată, ci 
avea şi o ambiţie uriaşă. Emma pur şi simplu trăia pentru 
sportul ăsta. Evident că trebuia să se antreneze din greu 
pentru a-şi împlini visul de a deveni campioană, dar, 


muncind cu perseverenţă, reuşea să se apropie cu paşi 
repezi de împlinirea lui. 

Cleo ştia că Emma iubea înotul mai presus de orice, astfel 
că antrenamentele nu i se păreau defel dure. Admira 
nespus energia cu care Emma se dedica hobby-ului ei. Era 
fericită să-şi poată susţine prietena - chiar dacă nu făcea 
mare lucru. Doar că... Şi Cleo oftă. Îşi dorea atât de mult să 
aibă şi ea un hobby, un vis - la fel ca Emma; un hobby care 
să-i umple viaţa, să-i dea un sens. Avea impresia că toţi cei 
de vârsta ei adică aproape şaisprezece ani - nutreau o 
anumită pasiune. Toţi... În afară de ea. Era frustrant. Nu, 
gata cu ideile astea - trebuia să-şi bage minţile-n cap: doar 
era foarte mulţumită de viaţa ei, avea suficiente preocupări. 
La ce bun să se amărască? 

— Cleo! 

O voce brutală o smulse din gândurile ei. Se întoarse şi-l 
remarcă surprinsă pe Zane Bennet, un nesuferit care, în 
mod sigur avea de gând să se laude din nou cu barca 
primită de la tatăl lui. Era un tip arogant, dintr-o familie de 
bogătaşi, care credea că-şi poate permite orice doar pentru 
că se scălda în bani. Cu alte cuvinte, nu exista persoană mai 
antipatică decât el - poate doar cu excepţia tatălui său. 
Zane stătea lângă barca sa, ţinând în mână o şurubelniţă. 
Afişa o mutră arogantă - ca de obicei, de altfel. Scosese 
capacul motorului şi avea aerul că meştereşte ceva. „Oare 
chiar vorbeşte cu mine?” îi trecu lui Cleo prin minte. „Poate 
mi s-a părut doar.” Nu schimbase niciodată vreun cuvânt cu 
tipul ăsta, aşa că n-avea nici o noimă s-o strige tocmai 
acum. Era ciudat şi că ştia cum o cheamă, aşa că ea îşi văzu 
în continuare de drum. 

— Hei, Cleo! La naiba! Nu putea să-l ignore în continuare. 
Se întoarse încet spre el, încă sperând că o strigă pe o altă 
Cleo. 

— Cu tine vorbesc! Îi zise el, zâmbind mieros. 

Fata nu-şi putea crede urechilor: Zane părea chiar 
prietenos. 


— Am o problemă cu barca. Vrei să m-ajuţi? 

Se uita la ea cu ochii mari, albaştri rugători. 

Cleo ezita în continuare: 

— Ăăă... Nu cred! Îi răspunse, se întoarse pe călcâie şi 
dădu să plece. 

— Hai, zău aşa! Te rog! Nu-mi porneşte motorul. Tot ce 
trebuie să faci e să-mi dai sculele, Cleo. 

Zane şi noul Zodiac - o barcă sport gonflabilă, cu motor 
exterior - erau de ceva vreme în centrul tuturor discuţiilor 
din şcoală. Cleo se cam săturase de toată povestea asta. 

Oricum, în clipa asta, Zane părea să aibă într-adevăr 
nevoie de o mână de ajutor. Aşa că-şi calcă pe suflet, îşi legă 
părul la spate şi se îndreptă spre barcă, pusă pe treabă. 

„O fi el arogant şi nesuferit, dar, dacă are omul nevoie de 
ajutor şi mă roagă frumos, nu pot să-i întorc spatele, nu-i 
aşa?” se gândi Cleo, îndreptându-se spre Zane. 

— Nu mă pricep la bărci, îl avertiză ea, urcându-se cu grijă 
în Zodiac. Barca începu să se legene sub povara fetei, care 
nu ştia cum să-şi ţină mai bine echilibrul. Situaţia era mai 
mult decât neplăcută. 

— Cu siguranţă o să te descurci! Îi replică el, zâmbind 
încurajator. 

Niciodată nu fusese atât de drăguţ - ceea ce ar fi trebuit s- 
o pună pe gânduri. 

Fusese o mare greşeală să-l scape din ochi pe Zane. 
Profitând de temerile ei, acesta a dezlegat pe furiş frânghia 
de ancorare a bărcii. 

— Cineva mi-a şterpelit bujia! N-o mai găsesc, zise el 
uimit, dar încă pe un ton prietenos. 

— Şi... Fără bujie nu mai porneşte motorul? Întrebă Cleo, 
încercând să pară interesată. De fapt, se străduia să nu se 
mai gândească la faptul că se afla pe apă. Puse mâna pe 
cutia de scule, întrebându-se ce ar putea să-i trebuiască lui 
Zane. 

— Nţţ! Fără bujie, nici o scânteie! Răspunse el, rânjind. 


Dintr-odată, barca se smuci şi Cleo se prăvăli ca un sac. 
Încercă să se prindă de una dintre băncuţe. Văzu cu groază 
cum Zane lovi din nou cu piciorul în barcă. Dându-i brânci 
de pe margine. Zodiac se îndepărta cu viteză de mal, iar 
curentul o purta în larg, departe de port. 

Cleo plutea în derivă spre largul oceanului, pe o barcă 
gonflabilă, cu motorul defect! 

Capitolul 2 

Cleo îngheţă de spaimă. Tremura de furie şi de groază. 
Chiar dacă de mulţi ani locuia pe malul oceanului, nu 
învățase să înoate. lar acum trăia coşmarul vieţii ei: plutea 
în derivă şi era singură. Zane se cocoşa de râs pe mal. 
Prietenul său Nate apăru şi el de după o barcă mai mare, 
unde se ascunsese. Râdeau amândoi în hohote de necazul 
bietei fete. Farsa le reuşise chiar mai bine decât crezuseră. 
Acum urmăreau impasibili cum Cleo se îndepărta tot mai 
mult de mal. 

— Oricum nu mai dădeam nici o ceapă degerată pe rabla 
aia de barcă, îi zise Zane prietenului său, care-i zâmbea 
admirativ. 

— De ce-mi faci asta? Nu eu ţi-am furat bujia! Striga Cleo 
disperată. 

— De ce ţie? Pentru că tocmai te aflai în zonă, îi răspunse 
Zane, de parcă n-ar fi existat vreun motiv mai plauzibil 
pentru mizerabila farsă. 

Când descoperise că i se stricase barca, avea nevoie 
neapărat de un ţap ispăşitor, iar Cleo era victima perfectă. 
Dintotdeauna se pricepuse de minune să-i facă pe alţii să 
sufere şi nici măcar nu avea nevoie de foarte multe motive 
pentru a o face. Pur şi simplu, necazul altora îl ungea pe 
inimă. 

— Oricum, tata o să-mi cumpere altă barcă! Strigă el spre 
Cleo. Ştii ceva, dacă reuşeşti s-o repari, poţi s-o păstrezi, 
OK? 

— Să ştii că nu-i deloc amuzant! Urlă Cleo. „Chiar nu-şi 
dau seama idioţii ăştia cât de periculos e jocul lor?” se 


gândea disperată fata. „Habar n-am să controlez porcăria 
asta şi mă tot duc...” 

— Mi-a reuşit farsa de minune! Nu-i aşa, Nate? Unu-zero 
pentru mine! Hohoti Zane. 

Băieţii pur şi simplu se cocoşau de râs. 

Nate mai avea şi tupeul să-i facă lui Cleo cu mâna! 

— Zane! Strigă Cleo, chiar dacă ştia că nu avea nici un 
rost, pentru că nesuferitul ăla oricum nu-şi propunea să-i 
dea vreo mână de ajutor. 

— Da, Cleo, va trebui să înveţi să înoţi, rânji Zane. 

Şi cu asta, băieţii plecară din port, râzând în continuare şi 
înghiontindu-se, mândri nevoie mare de isprava lor. Cleo îşi 
dădu seama că rămăsese cu adevărat singură şi lacrimi 
grele îi ţâşniră din ochi, în timp ce ieşea din port, 
strecurându-se printre alte ambarcaţiuni mici. Nu se vedea 
cea nici ţipenie - la ora aceea, nu era nimeni căruia să-i 
ceară ajutorul. „locmai azi mi-am uitat mobilul acasă, şi 
nimeni nu ştie unde sunt! Nici măcar Emma...” 

Aşa ceva nu se poate! Se smiorcăia fata ghemuită în barcă, 
Încerca să stea nemişcată, ca barca să se legene cât mai 
puţin. Băieţii se îndepărtaseră deja atât de mult, încât Cleo 
abia îi mai zărea. Barca plutea în continuare în derivă. 
Pontonul sau alte bărci erau deja mult prea departe pentru 
a se mai putea agăța de ceva. Cleo era atât de speriată, că 
nici nu mai simţea furia. 

Stătea ghemuită în barcă, fără să scoată un sunet. Oare ce 
s-ar mai fi putut întâmpla? Oare cum s-ar fi putut salva? 

Barca se îndepărtase şi de ultimul ponton şi plutea spre 
largul oceanului. Cleo era disperată. Dintr-odată, ceva ca o 
umbră ateriza în barcă, făcând-o să se zguduie. Cleo zbieră 
de spaimă! Deschise încet ochii: în faţa ei era chipul 
zâmbitor al unei fete blonde, cu ochi albaştri. Rikki 
Chadwick - colega cea nouă de la şcoală. 

Inima lui Cleo o luase razna. Se înfurie cumplit: crezuse 
pentru o clipă c-ar fi putut veni cineva s-o salveze, dar Rikki 
nu părea să aibă asemenea gânduri. 


— Ce cauţi aici? Îi spuse tăios blondinei. Sau chiar nu vezi 
că aici curenţii sunt periculoşi şi că plutim în derivă? Puteai 
să răstorni barca! 

Rikki zâmbi şmechereşte şi îi arătă mâna în care ţinea o 
bujie. 

— Deci tu ai furat-o! Îi reproşa Cleo lui Rikki. Pentru un 
moment Rikki devenise principala vinovată. Din cauza ei se 
întâmplase totul! Pe de altă parte, tocmai bujia pe care o 
ţinea ea în mână ar fi putut fi şansa de salvare a lui Cleo. 

— Zane Bennett este un netrebnic! Zise ţâfnos Rikki, după 
care îşi luă din trusa de scule ce-i trebuia şi montă bujia la 
loc. Nimic din ceea ce fac pentru a-l zgândări pe idiotul ăla 
nu poate fi tocmai ortodox. Rikki îşi îndreptă privirea spre 
mal, acolo unde dispăruseră Zane şi Nate. Avea propriile 
motive să nu-l înghită pe Zane. Când i-a văzut barca, i-a 
venit ideea să-i joace o festă. A aşteptat momentul potrivit şi 
a acţionat. Nu şi-a imaginat c-ar fi putut-o implica în felul 
acesta şi pe Cleo. Încetul cu încetul, Cleo se linişti. Oricine 
avea un dinte împotriva lui Zane era binevenit. Poate că fata 
asta nu era chiar o ciudată cum păruse la prima vedere. 

— Super! Mulţumesc, Rikki! 

— De unde ştii cum mă cheamă? Întrebă fata uluită. 

— Păi, de la şcoală. Te-am văzut de câteva ori prin curtea 
şcolii, se scuză, parcă, Cleo. 

Terminând de montat bujia, Rikki îşi ridică privirea spre 
Cleo. Într-un fel, Cleo se simţea acum cu musca pe căciulă - 
fusese destul de nepoliticoasă cu Rikki până atunci. Bănuia 
că nu era toc mai simplu să schimbi şcoala şi să nu cunoşti 
pe nimeni. 

— Ăăă, p-păi, de mult voiam să facem cunoştinţă... Se 
bâlbâi Cleo. 

Rikki ridică din sprâncene. Cleo îşi dădu seama că era 
cazul să tacă dacă voia să mai salveze ceva. 

În scurt timp, Rikki termină cu reparaţiile, băgă cheia în 
contact şi... Barca prinse din nou viaţă! Motorul torcea 
liniştit. 


LIA 


„Doamne-ajută! Fata asta chiar se pricepe!” îşi zise Cleo, 
răsuflând uşurată. 

— 'Ţine-te bine! O avertiză Rikki şi apăsă pe pedala de 
acceleraţie, iar barca porni cu viteză. 

Fetele îşi zâmbiră în sfârşit, iar Rikki întoarse barca în 
direcţia portului. Acolo - ce să vezi? Zane stătea pe mal, 
ţinând încă şurubelniţa în mână. Avea o ţinută de 
supermodel masculin, îmbrăcat după ultimul răcnet. 

„Tipul ăsta chiar îşi închipuie că este i-re-zis-ti-bil”, îi trecu 
prin minte lui Rikki. „Stai tu numai, că-ţi arătăm noi ţie!” 

Cuplă ultima viteză şi se îndreptă vijelios spre zona 
pietonală. În ultima secundă trase de volan! Un val uriaş se 
ridică şi se prăvăli peste cei doi nesuferiţi. Zane se ghemui, 
încercând să scape neudat - nu mai părea nici pe departe 
cool! Nici o şansă! Rikki îşi nimerise ţinta în plin, ţinuta de 
designer a lui Zane se mură totă şi rânjetul de superioritate 
îi pieri urgent de pe buze. Nu putea decât să privească 
barca uluit în urma fetelor care se îndepărtau cu barca. 
Până şi Nate trebui să-şi muşte buzele ca să nu izbucnească 
în râs când îşi văzu prietenul ud leoarcă. Era o privelişte de 
mi-li-oa-ne! 

Capitolul 3 

Chiar că-mi place fata asta!” îşi zise Cleo în timp ce Rikki 
conducea barca din port, spre mal. O umfla râsul, 
amintindu-şi mutra uluită şi înciudată a lui Zane. 

— Băiatul ăla a făcut un duş pe cinste! Râse şi Rikki, parcă 
ghicindu-i gândurile lui Cleo. Apăsă din nou pedala de 
acceleraţie şi barca ţâşni. De data aceasta, Cleo chiui 
amuzată - teama dispăruse ca prin minune. 

— Super! Strigă ea, bucurându-se de cerul umed care-i 
mângâia pielea fină. Ambele fete se simțeau minunat. 
Soarele strălucea pe cer, iar ele aveau o după-amiază 
întreagă la dispoziţie ca să cutreiere cu barca toate 
canalele din preajma portului. 

„Zodiac e acum a mea!” îi trecu prin minte lui Cleo şi 
zâmbi fericită. „Doar Zane a zis foarte clar şi răspicat: dacă 


V 


o pornesc, este a mea 

Cele două prietene goneau satisfăcute; se bucurau de 
briza sărată; le făceau ou mâna barcagiilor şi celor care se 
odihneau pe terasele cafenelelor de pe malul oceanului. Ce 
mai, o plimbare pe cinste! Barca sport reacţiona sensibil la 
cea mai mică atingere. Ocolea sprintenă celelalte 
ambarcaţiuni şi evita cu supleţe orice obstacol. Cleo era în 
extaz, chiar dacă în sinea ei şi-ar fi dorit poate ca Rikki să 
conducă ceva mai încet. Încă o mai treceau fiorii, când se 
gândea cât de adâncă era apa. 

„Este pur şi simplu de vis”, nu se putea opri din reverie. 
„Rikki e fantastică! De-abia aştept să-i fac cunoştinţă cu 
Emma. Sper să se placă.” 

Ceea ce ameninţa să se transforme într-o catastrofă părea, 
până la urmă, să fie o aventură pe cinste. De ani de zile nu 
se mai distrase Cleo aşa de bine. Deja visa la o vară lungă şi 
frumoasă, petrecută pe apă, alături de Rikki şi - evident - 
de Emma. 

Emma se plimba pe o alee de-a lungul unui canal din 
preajma cafenelei Net-]Juice. Aici, clienţii puteau savura în 
linişte un cocteil de fructe fără alcool şi în acelaşi timp, 
naviga pe internet. Emma şi cu ea îndrăgeau mult acest loc 
şi aici îşi dăduseră întâlnire pentru această după-amiază. 
Oricum, gândurile Emmei erau tare departe. Campionatul 
regional de înot se apropia cu paşi repezi. „Cândva voi 
concura la Jocurile Olimpice îşi promise ea. „O să reuşesc, 
dacă am să mă concentrez cum trebuie.” 

Deodată, zgomotul asurzitor a unei bărci o trezi din visare. 
O barcă ce gonea pe canal. „Ce idioţi!” se gândi ea. „N-au 
altceva mai bun de făcut. Ce le trebuie viteza asta? Cu 
siguranţă e Zane Bennett!” Se întoarse pe călcâie 
îndepărtându-se de țărm. N-avea de gând să dea ochii cu 
nesuferitul ăla mai mult decât era obligată s-o facă în 
curtea şcolii. 

Însă deodată auzi o voce cunoscută: 

— Hei, Emma! O strigă Cleo. Nu vii cu noi? 


Emma se întoarse spre canal, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Cleo era într-o barcă... pe apă! Pentru o clipă, se 
uită la Rikki, încercând să-şi aducă aminte de unde s-o ia. 
„A, da, e fata cea nouă de la şcoală!” îşi aduse aminte. „Dar 
ce naiba face în barca lui Zane Bennett? Şi cum Dumnezeu 
a reuşit s-o convingă pe Cleo să meargă cu ea?” - Măcar ai 
permis de condus bărci cu motor o întrebă ea pe Rikki. 

— Da ce, eşti mama, ca să mă întrebi aşa ceva? Răspunse 
Rikki, sarcastică. 

Fata asta era chiar fantastică pentru că reuşise să-i dea o 
lecţie lui Zane Bennet şi în plus, părea să-şi facă nu una, ci 
chiar două prietene. „Poate că, până la urmă chiar o să mă 
simt bine aici”, îşi zise zâmbind. 

Emma stătu pe gânduri o clipă, pentru că nu avea nici cel 
mai mic chef să rişte. Dar Cleo era la bord! Aşa că trebuia s- 
o împiedice pe Rikki să mai circule cu asemenea viteză. Aşa 
că, hop - la bord! Cele trei fete hoinăriră toată ziua de-a 
lungul coastei şi canalelor. Cleo îi povesti pe scurt Emmei 
despre păţania cu Zane. Când ajunse la faza cu răzbunarea 
„udă” asupra nesuferitului, fetele râseră din nou cu poftă. 

„În sfârşit, i-a arătat cineva că nu tot ce zboară se 
mănâncă, numai pentru că taică-su se scaldă-n bani”, îşi 
zise Emma. 

Cleo era fericită. Chiar dacă Emma şi Rikki se tot înţepau 
cu tot felul de remarci acide, fetele se distrau de minune. 
Era minunat să se simtă atât de libere la bordul unei 
ambarcaţiuni, pe canalele din port. 

„M-aş plimba aşa zi şi noapte”, se gândi Cleo. 

Emma, în schimb, era ceva mai prevăzătoare. Nu o 
cunoştea pe Rikki decât de câteva ore, dar remarcase deja 
faptul că fata cea nouă era dispusă să-şi asume mai multe 
riscuri decât ar fi făcut - o ea însăşi. „Adică n-a fost tocmai 
uşor să facă un ditamai saltul ca să ajungă în barcă. Cleo n- 
ar fi făcut asta niciodată!” Emma se uita zâmbind la 
prietena ei cea mai bună - nu o văzuse nicicând mai fericită. 


Era minunat s-o vadă radiind. Aşa că era momentul să-şi 
alunge temerile şi să se bucure de o după-amiază frumoasă. 
Pe de altă parte, Rikki începuse deja să se plictisească: de 
ce să se plimbe doar pe canale? Dar Emma şi Cleo erau atât 

de fricoase... 

„Aşa că numai de mine depinde să ridic un pic nivelul de 
adrenalină...” 

— N-aţi vrea să ieşim cu barca în larg? Le întrebă ea pe 
fete, cu aerul c-ar fi vorba de o simplă plimbare. 

— Nu crezi că e periculos cu o ambarcaţiune atât de mică? 
O întrebă Emma direct. 

„Fata asta e cam crispată”, îşi zise Rikki. Cineva trebuie s-o 
convingă să se mai relaxeze un pic”. 

— Relaxează-te! Îi replică ea şi apăsă pedala de 
acceleraţie. Înainte de a mai auzi şi alte lamentări, întoarse 
barca spre larg. 

Fusese minunat să cutreiere canalele, dar să iasă în larg 
era grozav de palpitant. Chiar de o mie de ori mai bine. 
Până şi Cleo se juca mângâind cu degetele apa cu sclipiri 
magice, Părul blond-auriu al Emmei flutura în briza sărată, 
iar Rikki cârmea barca departe pe mare. De când se mutase 
pe Golf Coast, timpul liber şi-l petrecuse mai mult singură. 
Acum însă, spera ca Emma şi Cleo să devină prietenele ei. 
„Numai de n-ar fi tot timpul atât de temătoare!” îşi dori ea. 

Dintr-odată, barca începu să se legene ciudat, motorul se 
înecă, scuipă şi, în cele din urmă, se opri. Cleo se agăţă 
speriată de Rikki, care încerca să repornească motorul. 
Zadarnic! E-adevărat că ea fusese cea care montase bujia 
dar de data asta era vorba de benzină - fără combustibil, 
ambarcaţiunea nu mai pornea. Barca se legăna 
neputincioasă pe valuri, iar fetele nici măcar n-aveau habar 
unde se aflau în acel moment. 

Cleo îngheţă de spaimă - pentru a doua oară în aceeaşi zi! 
Coşmarul ei era pe punctul de a prinde viaţă. „Oare nu 
există veste de salvare pe barca asta?” încerca ea să-şi facă 


un pic de curaj. Nu mai era în stare nici să vorbească - doar 
se uita îngrozită de la Emma la Rikki. 

Emma îşi întoarse privirile furioase spre Rikki „Uite cu ce 
ne-am ales din grozava idee a lui Rikki de a ieşi în larg!” îşi 
zise ea, clocotind de nervi. Din fericire, nu rosti cuvintele cu 
voce tare - o asemenea ieşire ar fi putut înrăutăţi situaţia, şi 
aşa de neinvidiat. Doar un strop de sarcasm ieşi de pe 
buzele ei: 

— Acum suntem destul de relaxate? Întrebă ea, pe un ton 
grav. 

Rikki pufni nervoasă. „Fata asta e cam cu nasul pe sus...” 

— OK, plutim în derivă, răspunse ea acră. Dar nu ne 
scufundăm! 

— Încă nu, replică acid Emma, de parcă o asemenea 
nenorocire avea să se întâmple în curând. 

Rikki se strădui să nu dea atenţie remarcii sarcastice. Cleo 
nu scotea un sunet - se holba doar la întinderea de apă care 
le înconjura. 

„Vom scăpa oare vreodată de-aici?” lată singurul lucru la 
care se putea gândi. 

Capitolul 4 

— S-a terminat benzina, explică Rikki şi-şi roti privirea, în 
speranţa c-ar fi văzut vreo fâşie de uscat. 

Şi, într-adevăr... Nu foarte departe, se vedea o insulă. 
Părea acoperită de o pădure deasă, iar undeva, în mijlocul 
ei, se vedea un vârf conic, ca de vulcan, învăluit de nori albi 
şi pufoşi. 

— Vâslim pân-acolo? Întrebă Rikki cu jumătate de gură. 
Fetele făcură ochii mari nevenindu-le a crede. 

— Spre Insula Malo? Termină cu prostiile! Zise Emma cu 
năduf. 

„Sigur că da! Numai Rikki putea să debiteze o asemenea 
prostie”, se gândi ea. 

Rikki privi uimită spre Emma, când Cleo se hotări să 
explice: 


— Nimeni nu se aventurează într-acolo! Apele sunt pline 
de rechini. În afară de asta, sunt recife pline de capcane, iar 
pădurile de mangrove sunt foarte periculoase. 

Imaginaţia începuse deja să-i joace feste: îşi şi vedea 
prietenele înconjurata şi atacate de rechini însetaţi de 
sânge. 

Emma o privi insistent, ştiind ce efect puteau avea 
afirmaţiile clocotind de panică ale prietenei sale asupra 
cuiva care nu o cunoştea. 

Dar Rikki puse mâna pe vâsle spunând: 

— Ei, se pare că nu prea avem ales! 

După care îi întinse şi Emmei o vâslă. Aceasta era 
conştientă că nu aveau altă cale, aşa că puse mâna pe vâslă. 
Cleo, în schimb, se ghemui în spatele lor, înconjurându-şi 
umerii cu braţele: nu se ştie niciodată de ce e-n stare un 
rechin, aşa că-şi ţinea mâinile... Acasă. 

Rikki şi Emma vâsleau cu forţă, aşa că, în scurt timp, barca 
intră într-un golfuleţ retras. Fetele săriră pe mal şi 
ancorară barca, în timp ce-şi scormoneau mintea în 
căutarea unei soluţii de a ajunge cât mai repede acasă. Nu 
se simțeau tocmai în largul lor pe această insulă. Stâncile 
care se înălţau deasupra lor păreau de-a dreptul 
amenințătoare. 

— Cum vom ajunge oare acasă? Se smiorcăi Cleo 
disperată, pe când în spatele ei vuiau valurile, spărgându-se 
de stânci. 

— Bună întrebare! Zise Emma iritată, aruncându-i lui 
Rikki o privire rece ca gheaţa. 

Îşi încrucişa înciudată mâinile pe piept şi-i răspunse tăios 
lui Cleo: 

— Întreabă-ţi noua prietenă! Era supărată pe Cleo că 
plecase de la bun început la plimbare cu Rikki, cu barca. Şi 
mai mult o deranja faptul că ea însăşi se lăsase antrenată 
într-o asemenea aventură. Dar pe Rikki era de-a dreptul 
furioasă, pentru că rămăseseră în pană într-un asemenea 
loc. 


— Te rog, nu da vina pe mine! Mormăi Rikki, căreia 
începuse deja să-i pară rău că furase bujia. 

— A, nu? Dar cine, mă rog, o fi de vina pentru tot ce s-a- 
ntâmplat? Izbucni Emma. Cine-a plecat în larg cu chestia 
asta? 

Rikki îşi muşcă buzele şi se uită după Emma, care se 
dusese să-şi ia geanta din barcă. Cleo nu scotea nici o 
vorbă. Nu-i plăceau certurile. 

— Ar trebui să-mi mulţumiţi că am mobilul la mine, 
continuă Emma, de data asta cu un zâmbet triumfător 
luminându-i faţa. 

Fugi pe plajă cu telefonul în mână, ca să găsească un loc 
cu semnal bun. 

Cleo zâmbi pentru prima oară de când avuseseră 
ghinionul să rămână fără benzină. Acum era sigură că vor fi 
salvate! Se apropie de Rikki, încercând s-o împace. 

— Emma e mereu pregătită, orice s-ar întâmpla, zise ea. 

Emma era o prietenă minunată, iar Rikki trebuia să 
recunoască asta. 

— Mă bucur pentru ea, răspunse Rikki, pe un ton 
sarcastic. Îi pierise orice chef de a mai fi drăguță cu 
prietena lui Cleo. 

Emma îi întoarse lui Rikki o privire ucigătoare. 

— N-am semnal aici, jos, zise ea necăjită. Va trebui să ne 
cocoţăm un pic, altfel n-avem nici o şansă. 

În clipa următoare, se şi ridicase şi se îndepărta de plajă, 
iar Cleo o urmă ca un căţeluş. În schimb, Rikki nu se clinti 
din loc. Nu-i convenea câtuşi de puţin că Emma preluase 
iniţiativa şi dădea instrucţiuni care, culmea, erau şi urmate 
fără comentarii. Pentru Cleo, părea că lucrurile aşa se 
desfăşurau în mod obişnuit. „Oare Emma chiar se aşteaptă 
să fug şi eu după ea?” se întrebă Rikki. Pe de altă parte, în 
mod evident, Emma avea dreptate - singura lor şansă era 
să ajungă la o înălţime cât mai mare, ca să aibă semnal. 
Oftă nemulțumită, dar le urmă şi ea pe fete. Împreună se 
căţărară pe stâncile de deasupra plajei, îşi croiră drum prin 


ierburile înalte, îndreptându-se spre mijlocul insulei. La un 
moment dat, ajunseră la un pârâiaş şi-i urmară cursul prin 
vegetaţia deasă. 

„Parc-am fi într-o altă lume”, se gândi Emma. O ceaţă fină 
plutea deasupra apei iar pădurea era frământată de 
zgomote ciudate. Copacii erau atât de deşi, încât razele 
soarelui pătrundeau doar pe alocuri dând apei o strălucire 
misterioasă. 

Pe unele porţiuni, apa era atât de liniştită, încât copacii se 
oglindeau în ea ca într-o lume paralelă. Doar când şi când, 
un peştişor sau o broscuţă tulbura suprafaţa de cristal a 
apei. Cortina de mangrove îngreuna şi mai mult înaintarea 
fetelor, iar deasupra lor zburau păsări exotice atât de 
aproape, încât aproape că le simțeau fâlfâitul aripilor. 

Lui Rikki îi trecu la un moment dat prin minte că, într-un 
asemenea desiş ar putea mişuna nestingherite specii 
otrăvitoare de şerpi şi păianjeni. Dar nu dădu glas 
temerilor. 

„Cleo n-o să mai facă nici un pas, dacă aude aşa ceva!” 

După ce mărşăluiră vreo jumătate de oră prin jungla 
deasă, Rikki o întrebă pe Emma: 

— Auzi, ai cumva cea mai mică idee încotro ne îndreptăm? 

Emma îşi muşcă buzele - evident că n-avea habar nici 
unde se aflau şi nici încotro se îndreptau. Ţinea la Cleo, aşa 
că, nevrând s-o sperie şi mai tare, nu voia să pară derutată 
sau să-şi arate în vreun fel teama. Se obişnuise să pară 
întotdeauna foarte sigură pe ea în faţa prietenei sale, astfel 
încât aceasta să se poată bizui întotdeauna pe ea. Acum 
însă venise fata asta, care o punea într-o cu totul altă 
lumină - era destul de ciudat. 

Pur şi simplu, urcăm. Încă nu am semnal, răspunse ea 
după o vreme. Se uita în jur încercând să se încurajeze 
singură: trebuia să aibă semnal la un moment dat! Trebuia 
să existe pe insula aceea un loc din care să poată lua 
legătura cu cei de-acasă. „Sper doar să găsim locul acela 
înainte să se-ntunece”, se gândi ea îngrijorată. 


Capitolul 5 

După o oră, fetele încă se mai luptau să iasă din desişul 
întunecat. 

— Pur şi simplu, nu am semnal, oftă Emma şi se întoarse 
pe călcâie spre Cleo şi Rikki. 

— Poate că nici n-o să ai pe insula asta, observă Cleo, care 
se ţinea strâns de nişte crengi ca să nu-şi piardă echilibrul. 
Iar în gând continuă disperată: „Şi-atunci, ce ne facem? Ce 
se întâmplă cu noi dacă nu putem comunica? Ce-o să se 
aleagă de noi dacă nu ne găseşte nimeni?” „Cleo e 
simpatică”, se gândi Rikki, „dar chiar trebuie să exagereze 
de fiecare dată? Nu-i e nimănui de folos dacă intrăm în 
panică”. Evident, Rikki ştia în sinea ei că noua ei prietenă 
avea motive bine întemeiate să gândească astfel. Insula era 
înspăimântătoare şi periculoasă. Niciuna dintre ele nu 
cunoştea zona. Şi totuşi, Rikki era convinsă că, în trei, vor 
găsi o soluţie de a se întoarce acasă. Aşa că n-avea nici un 
rost să tremure la cel mai mic zgomot. Cleo era speriată de 
nişte chestii care probabil nu se vor întâmpla niciodată. 
Rikki se uită la Cleo şi nu-şi putu stăpâni zâmbetul. „Are un 
ritm în ea, de parc-ar vrea să fugă de propria frică!” Aşa că 
începu să facă glume, ca să se destindă: 

— Mi-e teamă că va trebui să tragem la sorţi, ca să vedem 
care dintre noi va fi mâncată prima. 

Fetele se opriră. Faţa lui Cleo era crispată. 

— Astea nu-s glume, clar? Răbufni dintr-odată Emma. 

O cunoştea prea bine pe Cleo şi ştia ce imaginaţie bogată 
are. „N-avem nevoie, în situaţia noastră, de o Cleo isterică”. 
Se gândi ea furioasă. 

— A fost doar o glumă! Voiam doar să vă văd un pic mai 
relaxate, încercă Rikki să se scuze. 

— Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile, se smiorcăi Cleo. 
În mintea ei deja se vedea înconjurată de canibali care 
veneau din junglă ascuţindu-şi cuţitele, gata să tranşeze 
carne de om, cu oalele pregătite să fiarbă în faţa colibelor. 


— Terminaţi! Porunci Emma. „Cu cât plecăm mai repede 
de pe insula asta şi scăpăm de Rikki, cu atât mai bine”, îi 
trecu prin minte. 

Începuse să apună soarele, umbrele se lungeau tot mai 
mult pe pământ. Cele trei fete urcau mai departe muntele 
de pe insulă. Deja le dureau cumplit picioarele şi braţele. 
Până şi Emma începuse să se teamă. N-avea nici cel mai mic 
chef să-şi petreacă noaptea într-un asemenea loc. Cine ştie 
ce fiare sălăşluiau în sălbăticia asta? Apoi, n-aveau nici o 
haină mai groasă la ele şi aveau să sufere de frig. Şi când te 
gândeşti că părinţii o avertizaseră tocmai în legătură cu 
insula asta! „Nu te apropia de Insula Mako”, parcă-i 
răsunau în minte cuvintele lor. „E periculos! Circulă tot felul 
de poveşti de groază despre locul ăla.” Şi acum - culmea! 

— Se afla exact aici: în mijlocul insulei interzise! 

„E numai vina lui Rikki”, se gândi ea. „Mama şi tata o să- 
nnebunească, dacă le povestesc când ajung acasă pe unde 
am umblat!” Emma încercă să alunge gândul că... Poate nu 
va mai ajunge niciodată acasă. 

În schimb, Rikki era fascinată de privelişte şi încerca să 
înregistreze cu privirea fiecare detaliu. Nu-nţelegea de ce 
Emma şi Cleo erau atât de speriate. Sigur, era puţin... 
Altfel, acum că începea să se întunece, dar era cu adevărat 
palpitant! 

„Ce bine-ar fi dacă fetele-astea s-ar mai relaxa şi ele 
puţin!” 

Emma înainta cu paşi mari, iar Cleo se chinuia să se ţină 
după ea. Era cam agitată, dar încerca să se calmeze la 
gândul că cea mai bună prietenă îi era alături. Emma ştia 
întotdeauna să se descurce. 

Cleo era recunoscătoare că avea o prietenă atât de 
hotărâtă şi de sigură pe ea, îşi întoarse privirea către Rikki. 
„Lrebuie să recunoască şi ea: Emma este cu adevărat 
specială”. Tocmai în clipa asta, Cleo se-mpiedică de o 
rădăcină şi scoase un chiot. „La naiba”, îşi zise speriată, 
„trebuie să fiu mai atentă pe unde calc!” 


În sfârşit, ajunseră la un luminiş, înconjurat de o mulţime 
de fragmente de stâncă. Emma se cocoţă prima. Cleo o 
urmă nesigură, iar Rikki încheie plutonul. Dintr-odată, 
Emma rămase ţintuită locului, privind uluită în jos. La 
picioarele lor se căsca un hău, prin care curgea un pârâu. 
„Asta mai lipsea!” îşi dădu seama Emma. Singurul drum 
către luminiş trecea prin... Prăpastie. Şi nu exista nici o cale 
de acces: nici o pasarelă, nici un pod! 

— Fiţi atente! Aveţi grijă pe unde călcaţi! Le avertiză ea pe 
Cleo şi Rikki. 

Telefonul se încăpăţâna să nu recepţioneze semnalul. 
Trebuia să ajungă mai sus! N-aveau încotro, Emma măsură 
din priviri prăpastia. Îşi alese un loc în care deschiderea era 
mai mică, se concentră, îşi luă elan şi... Parcă zbură dincolo! 

Cleo admiră în sinea ei săritura prietenei sale, după care 
privi în hău, Distanţa dintre cele două stânci era enormă! 
Înghiţi în sec şi se dădu câţiva paşi înapoi. Rikki se apropie 
de buza prăpastiei şi se uită rândul ei, în jos. Fusese cu 
adevărat o săritură remarcabilă. 

„Dac-a putut Emma, o să reuşesc şi eu”, îşi zise şi se 
avântă în săritură. Răsuflă uşurată, văzându-se vie şi 
nevătămată pe partea cealaltă a hăului. Mai rămânea doar 
Cleo. 

— N-o să reuşesc niciodată... Se smiorcăi ea, clătinând din 
cap, E mult prea alunecos. Trebuie să existe o altă cale. 

De data asta, Emma clătină şi ea din cap - cercetase deja 
împrejurimile: exista nici o altă cale: săritura peste hău era 
singura soluţie pentru a-şi continua drumul. Cleo nici nu 
voia să audă de ceva. Se învârtea disperată, căutând o altă 
cale. Se apropie cu grijă de marginea prăpastiei, dar tocmai 
atunci pământul alunecă şi-i de sub picioare. Cleo îşi pierdu 
echilibrul, încercă să se agaţe de ceva, dar era prea târziu, 
într-o clipită, alunecă şi fu înghițită de hău, sub privirile 
îngrozite ale prietenelor sale. 

— Cleo! Urlă Emma, Nici un răspuns, Ambele fete săriră 
înapoi. Nu se vedea nimic, decât o gaură neagră în stânca 


de lângă pârâu. Arăta ca un tunel întunecat. Nu se putea 
recunoaşte nici o formă. Şi nici urmă de Cleo. 

— Cleo! Strigă din nou Emma, care intrase deja în panică, 
„De ce nu răspunde? Vreau să ştiu! Ce face? Trăieşte?” Nu 
se auzea decât clipocitul calm al apei. 

— Cleo! Strigă şi Rikki. Doar ecoul din tunel se-ntoarse ca 
răspuns - nimic altceva! Săracele fete zbierau disperate 
după Cleo. Singurul răspuns: fâlfâitul unui stol de păsări 
care-şi luaseră zborul, deranjate de agitația din jur. Cleo 
dispăruse. 

Capitolul 6 

Cleo încerca din răsputeri să respire. Zăcea culcată în 
adâncul tunelului şi încerca să-şi revină. „Am căzut direct 
prin gaura din stâncă”, se gândi speriată. 

Într-o clipă alunecase şi făcuse câteva tumbe de-a lungul 
tunelului. Se lovise destul de rău. O durea fiecare părticică 
a corpului. Îşi ferfeniţise hainele de pereţii stâncilor. După 
aceea, se zdrobise de solul nisipos şi respiraţia i se oprise. 
Suspinând de durere, Cleo încercă să se ridice. Glezna o 
durea foarte rău. „Sigur mi-am scrântit piciorul”, se gândi 
copleşită. Încetul cu încetul, ochii i se obişnuiau cu 
întunericul. Cleo se uită în jur cu atenţie: nimic, în afară de 
stânci negre şi strălucitoare. Se găsea într-o peşteră mică şi 
rotundă, doar un strop de lumină pătrunzând prin tunel 
până la ea. „Ce coşmar! Am ştiut de la bun început că este o 
greşeală să ne aventurăm pe insula asta cumplită!” Mirosea 
a umezeală şi a mucegai, chiar dacă nisipul părea uscat. 
Cleo îşi scutură hainele de praf. Icni de durere când îşi pipăi 
corpul lovit. Deodată îşi auzi prietenele, care o strigau: 

— Cleo! 

Emma îşi ieşise din minţi de grijă. 

— Sunt OK, mormăi Cleo, sunt bine... În sfârşit, vocea 
stinsă a lui Cleo ajunse la Emma şi Rikki. Cele două fete 
răsuflară uşurate. Parcă se mai calmaseră deja un pic. 

„E bine”, se gândi Emma, „acum vom găsi cu siguranţă o 
cale de a scăpa de aici. Trebuie s-o scoatem din peşteră.” 


— Crezi că poţi să te urci înapoi? Îi strigă ea prietenei sale. 

— Nu, imposibil, răspunse Cleo promptă. 

Clătină din cap, chiar dacă celelalte n-o puteau vedea. „N- 
am de ce să mă ţin”. Gândi ea, „pereţii tunelului sunt prea 
alunecoşi. N-o să mai ies în veci de-aici!” 

— Eşti sigură? O întrebă Emma. Ştia că, în situaţii dificile, 
Cleo se dădea uşor bătută. 

— Hai încearcă măcar! Emma îşi dorea atât de mult să-şi 
vadă prietena în siguranţă, lângă ea! 

Cleo îşi roti privirea, căutând o soluţie. Se strădui să se 
ridice, dar glezna o durea prea tare. 

— Nu pot să mă caţăr înapoi, zise ea. Nici o şansă, e mult 
prea abrupt, adăugă, parcă pentru sine, ca o scuză. Emma 
îşi dădu seama că prietena ei nu va găsi niciodată singură o 
cale de a ieşi din tunel. 

„Nu există decât o soluţie”, îşi zise ea. 

— Mă duc după ea, îi spuse lui Rikki. Pentru o clipă, Rikki 
rămase fără grai. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. „Cum 
ar putea cineva să se arunce cu bună voi în tunel?” îi trecu 
prin minte. „Lrebuie să existe o altă cale. Trebuie s-o 
convingem pe Cleo să urce.” 

Emma se îndreptă spre tunel şi se uită insistent în jos. Ştia 
ce are ce făcut, dar gaura aia neagră nu era deloc 
îmbietoare. „Cleo are nevoie de ajutorul meu”, se 
îmbărbăta ea. „Nu pot s-o las singură. O să intre în panică.” 

— Eşti nebună! Îngăimă Rikki. N-are nici un sens... 

Emma sări. Cu un strigăt prelung dispăru în întunericul 
tunelului. 

„E într-adevăr nebună!” se gândi Rikki. 

Pentru o clipă, singura rază de lumină din tunel dispăru, 
iar Emma alunecă în jos, ca pe un tobogan. Cleo se retrase 
un pic, când Emma se prăvăli chiar lângă ea, în nisip. 

Acum, erau amândouă prinse în capcană. Emma se uita 
uimită în jurul ei. Contempla stâncile, care formau pereţii 
peşterii. „Ce loc ciudat!” Formele perfecte te duceau cu 
gândul la ceva creat de mâna omului. 


Locul acesta nu părea să fie o creaţie a naturii. Dar cine să 
se fi aventurat pe insulă? Şi doar ca să sape o peşteră în 
stânca asta, care nu folosea la nimic! Cleo îşi urmărea 
prietena cu interes. „Cu siguranţă, Emma ştie ce-avem de 
făcut”, se gândi ea, fericită că nu mai era singură. În cele 
din urmă, Emma reveni cu picioarele pe pământ. 

— Eşti bine? Cum te simţi? Întrebă ea. 

— Mă doare puţin piciorul, răspunse Cleo, încercând să se 
stăpânească. 

Emma îi examina piciorul. Nu părea a fi rupt. I-lpalpă cu 
atenţie şi zâmbi. 

— Sigur e doar o entorsă, încercă ea să-şi liniştească 
prietena. Putem să... 

Emma se opri. 

Deasupra lor se auziră un huruit îngrozitor şi Rikki ţipând. 
Deodată, ca o rachetă, Rikki se năpusti şi ea prin tunel. 

— Uaauu! Izbucni ea, când apucă să se uite în jur. 

— Ce cauţi aici? Chiar toate merg azi cu fundu-n sus? 

— Păi... Tu ai fost exemplul meu! Încercă Rikki să se scuze. 
Nu voia să fie omisă de la această acţiune de salvare. 

— Da, şi tu ar fi trebuit să stai acolo, sus, ca să ne arunci o 
frânghie sau ceva asemănător! Se enervă Emma. 

— Da' ce, crezi că eu pot să-ţi citesc gândurile? Strigă 
Rikki enervată. Şi de unde naiba să fac eu rost deo 
frânghie? 

„Nu cred că e cel mai bun moment pentru o ceartă”, se 
gândi Cleo. „în afară de asta, mă doare cumplit piciorul.” 

— N-ar trebui, mai bine, să ne gândim cum putem ieşi de- 
aici? Le sugeră ea celor două fete. 

„Sper că termină odată cu cearta.” Emma şi Rikki se 
opriră, uitându-se una la alta. Nu puteau decât să 
recunoască: 

Cleo chiar avea dreptate. 

— Aşa e, spuseră amândouă într-un glas. 

Cele trei fete se ridicară, ca să inspecteze zona. Chiar şi 
durerea de gleznă a lui Cleo parcă mai cedase, într-atât se 


concentra fata să găsească o cale de scăpare. Era însă prea 
întuneric ca ele să poată vedea vreo ieşire. Se zărea doar 
lumina ce pătrundea în tunel. 

„Cum ar putea cineva să ne găsească tocmai aici? Noi am 
ajuns la acest tunel din întâmplare, iar de sus nu se vede 
nimic. Suntem ca într-o capcană!” 

După-amiaza era pe sfârşite şi începuse fluxul. Mica 
ambarcaţiune fu luată de valuri. Fetele aveau însă alte griji. 
Nu se gândeau nicidecum la Zodiacul lui Zane. Căutau în 
continuare un ajutor cât de mic ca să iasă din peşteră. 

— Pur şi simplu, nu există nici o ieşire! Se smiorcăi Cleo. 
„O să rămânem aici, captive, pentru tot restul vieţii”, 
adăugă ea în gând. 

— Hai să încercăm pe-aici! Îi răspunse Emma, care se afla 
în cel mai întunecat colţ ai peşterii, singurul loc pe care încă 
nu-l inspectaseră. 

Dar şi acesta părea închis. Cleo o urmă pe Emma în 
întuneric, fără să-şi facă speranţe prea mari. Imaginaţia ei o 
luase din nou razna. Avea în faţa ochilor scheletele a trei 
fete îmbrăţişate. 

Deodată, un strigăt de triumf al Emmei o trezi şi pe Cleo la 
realitate. Aceasta găsise o crăpătură în peretele peşterii. Cu 
atenţie, se strecură înăuntru iar Rikki şi Cleo o urmară. 

Capitolul 7 

O lumină slabă spărgea întunericul. Emma răsuflă uşurată. 
„Dacă se vede o lumină, înseamnă că drumul duce afară din 
peşteră”, se gândi ea şi mări pasul. Trebuia să găsească 
ieşirea înainte de lăsarea întunericului. Fără acea rază de 
lumină, nu avea nici o şansă. 

Emma se caţără pe treptele de stâncă şi încercă s-o 
liniştească pe Cleo, adresându-i cuvinte blânde. Ecoul vocii 
ei se lovea de pereţi. Noul tunel în care păşiseră părea de 
asemenea a fi făcut de mâna omului. Treptele erau mult 
prea uniforme. 

Rikki era entuziasmată. „Ce aventură grozavă!” îşi zise ea. 
„în plus, se pare că mergem în direcţia corectă, adică în 


sus. Peste câteva minute, cărarea se lărgi iar fetele 
ajunseră într-o altă grotă. Emma îşi trase sufletul, pentru că 
urcaseră destul de repede. În spatele ei, Cleo căscă nişte 
ochi mari. Rikki încerca şi ea să vadă ceva, peste umerii 
celor două prietene. 

Ochii îi străluceau de uimire, iar un zâmbet îi lumină faţa. 

Se aflau pe un colţ de stâncă, deasupra unui ochi de apă 
azurie, ce sclipea în faţa lor, iar pereţii de stâncă ai grotei 
străluceau în lumina albă. 

Emma, Cleo şi Rikki se uitară în sus. Tavanul grotei era 
foarte înalt şi avea o deschizătură rotundă. Pe cerul 
întunecat al nopţii se vedeau deja sute de stele a căror 
lumină se reflecta în apă, prin deschizătura din tavan. 

Peştera avea o înfăţişare de basm. 

Uluite, fetele priveau în jur. Era, cu siguranţă, cel mai 
frumos loc pe care îl văzuseră vreodată. Părea să fie de pe 
altă lume. Un loc a cărui existenţă trebuia ascunsă, tocmai 
pentru a-l păstra neîntinat. 

Un secret perfect între prietene. Rikki, care doar rareori 
rămânea fără cuvinte, se trezi prima din uimire: 

— Uaauu! Ăsta pare a fi... Conul vulcanului. 

Se mai roti o dată, privind atentă în sus. 

— Ăăă... Sper că n-o să erupă, nu? Întrebă Cleo, agitată. 

Emma era ca hipnotizată de lumina strălucitoare din apă. 
Cuvintele lui Cleo o aduseră însă rapid cu picioarele pe 
pământ. 

Se întoarse zâmbind către prietena ei: 

— N-a mai erupt de douăzeci de mii de ani - nu credcă e 
cazul să ne facem griji tocmai acum, răspunse ea. 

Dintr-odată, Emma descoperi ceva foarte interesant, într- 
un colţ îndepărtat al grotei. Se apropie de apă. 

— La uitaţi-vă aici! Sunt urmele mareei! Asta înseamnă că 
oglinda apei se ridică şi coboară periodic. Vocea ei era 
gravă şi sacadată. 

— Aşa, şi? Întrebă Rikki. Ce importanţă are asta pentru 
noi? 


„Cum de ştie fata asta mereu tot ce nu ştiu eu?” îi trecu 
prin minte. 

— Asta înseamnă, explică Emma, în timp ce se descălţa şi- 
şi scotea puloverul că grota trebuie să comunice cu marea. 
Poate că asta e scăparea noastră! 

Se ridică, îşi mai privi o dată prietenele şi, fără un cuvânt, 
sări în apa limpede, dispărând în adânc. 

Rikki şi Cleo căzură în genunchi la mal uitându-se după ea, 
fără să-şi creadă ochilor. Dar Emma dispăruse. Pe Cleo nu o 
mira comportamentul Emmei. Întotdeauna, prietena ei era 
cea care prelua iniţiativa. Rikki, în schimb, era fascinată: 
această fată îi impunea respect. 

„Cu siguranţă nu e uşor să te scufunzi în apa rece. Emma 
nici nu ştie ce-o aşteaptă în adâncuri.” 

Chiar dacă Emma era o înotătoare încercată, Rikki 
considera gestul ei mai mult decât curajos. 

Pe de altă parte, Cleo simţea mai degrabă spaimă decât 
admiraţie. Emma dispăruse. Nu ştia ce să creadă despre 
Rikki, iar ea se simţea din nou singură, captivă într-o 
peşteră, chiar dacă aceasta era minunată. 

— Chestia asta nu-mi place deloc! Zise ea perpelindu-se. 

Minutele treceau, iar fiecare clipă părea o veşnicie. Se 
uitau înfricoşate spre suprafaţa piscinei naturale şi aşteptau 
ca Emma să se întoarcă. Cleo stătea chircită pe marginea 
grotei şi număra minutele. „Slavă Domnului că pot să văd 
măcar cerul!” gândi ea. „Aşa nu mai am impresia că sunt 
captivă sub pământ.” Bătea darabana cu degetele pe 
genunchi şi-şi mişca inconştient picioarele. „Dacă nu mă 
mişc, simt că înnebunesc!” Rikki părea ceva mai relaxată 
decât Cleo. Îşi încolăcise braţele în jurul genunchilor şi 
stătea ghemuită pe marginea apei. Se uita tot timpul la 
ceas. „Dacă Emma nu se întoarce în două minute, mă duc 
după ea”, îşi zise, amintindu-şi de povestea lui Cleo despre 
rechinii din jurul Insulei. „Dar mai bine să nu mă gândesc la 
asta!” 


Lui Cleo, liniştea i se părea insuportabilă, aşa că începu să- 
şi strige prietena: 

— Emma! Emma! 

Ecoul răsuna cumplit în grotă, enervând-o la culme pe 
Rikki. 

— Potoleşte-te odată! Îi porunci Rikki lui Cleo. Mai las-o un 
pic! 

Dintr-odată, apa clipoci şi faţa Emmei apăru din adâncuri. 

„Exact ca azi-dimineaţă, la piscină”, se gândi Cleo, 
amintindu-şi de antrenamentul de dimineaţă al prietenei 
sale. „Azi-dimineaţă! Doamne, cât timp a trecut de-atunci! 
Parcă s-a scurs o veşnicie!” 

Emma inspiră adânc şi zâmbi. 

— Am avut dreptate! Le spuse ea. Avem nevoie cam de 
douăzeci de secunde pentru a ajunge înot la capătul 
tunelului. Mergem tot înainte. Vom reuşi toate trei fără 
probleme! 

Părea foarte convinsă. Impresionată, Rikki se descălţă. Lui 
Cleo nu-i venea să creadă. „Cum adică? Doar nu-şi 
imaginează Emma că eu aş putea să înot prin tunelul ăsta! 
A Înnebunit cu totul?!” 

— Adică să mă scufund aici? Întrebă ea îngrozită, arătând 
spre apă. Exclus! 

Emma urmări expresia feţei lui Cleo - înspăimântată şi, în 
acelaşi timp, încăpăţânată. „O, nu!” se gândi ea. „O să 
dureze o veşnicie s-o convingem şi nu avem atâta timp la 
dispoziţie.” 

Dar, înainte să-i treacă prin minte argumente 
convingătoare, o văzu pe Rikki cum se întoarce spre Cleo, 
cu o atitudine ce nu accepta refuz. 

— Hai, Cleo! Îi spuse ea. Nu avem altă soluţie. Nu există 
altă cale de ieşire, O să reuşeşti! 

— Nu pot! Răspunse Cleo speriată. Şi... Şi. Nici nu ştiu să 
înot! 

O deranja să recunoască acest lucru în faţa lui Rikki. „Sper 
ca Emma şi Rikki să înţeleagă că nu-mi pot cere una ca 


asta. Nu pot să stau nici două secunde sub apă, darămite 
douăzeci! N-au decât să plece fără mine!” 

Deasupra muntelui, luna se ridica încet şi lumina cerul, 
dar şi cel mai înalt vârf al insulei. Se afla aproape deasupra 
grotei în care fetele erau prinse ca într-o capcană. O ceaţă 
ciudată învălui vârful vulcanului. Luna părea deosebit de 
luminoasă. Era ca de diamant. În zonă nu exista lumină 
electrică sau vreun semn de civilizaţie. 

Valurile tuciurii se spărgeau de mal Totul părea să aştepte 
momentul potrivit iar acela n-avea să-ntârzie. 

Capitolul 8 

Rikki reuşi, în cele din urmă, s-o convingă pe Cleo să se 
descalţe şi să-şi scoată şosetele. Fetele îşi legară 
încălţămintea în jurul gâtului, iar Rikki cobori prima către 
Emma. Trase adânc aer în piept. Apa era destul de rece, iar 
îmbrăcămintea udă o deranja. Zâmbi şi înotă către Emma. 

Venise rândul lui Cleo. Stătea pe mal, cu picioarele în apă. 
Rikki şi Emma încercau s-o îmbărbăteze, dar Cleo parcă era 
de gheaţă. Rămase pe margine şi-şi îmbrăţişă genunchii. 

— Nu-ţi fie teamă, o să reuşeşti, îi zise Emma, zâmbindu-i 
celei mai bune prietene. 

— De unde ştii? Întrebă Cleo. „Emma habar n-are cum mă 
simt”, îşi zise ea. „Ea înoată ca un peşte, de când era mică. 
Îi veniră în minte douăzeci de lucruri care s-ar fi putut 
întâmpla sub apă, şi fiecare o îngrozea mai tare decât orice 
altceva. 

Rikki înotă şi ea spre Cleo, la marginea grotei, şi se uită în 
ochii ei. 

— Ascult-o pe Emma, Cleo! Îi spuse ea. N-avem altă şansă. 
Altfel, rămânem blocate aici pentru totdeauna! 

Cleo se uită în jur. Se gândea familia ei, la sora ei mai 
mică. Cum ar fi fost să n-o mai vadă niciodată? Acesta era 
cel mai bun imbold! „Trebuie să înot prin tunel chiar dacă- 
mi e greu”, se gândi ea. „Trebuie să mă întorc acasă!” 
Tremurând se aplecă în faţă. Rikki îi dădu mâna. 


O clipă mai târziu, Cleo alunecă sub apă şi dispăru în 
adânc. Fără să ezite, Rikki se scufundă după ea şi o trase la 
suprafaţă. Fetele formară un cerc, pentru a se susţine 
reciproc. Se ţineau strâns de mâini. Încet şi cu calm, Emma 
îi explică lui Cleo ce are de făcut. Toate trei se găseau exact 
în dreptul spărturii din tavanul grotei, prin care se vedea 
cerul înstelat deasupra lor. Cleo îşi dădu seama că în apă nu 
era chiar atât de rău cum îşi imaginase. „Ba e chiar plăcut”, 
se gândi ea. „Chiar dacă mi-e încă frică.” 

Rikki şi Emma încercară totul ca s-o ajute pe Cleo, care se 
concentra să rămână cumva la suprafaţă, fără să intre în 
panică. Niciuna dintre fete nu observă că, între timp, luna 
plină ajunsese chiar deasupra lor, luminând prin spărtura 
din tavanul grotei, Pereţii strălucitori ai peşterii erau ca o 
ramă pentru un tablou feeric, în centrul căruia era luna 
plină. Dintr-odată, o rază de lună pătrunse în grotă, şi 
aceasta fu scăldată într-o lumină orbitoare. Apa începu să 
clocotească în jurul fetelor. 

Speriate, cele trei prietene se strânseră una într-alta, fără 
a putea scoate măcar un sunet şi fără a se putea clinti din 
loc. Se aflau în mijlocul unei coloane de raze, iar apa 
înspumată, albă, fierbea în jurul lor. 

Bule strălucitoare urcau la suprafaţa apei şi în fiecare se 
reflecta lumina lunii. Îşi luau zborul şi se ridicau deasupra 
capetelor fetelor, tot mai sus, de parcă luna le-ar fi putut 
controla, şi în cele din urmă atingeau tavanul. Lumina lunii 
era atât de puternică încât fetele nu-şi puteau da seama ce 
se întâmpla cu ele. Pur şi simplu, păreau să dispară într-o 
ceaţă argintie, strălucitoare. Emma, Rikki şi Cleo se simțeau 
de parcă se aflau la bordul unei nave spaţiale, în zbor prin 
Calea Lactee. Bulele de apă străluceau ca stelele, iar totul 
în jur era lumină. Aveau impresia că pereţii grotei 
dispăruseră ca prin minune. Nu mai exista decât lumina şi 
cele trei fete. 

Câteva clipe mai târziu, lumina păli şi dispăru cu totul. 
Într-un final, apa se linişti. 


— Uaauu! Zise Cleo, care părea să fi uitat o clipă de teama 
ei faţă de apă. 

— Ciudat! Zise şi Emma, încruntându-se uşor. 

Rikki urmărea în continuare apa, fără să scoată un sunet. 
„Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea”, gândi ea. „Ce-o fi fost 
asta?” 

Fetele simțeau că se întâmplase ceva neobişnuit. Se ţineau 
strâns una de alta, fiecare bucurându-se de prezenţa 
prietenelor. Fără să scoată un cuvânt, fiecare ştia în sinea ei 
că trebuia să vorbească despre ceea ce se întâmplase, 
pentru a înţelege. Dar, pentru moment, nu aveau timp 
pentru asta. Trebuia să se concentreze asupra ieşirii din 
grotă. 

— OK! Acum, adună-te! O îmboldi Emma pe Cleo. Inspiră 
adânc! 

În mod surprinzător, dintr-odată, Cleo nu mai avea pic de 
teamă de apă. Emma le zâmbi încurajator celor două fete. 
Inspiră adânc şi se scufundă în tunelul pe care-l 
descoperise cu puţin timp înainte. Sigură pe ea, înctă 
lăsând în urmă stâncile acoperite de scoici, plantele de apă 
uriaşe şi algele groase, care păreau să se întindă după ea. 

Tunelul era mai lung decât le spusese fetelor, şi totuşi era 
convinsă că Rikki şi Cleo vor reuşi să înoate până afară. Nu 
voise s-o înspăimânte pe Cleo mai mult decât era nevoie. Îşi 
încordă puternic picioarele şi, în curând, depăşi peisajul cu 
peşteri subacvatice. Apoi ajunse la suprafaţă. 

În grotă, Rikki o îmbărbăta pe Cleo cu un zâmbet, după 
care numărară până la trei, inspirară adânc şi porniră pe 
urmele Emmei. 

Cleo şi Rikki înotau una lângă cealaltă, ţinându-se de 
mână. Rikki îi arăta lui Cleo cum să-şi mişte braţele şi 
picioarele. „Nici nu e chiar atât de greu să înoţi”, se gândi 
Cleo, surprinsă. „Înainte mi se părea imposibil, oricât m-aş 
fi străduit!” 

Fetele pătrunseră prin crăpătura din stâncă în tunelul 
îngust. 


Cleo se străduia din răsputeri să nu intre în panică de câte 
ori plantele subacvatice îi atingeau braţele sau picioarele. 
Era atât de încordată, încât îi strângea dureros mâna lui 
Rikki. 

În fine, părăsiră tunelul şi porniră în sus. Erau la capătul 
puterilor. Rikki şi Cleo ieşiră la suprafaţă chiar lângă Emma. 

Toate trei gâfâiau şi tuşeau. Cleo încerca să respire cât 
mai adânc. 

— Au fost mai mult de douăzeci de secunde! Se plânse ea, 
imediat ce-şi potoli respiraţia. 

— Calmează-te! Îi zise Rikki. Doar am reuşit, nu? „Fata 
asta o să mă scoată din minţi într-o bună zi!” 

— Hei, Cleo! Sunt tare mândră de tine! Zise Emma. Ştiam 
c-o să reuşeşti! 

Cleo ar mai fi vrut să se plângă şi de alte pericole care le- 
ar fi putut pândi, cum ar fi rechinii, dar fu întreruptă de 
lumina unui reflector care lumină dintr-odată feţele celor 
trei fete. 

Sirena unui vapor aproape că le asurzi. Îşi ţineau mâinile 
la ochi, când se auzi o voce la megafon: 

— Atenţie! Aici Paza de coastă! Zbiera cineva către ele. Vă 
rugăm înotaţi spre scara din spatele ambarcaţiunii! 

În faţa fetelor plutea pe valuri barca de salvare, iar lumina 
galbenă a reflectorului se învârtea în jurul lor. 

— Haideţi! Zise Emma şi înotă spre barcă. 

Rikki era chiar lângă ea. „Asta-i salvarea noastră”, se 
gândi ea, fericită. Cleo mai aşteptă un moment. Se uită pere 
umăr spre insulă, unde muntele şi pădurea erau inundate 
de lumina albăstruie a lunii. Câţiva nori înconjurau vârful 
muntelui. Era o privelişte ce-i dădea fiori. 

După o ultimă privire aruncată insulei Cleo îşi urmă 
prietenele. „Niciodată nu m-am bucurat atât la vederea 
unei bărci”, îi trecu ei prin minte. Se urcă pe scară, 
tremurând de frică şi de frig. Emma şi Rikki erau deja 
învelite în pături. În scurt timp, şi Cleo se afla la căldură, 


bând ceva fierbinte, alături de prietenele ei. Echipa de 
intervenţie le povesti ce se întâmplase. 

Părinţii alertaseră autorităţile, pentru că fetele nu 
ajunseseră acasă. Cineva le spusese că le zărise pe mare, 
într-o barcă. Paza de coastă trimisese o echipă de salvare 
pe urmele lor. În sfârşit, le găsiseră în preajma insulei. 

Pe drumul înapoi, Cleo povesti cum o păcălise Zane şi cum 
o salvase Rikki. Chiar şi-aşa, poliţiştii le ţinură morală 
fetelor despre pericolele din largul mării - dar şi despre 
împrumutul de bujii. 

Le promiseră însă că-i vor face o vizită şi tatălui lui Zane. 

Emma, Cleo şi Rikki rânjiră la auzul acestor vorbe. Acum 
însă, erau pur şi simplu fericite că fuseseră salvate. 

Părinţii le aşteptau în port cu haine călduroase şi cu o... 
desagă de morală. 

În sfârşit, cele trei ajunseră acasă, în paturile lor, unde 
dormiră buştean. Fusese o zi lungă, obositoare şi ciudată. 

Capitolul 9 

Dimineaţa următoare promitea o zi minunată. Soarele se 
înălţase pe cerul senin, fără nici un nor, şi încălzea nisipul şi 
marea. În ciuda aventurii din ziua precedentă, Emma se 
trezi devreme şi sări din pat. Ca în fiecare dimineaţă, voia 
să meargă pe plajă, să înoate. Antrenamentul din piscină 
era una, dar să înoţi în ocean - asta era adevărata libertate. 
Fără cronometru, fără culoare de înot, fără nici un fel de 
limitări. „De fapt, întotdeauna m-am simţit în mare ca 
acasă”, se gândi Emma, îmbrăcându-şi costumul de baie 
albastru, preferatul ei. 

Se opri pe mal, îşi puse geanta de plajă pe jos şi întinse 
prosopul. Se uită visătoare la orizont. Spuma valurilor 
mângâia plaja. 

Emma se încruntă. Spuma îi aducea aminte de 
întâmplarea ciudată din peşteră. Se hotări ca, după o baie 
bună, s-o viziteze pe Cleo, ca să vorbească despre această 
aventură. Dar, până atunci, avea nevoie de câteva minute 


doar pentru ea. Alergă spre mal şi se aruncă în apa sărată a 
mării. 

„E pur şi simplu minunat!” zise Emma lăsându-se în voia 
simţurilor. Savura senzaţia pe care i-o lăsa apa rece pe 
piele. Când scoase capul din apă, soarele dimineţii îi 
zâmbea, oglindindu-se pe suprafaţa oceanului. 

Şi tocmai în această clipă se întâmplă. Emma avu o 
senzaţie ciudată de la mijloc în jos, până la vârfurile 
picioarelor. O furnica şi o înţepa, cam ca atunci când îţi 
amorţesc picioarele. „Ce să fie asta?” N-am nici un cârcel şi 
nici nu m-a muşcat ceva, şi totuşi nu-mi simt picioarele!,, se 
gândi Emma speriata. „Aşa ceva n-am păţit niciodată!” 

Se sucea şi se învârtea derutată, ca un începător, „Asta-i 
ridicol! Doar ştiu să înot, o fac de ani de zile!” Totuşi, avea 
senzaţia că nu-şi mai poate controla picioarele. Emma se 
uită în jos. Poate că o frânghie sau o plasă de pescuit i se 
înfăşurase în jurul picioarelor. Se uită încă o dată în apă. 
„Sper că nu s-a întâmplat ceva groaznic...!” Şi totuşi, ceea 
ce vedea acolo, jos, era de necrezut! În locul celor două 
picioare sănătoase, avea o coadă de peşte imensă, acoperită 
de solzi. 

Emma scoase un țipăt de panică. Nu putea fi decât o 
glumă proastă! Se uită disperată în jur: nu era nimeni care 
i-ar fi putut face o farsă, dar nici care ar fi putut s-o ajute. 
„Nu, nu e o farsă”, recunoscu ea. Simţea coada de peşte ca 
făcând parte din corpul ei. Putea s-o mişte şi chiar simţea 
mângâierea apei. Costumul de baie dispăruse şi el. În locul 
sutienului, Emma avea doi solzi imenşi. Încet, îşi legănă 
coada şi se întinse pe spate, în apă. „Sper să mă trezesc, nu 
poate fi decât un coşmar!” 

Cam în acelaşi timp, nu departe de plajă, Cleo era acasă, 
în cadă. Kim, sora ci mai mică, bătea furioasă în uşa de la 
baie. 

— Grăbeşte-te, Cleo! Nu poţi să stai o veşnicie în baie! 
Ţipă ea. 

Cleo se holbă uluită în apă. „Punem pariu?” se gândi ea. 


— Cleo! Urlă Kim. Sora ei era în baie de mai bine de-o oră. 
Dacă nu ieşi imediat, n-o să mai am timp să mă pregătesc şi 
eu! Se smiorcăi ea. 

Cleo aproape că n-o auzea pe surioara ei. Se uita îngrozită 
la coada de peşte cu solzi aurii care-i atârna peste 
marginea căzii, stropind toată baia. Fata îşi legănă coada, 
uluită. Se sculase foarte devreme de dimineaţă, chiar dacă 
nu se mai putea ţine pe picioare cu o seară înainte. Căzuse 
în pat ca un butuc, dar acum era plină de energie. Se 
hotărâse să facă o baie fierbinte şi-şi turnase o jumătate de 
sticlă de spumant de baie în cada, după care încuiase uşa. 
Se băgase în cadă, gândindu-se la câteva clipe de răsfăţ, 
dar bucuria nu ţinuse mult. Dintr-odată, simţise nişte 
furnicături cumplite în picioare. „Ce se întâmplă?” se 
întreba mirată. Nu-şi putea crede ochilor, şi-şi atinse cu 
grijă coada. Când trase de un solz, simţi o durere ascuţită. 
„Într-adevăr, mi-a crescut o coadă”, îi trecu prin minte. 
Între timp apa din cadă se răcise aproape de tot, dar nu 
părea s-o intereseze. 

— Cleo! Urlă din nou Kim, la uşă. Cleo nu se mişca. 
„Trebuie să fie un coşmar! Poate c-am înghiţit ieri prea 
multă apă de mare şi acum am halucinaţii. Da, asta trebuie 
să fie! Prea multă apă sărată. De-asta am eu acum impresia 
că m-am transformat într-un peşte uriaş...” 

Din păcate, Cleo ştia cu siguranţă că nu era o halucinație. 
Coşmarul ăsta era pura realitate. Simţea pe coada de peşte 
până şi baloanele de săpun şi, în acelaşi timp, o auzea pe 
Kim urlând pe holul din fata băii. 

Pentru o clipă, se gândi să ceară ajutorul părinţilor. Dar 
tatăl ei se pregătea să plece la serviciu. O auzea pe mama 
strigând-o pe Kim. Cele două voiau să meargă la 
cumpărături. Kim mai lovi o dată în uşa băii apoi plecă. „Şi 
ce să le fi zis?” se gândi Cleo. „În afară de asta, n-aş fi 
suportat comentariile lor despre o asemenea catastrofă. 
Trebuie să înţeleg eu mai întâi ce mi se întâmplă.” Scoase 


dopul căzii şi simţi cum se scurge apa. Coada de peşte 
rămase. 

Gândurile lui Cleo o luaseră razna. Cum era să meargă în 
halul ăsta la şcoală sau, mai rău, să-şi găsească un job, să 
iasă la cafenea, să dea examene sau să iasă la cumpărături? 
„Şi, în primul rând, cum o să ies din cadă?' se gândi ea. 
Fereastra de la baie era deschisă, iar aerul cald al dimineţii 
mângâia corpul lui Cleo. Încetul cu încetul, pielea i se uscă 
şi, la fel, şi solzii. Îi plăcea senzaţia. Respiră adânc. „Ce-ar 
zice Emma acum? 

Probabil că mi-ar spune să stau calmă şi să mă gândesc.” 
Cleo încercă să se mişte, dar nu făcu decât să bată din 
coadă pe marginea căazii. 

„Aşa o să fac”, îşi zise ea, „o să vorbesc cu Emma. Ea sigur 
ştie ce trebuie să fac”. Doar gândul la prietena ei o linişti 
puţin pe Cleo. Trebuia să ajungă la telefon... 

Nu departe de casa lui Cleo, Rikki se plimba într-un parc 
din apropierea portului. 

„Oare o fi prea devreme să trec pe la Cleo?” se întrebă ea. 

După o noapte plină de coşmaruri Rikki se trezise 
devreme. Visase lumini misterioase şi grote subacvatice, aşa 
că de dimineaţă, sărise din pat şi încercase să-şi adune 
gândurile într-o plimbare. 

Voia neapărat să discute cu noile ei prietene despre 
întâmplările din ziua precedentă. Mai ales despre ceea ce 
se întâmplase în grotă. „Poate le conving pe Emma şi pe 
Cleo să mai mergem o dată pe insulă. Cu siguranţă există 
acolo o mulţime de lucruri interesante de explorat. De fapt, 
nici nu mal e chiar atât de periculos, pentru că acum ştim 
calea de ieşire. Trebuie doar să mergem cu o barcă până pe 
insulă şi apoi să ajungem la grotă. Emma sigur o să vrea. 
Trebuie doar s-o incit puţin.” 

Se uită la ambarcaţiunile din port şi zâmbi, gândindu-se la 
cele întâmplate cu o seară în urmă. Paza de coastă ajunsese 
la timp. Poate că barca lui Zane era încă ancorată pe insulă, 
dacă n-o smulsese fluxul. 


LLA 


„Şi-o merită!” rânji ea. Rikki se uită în jur, căutând din 
priviri stropitoarea pentru gazon. Nu avea chef să se ude, 
dar aceasta era acoperită şi o zări abia când era prea 
târziu. Un jet de apă rece o udă din cap până-n picioare. În 
câteva secunde, era Ciuciulete. Enervată, îşi şterse apa de 
pe braţe şi-şi pipăi hainele murate. Şi, dintr-odată, se 
întâmplă! 

Picioarele, nu, tot corpul o furnica. Avea impresia c-o 
năpădesc mii de insecte. Mici bule strălucitoare, ca cele din 
peşteră, i se adunau pe piele. Pentru o clipă, avu impresia 
că este făcută din apă! „Nu-mi mai pot mişca picioarele! Ce 
mi se întâmplă?” Apoi îşi pierdu echilibrul şi căzu în iarbă. 
Stropitoarea automată se oprise. Rikki încercă să se ridice, 
dar nu-şi putea controla decât partea de sus a corpului. 
Picioarele n-o ascultau. Nu şi le putea mişca. Speriată, se 
uită peste umăr ca să vadă ce i se întâmplase. Făcu ochii 
mari şi i se opri răsuflarea: în locul picioarelor, avea o coadă 
de peşte uriaşă, acoperită de solzi. 

Capitolul 10 

După conversații telefonice disperate, Emma şi Rikki se 
aflau deja pe drum, spre casa lui Cleo. Aveau de vorbit 
neapărat. 

Cleo locuia într-o casă drăguță, în apropierea apei, 
înconjurată de palmieri, dar Rikki nu putea pierde nici o 
clipă admirând priveliştea - de-abia aştepta să discute cu 
celelalte două prietene despre experienţa asta atât de 
neobişnuită. Imediat, apăru şi Emma. Cleo îi deschise 
repede uşa şi, ca la un semn, începură să vorbească toate, 
gesticulând agitat: 

— Era de culoarea bronzului şi acoperită de solzi! Le 
povesti Cleo prietenelor, cu o figură disperată. 

Emma se îndreptă spre sufragerie. Rikki şi Cleo o urmară. 

— În clipa în care-am atins apa, zise Emma, fără s-o 
asculte pe Cleo cu prea multă atenţie. 

Rikki clocotea şi ea: 


— Pentru o secundă, parcă am fost făcută din apă, povesti 
ea, dând din mâini agitată. Eram cu adevărat transparentă! 

Emma se trânti pe un fotoliu, iar Cleo se întoarse către 
Rikki. 

— Am fost peşte! 'Ţipă Cleo, sperând ca una dintre 
prietene să-i poată explica ce se întâmplase. Ce 
transformare ciudă! 

— Of, Doamne! Oare ce se întâmplă cu noi? Voi aveţi vreo 
explicaţie? Întrebă Rikki sperând, ca şi Cleo, ca prietenele 
ei s-o poată ajuta. 

Într-o clipă, se făcu linişte. Cleo se trânti pe canapea. 
Discuţiile astea îi aminteau de un film de groază. „Iuturor 
ni s-a întâmplat acelaşi lucru”, se gândi ea. „Dar, cel puţin 
putem vorbi între noi. Sper să nu ne-audă nimeni!” Rikki şi 
Emma se uitară una la alta. Şi ele se temeau de asta. 

— Mai e cineva acasă? Întrebă Rikki. Ceva îi spunea că 
trebuie să fie atentă. 

— Nu, tata e la serviciu, iar mama şi sora mea sunt la 
cumpărături, le asigură Cleo pe fete şi-şi puse bărbia pe 
genunchi. Parcă puţin mai liniştită, Rikki se aşeză şi ea. Era 
ameţită şi avea senzaţia că lucrurile astea o depăşeau. 
„Oare ce ni se întâmplă?” Gândul ăsta nu-i dădea pace. 

Emma inspiră adânc, Trebuia neapărat să rămână stăpână 
pe situaţie. „Irebuie să procedăm sistematic. S-o luăm cu 
începutul.” 

— OK, deci care e problema noastră? Începu ea. Cleo dădu 
din umeri. Nu ştia ce să răspundă. Rikki, în schimb, 
prinsese ideea Emmei de a diseca evenimentele. 

— Cam la zece secunde după ce intrăm în contact cu apa, 
ne creşte... Rikki îşi pierdu curajul, când încercă să descrie 
ce li se întâmplase. Ne creşte această... 

— Şi dispare când ne uscam, încheie Cleo într-un suflet. 
Pentru moment, nici ea nu era în stare să pronunţe... Coadă 
de peşte. 

— Se pare că acelaşi lucru ni se întâmplă tuturor, nu? 

Se uită la Emma, aşteptând aprobarea ei. 


— Aşa e, încuviinţă ea, serioasă. Şi Rikki dădu din cap. Dar 
expresia feţei ei oscila între zâmbet şi încruntare. „Ioate 
astea sunt cumplite şi, în acelaşi timp, foarte cool, îi trecu 
prin minte. Cleo rosti mai departe, calmă: 

— Această... Coadă de peşte... Arată ca... 

Se opri. 

Nu putea să spună ceva atât de nebunesc! 

— Exact ca... Încercă să continue Emma, dar şi ea se opri. 
Îşi lăsă privirea în pământ, încruntându-se. Era de-a dreptul 
penibil să se gândească la aşa ceva. 

Rikki, în schimb, nu avea asemenea reţineri: 

— Arătăm ca nişte... Sirene, zise ea zâmbind. Îi năvăleau 
în minte toate poveştile cu sirene pe care le auzise în 
copilărie. 

Emma clătină tare din cap, de parcă aşa ar fi putut alunga 
evenimentele ultimelor douăzeci şi patru de ore. 

— Ţi-am mai spus o dată că astea nu sunt glume, zise ea 
acid. Nu există sirene. 

Încercă să-şi controleze respiraţia. În adâncul sufletului, 
ştia că Rikki dăduse glas temerilor tuturor, aşa că adăugă: 

— Ar fi mult prea ciudat... 

Din nou, se făcu linişte. Fiecare se gândea în fel şi chip. 
Fiecare avea impresia c-o luase razna. Pur şi simplu, nimic 
nu avea sens. Emma detesta să se simtă neajutorată. Nu 
era obişnuită cu aşa ceva. lar acum nu puteau cere nici 
sfatul părinţilor. Dacă nici lor nu le venea să creadă, atunci 
cum să le explice părinţilor? Să le ceară sfatul profesorilor 
de la şcoală? Nici lucrul ăsta nu putea fi luat în calcul. „Şi, 
cu siguranţă, nu există cărţi sau pagini de internet care să 
te ajute atunci când te transformi într-o., sirenă”, se gândi 
ea disperată. 

Cleo era încă în stare de şoc. Un singur gând îi stăpânea 
mintea: „Sunt peşte... Sunt peşte!” Nici Rikki nu putea 
gândi coerent. „Oare putem bea apă fără să ne crească o 
coadă de peşte? Oare vom rămâne pentru totdeauna aşa? 
Oare data viitoare ne vom mai recăpăta picioarele? Asta 


vrea să fie frică sau situaţia este, pur şi simplu, mult prea 
palpitanta?” 

Deodată, cineva bătu la uşă. Fetele se speriară de moarte. 
Se uitară disperate una la alta, unite de un secret cumplit. 
Nu cumva auzise cineva totul? 

Cleo se relaxa în momentul în care-şi dădu seama cine era 
la uşă. 

— O, nu! Zise ea zâmbind. Ăsta trebuie să fie Lewis. Mi-a 
ieşit complet din minte. Vine azi să învăţăm la biologie. 

Cleo şi Lewis McCartney erau prieteni de ani buni. Cleo îl 
îndrăgea pe acest fanatic al internetului. Era mereu drăguţ 
şi extrem de săritor, dar în momentele astea era ultimul om 
pe care ar fi vrut să-l vadă. Lewis p cunoştea mult prea bine 
ca să nu-şi dea seama imediat că se întâmplase ceva. Cleo 
sări de pe canapea şi o zbughi spre uşă. Prea târziu! Lewis 
intrase deja. 

Capitolul 11 

— Cleo! Strigă Lewis de la intrare. Fata ajunsese în hol în 
momentul în care el închidea uşa pe dinăuntru. 

— A!... Aici erai, spuse el surprins, când îşi zări colega, Citi 
imediat în ochii ei că se întâmplase ceva. Apoi le zări pe 
Emma şi pe Rikki. Ambele fete îl măsurau din priviri. Dintr- 
odată, Lewis se simţi neajutorat şi intră în panică. Aşa i se 
întâmpla de fiecare dată când se afla în preajma fetelor, mai 
ales când erau frumoase şi sigure pe ele, precum Emma şi 
Rikki. Numai cu Cleo nu i se întâmpla asta. Cu ea era 
întotdeauna altceva, Prezenţa ei îl liniştea. 

— Ah! Zise el, roşu ca racul şi cu ochii în pământ, 
îndreptându-se cu paşi mari spre sufragerie, cu cărţile de 
biologie sub braţ. Ăăă... Cred c-am greşit ora... Se bâlbâi el. 

Se uită la ceas şi trecu vijelios pe lângă Emma şj Rikki, 
spre masa unde învățau, de regulă, el şi Cleo. Prietenele lui 
Cleo îi urmăreau fiecare mişcare. Băiatul încercă să se 
adune. 

— Nu! Stabiliserăm să ne vedem la nouă, zise Cleo. 
Încerca să pară cât mai relaxată. Dar... Îmi pare rău, 


Lewis... A intervenit ceva. 

— Şi anume? Întrebă Lewis, punând cărţile pe masă. 

Cleo se uită spre Emma şi Rikki. Cele două fete păreau 
împietrite, ca nişte statui. 

— Păăiii, ceva important... Răspunse Cleo, încet. „Ce naiba 
să-i spun?” se întrebă ea. Trebuia să-i vină în minte o 
explicaţie plauzibilă. Din nou se uită spre Emma şi Rikki, 
care începuseră să se agite. Emma îşi avertiză prietena din 
priviri, iar Rikki dădu nervoasă din cap. 

Evident că Lewls observase reacţiile fetelor şi era foarte 
derutat. 

— Dar, pe de altă parte, nu e chiar atât de important, încât 
să trebuiască să ştii şi tu, zise Cleo, şovăind. Îmi pare rău, 
Lewis, dar trebuie să lăsăm biologia pe altă dată! 

Cu asta, fata îi puse mâna pe umăr şi-l conduse spre uşa 
de la Intrare. Lewis era vizibil supărat şi o privea 
dezamăgit. 

— Ăăă... Bălmăji el, trecând pe lângă Rikki şi Emma, poate 
că e mai bine s-o lăsăm pe altă dată... 

Lewis se opri în hol şi se uită la prietenele lui Cleo ca la 
nişte creaturi de pe altă planetă. Fetele se relaxară. Doar 
Lewis era pe picior de plecare... „Stai calmă! Linişteşte-te!” 
îşi zicea Rikki. Dar, în clipa următoare, Cleo avu o sclipire: 

— Ascultă, Lewis, doar tu te pricepi la pate... Îşi linguşi ea 
prietenul. Ştii cumva ceva despre... Sirene? 

Celorlalte două fete li se tăiase răsuflarea, dar faptul era 
consumat. Rikki îşi întoarse privirea spre tavan. „A 
înnebunit Cleo? Doar n-o să povestească tuturor ce ni s-a 
întâmplat!” Fără să-şi dea seama, Rikki se bătu cu palma 
peste frunte, încercă apoi să-şi mascheze gestul. 

Emma era disperată. „De ce nu ţi-ai fi putut ţine gura, 
moară stricată?!” gândi ea. Îşi întoarse încet privirea către 
Lewis. Acesta se uita la Cleo de parcă fata tocmai picase din 
lună. 

— Nu, n-am nici o idee despre sirene, zise el, după o pauză 
lungă. Lui Lewis nu-i plăcea să recunoască faptul că există 


un domeniu la care nu se pricepea. 

— OK, răspunse Cleo, zâmbind. Îmi pare rău. Ciao! 

Îl împinse afară şi închise uşa în urma lui, nelăsându-i nici 
o şansă să mai spună ceva. Cleo se întoarse apoi către fete, 
răsuflând uşurată, dar Emma şi Rikki o priveau furioase. 

— Ce? Ce vă uitaţi aşa? Întrebă Cleo nedumerită. De fapt, 
ştia exact de ce erau supărate fetele. Emma rămase fără 
grai. Rikki, în schimb, îşi dădu ochii peste cap şi, imitând 
vocea lui Cleo, zise: 

— Lewis, ştii ceva despre sirene? Eşti întreagă la minte?! 

— Cleo, cu lucrurile astea nu e de glumă, explică Emma, 
Trebuia ca prietena ei să înţeleagă cât de gravă era 
situaţia. Dacă află cineva ce ni s-a întâmplat, o s-avem o 
problemă uriaşă! 

— Da, dar poate că... Încercă Cleo să se scuze. O parte din 
ea îi spunea c-ar trebui să discute cu părinţii şi să le 
povestească totul. Doar părinţii aveau întotdeauna o soluţie, 
nu-i aşa? 

— Uite cum stă treaba, zise din nou Emma. Nouă ni s-a 
întâmplat ceva neobişnuit. Nu ştim nici ce, şi nici de ce. 

Cuvintele Emmei le uniră din nou pe fete. Erau doar ele 
trei împotriva lumii întregi. Rikki se uită la Emma. 

„Are dreptate! Un singur lucru putem face acum”, gândi 
ea şi un zâmbet îi lumină faţa. 

— E o singură cale de a afla mai multe despre problema 
noastră, zise ea cu voce tare. 

— Şi anume? Întreba Cleo, încruntându-se 

— Ne întoarcem în apă, explica Rikki de parc-ar fi fost cel 
mal firesc lucru din lume. 

— Exclus! Izbucni Cleo, dând energic din cap. Nici nu mă 
gândesc! 

Nevenindu-i să creadă ce auzise, se uita la Emma, 
aşteptând ca cea mai buna prietenă a ei s-o susţină. Dar 
Emma era de acord cu Rikki. Cleo se trânti pe fotoliu, cu 
mâinile-n sân. Emma şi Rikki îi urmară exemplul. 


— Mă gândesc să încerc eu, continuă Rikki, pe un ton grav. 
Cred doar că n-ar fi bine să fiu singură. Se oferă cineva 
voluntar? 

Emma aprobă, spre disperarea prietenei sale. Simţind 
mâna Emmei pe umărul ei, Cleo ştia că cele două fete vor 
încerca s-o convingă. 

„Nu şi de data asta!” se gândi ea. „Acum nu mai suntem 
captive într-o grotă”. În mod sigur n-o să mă arunc în apă, 
ca să mă transform în peşte, doar pentru ca Rikki să se 
simtă mai bine!” 

Rikki tocmai pornise artileria grea. Trebuia s-o convingă 
pe Cleo, iar ea era maestră în aşa ceva. Era sigură că fata 
va ceda curând. În schimb, Emma oftă. Cunoştea mult prea 
bine expresia de pe chipul lui Cleo. Când îi intra ceva în cap, 
Cleo era de neclintit. 

Unii colegi de şcoală o considerau pe Cleo o fiinţă slabă, 
dar Emma o cunoştea prea bine. lar Rikki avea să afle în 
curând cum era în realitate noua ei prietenă. 

Timp de o oră, Rikki se strădui zadarnic s-o convingă pe 
Cleo. Nu avea nici un sens. Cleo dădea pur şi simplu din cap 
şi-şi ţinea mâinile-n sân. La fel de bine, Rikki ar fi putut să 
vorbească şi cu pereţii. Emma îi sări în ajutor lui Rikki, 
încercând s-o câştige pe Cleo de partea lor, l-ar fi plăcut ca 
în această aventură să fie implicate toate trei. Nu ştia de ce, 
dar simţea că acest lucru era foarte important, însă timpul 
trecea, iar cele două fete au fost nevoite să cedeze, până la 
urmă. 

Emma şi Rikki plecară de la Cleo, ca i să-şi ia costumele de 
baie. Apoi căutară o plajă mai retrasă, unde rareori mai 
veneau şi alţi oameni. Sub nici o formă nu voiau să fie 
văzute. Şi totuşi, aveau să intre în apă, ca să găsească nişte 
răspunsuri. 

Capitolul 12 

Rikki şi Emma alergau pe o plajă stâncoasă. Înaintau cu 
grijă, pentru a nu se uda prea devreme. Ambele fete aveau 


pantaloni trei sferturi şi partea de sus a costumului de baie. 
Îşi legaseră părul strâns la spate. 

În sfârşit, ajunseră la o stâncă, departe de ochii lumii. 
Pline de emoție, se uitau la valurile înspumate. Rikki îşi 
puse mâinile-n şolduri, gândindu-se la ce va urma. Ce-ar fi 
fost să nu se întâmple nimic? Atunci, ar fi însemnat că erau 
de vină doar cele petrecute cu o seară înainte, iar episodul 
de dimineaţă fusese unul singular, Sau poate că li se 
întâmpla ceva rău. Trebuia să dezlege acest mister. 

Emma îşi încrucişa braţele, uitându-se la Rikki. Venise 
clipa cea mare. Nici chiar ea, care era atât de obişnuită cu 
apa, nu se simţea în largul ei. Era de-a dreptul ciudat ca 
tocmai ea să se teamă de apă. „Cred că aşa se simte Cleo de 
fiecare dată”, se gândi Emma. 

— Nu ştiu dacă e o idee chiar atât de bună, îl zise ea lui 
Rikki. 

— Nu-ţi face griji, o să fie bine! Sunt sigură! Răspunse 
aceasta. 

— Ştii ceva? Cuvintele tale nu mă liniştesc deloc, zise 
Emma, zâmbind. 

Pe măsură ce-o cunoştea mai bine pe Rikki, începea s-o 
îndrăgească. Ţinea mult la Cleo, dar era palpitant să aibă 
lângă ea pe cineva care o convingea să facă lucruri 
nebuneşti. Rikki zâmbi şi ea. Ştia că Emma glumea. Aşa că 
sări de pe stâncă, pe peticul de nisip de lângă apă. Emma o 
urmă. Fetele se ţineau de mână. 

— În zece secunde, nu-i aşa? Întrebă Rikki, atingând apa 
cu picioarele. 

— Da, răspunse Emma concentrată. 

Fetele începură să numere cu voce tare: 

— Unu... Doi. Trei. Patru. 

La cinci deja începură furnicăturile în picioare, iar 
elasticele din păr dispăruseră. Şi, imediat, şi picioarele! 
Fetele se dezechilibrară şi căzură în apă. Cozile erau încă 
pe nisip. 


Amândouă stăteau pe burtă şi încercau să-şi ridice măcar 
partea de sus a corpului. Emma se uită la Rikki şi nu-şi putu 
stăpâni zâmbetul. „E îngrozitor şi enervant - dar, în acelaşi 
timp, atât de palpitant!” se gândi ea. 

Rikki izbucni şi ea în râs. Nu-i venea să creadă. „E destul 
de ciudat să mă văd pe mine cu o coadă de peşte, dar şi pe 
Emma, sirenă - incredibil! Deci, suntem peşti, aşa cum a 
spus Cleo. Înseamnă că nu ne-a jucat feste imaginaţia.” 

Fetele îşi testară cozile, lovind cu ele suprafaţa apei. Mai 
rămăsese un singur lucru de aflat: aveau să-şi încerce noul 
trup în apa adâncă. Aveau să se scufunde! 

Lăsară ţărmul în urmă şi înaintară în ocean. Emma 
observă că putea sta sub apă fără să-şi ţină respiraţia şi 
fără să fie j nevoită să iasă mereu la suprafaţă. „Asta e 
fantastic!” se gândi ea. Apoi, putea sa înoate cu ochii 
deschişi, fără s-o usture. În mod normal, când înota în 
ocean, avea nevoie de ochelari care s-o protejeze de apa 
sărată. 

Pentru început, fetele nu se aventurară în larg. Aveau de 
gând să-şi încerce cozile în apropierea plajei. Apoi, îşi 
întinseră braţele, avântându-se în apă. Corpurile li se 
unduiau în valuri. Emma încercă să stea în mâini, iar Rikki 
se lăsă purtată de curent. 

Se jucară de-a v-aţi ascunselea printre stâncile de sub apă 
şi înotară cu peşti, dintr-un loc în altul. Descoperiră 
împreună lumea subacvatică, plantele de pe fundul 
oceanului şi stâncile cu forme ciudate. 

Încetul cu încetul, deveniră mai curajoase şi se avântară 
spre larg, Goneau printre recifele de corali şi prin porţi 
naturale, săpate în stâncile de pe fundul mării. Pas cu pas, 
fetele se avântau tot mai departe. Rikki observă că putea să 
facă şuruburi sub apă, lovind cu coada într-un anumit fel. 
„Mă simt ca pe un tobogan în parcul acvatic, doar cu mult, 
mult mai bine!” gândi ea, gonind pe lângă Emma. 

Emma, în schimb, se bucura în sfârşit de libertate. Zâmbea 
încontinuu. „Oare când m-am distrat ultima oară atât de 


bine?” se gândi ea, fericită. Deodată li se alătură un pui de 
delfin. Sunetele ascuţite pe care le scotea parcă le invitau 
pe fete în larg. Elle arătă locuri la care nici nu visaseră, 
jucându-se împreună cu fetele în adâncurile albastre ale 
oceanului. Apoi le conduse la epava unui vas, care era pe 
jumătate îngropată în nisip. Micuţul delfin parc-ar fi vrut să 
le încredinţeze un secret. Emma şi Rikki se simțeau bine în 
compania noului lor prieten. 

Chiar dacă înotau în adâncurile oceanului, apa li se părea 
călduţă şi plăcută şi se simțeau la fel de bine ca pe uscat. 
Emma, care oricum se simţea excelent în apă, trebuia să 
recunoască faptul că niciodată nu-i plăcuse la fel de mult să 
înoate ca în aceste clipe. 

Amândouă fetele aveau impresia că fac parte din ocean, 
simțindu-se acolo ca acasă. 

Razele soarelui străpungeau apa, luminând această lume 
nouă şi ciudată. Emma şi Rikki trăiau un sentiment de 
bucurie nesfârşită. Îşi zâmbeau una alteia, cu emoţii 
intense. Nu era ceva de care să le fie teamă. Era un dar! 

Capitolul 13 

În acest timp, Cleo stătea acasă, morocănoasă. Se simţea 
rănită. O enerva cumplit ca cineva să insiste atât să-i 
schimbe părerea. Şi numai ca s-o convingă să facă ceva ce 
nu voia. Rikki fusese cea care-o dusese în acea excursie 
periculoasă. 

Pe de altă parte, Cleo era sigură că n-avea rost să le 
însoţească pe Emma şi pe Rikki pe plajă. „Eu nu ştiu să înot! 
Ce nu pricep fetele-astea?!” O durea faptul că Emma nu 
oprise avalanşa lui Rikki. Doar era cea mai bună prietenă a 
ei... Uitase că se ruşinează de faptul că nu ştie să înoate? 
Cleo se ridică de pe fotoliu şi se duse la fereastra. Spera ca 
cele două fete să se întoarcă şi să nu se fi întâmplat nimic 
rău. Îşi dorea ca acest coşmar să ia sfârşit şi ele să-şi poată 
continua viaţa de până atunci. Însă minutele treceau, şi nici 
urmă de fete. Cleo era tot mai nerăbdătoare. Se apucă să 
facă ordine prin casă, doar ca să treacă timpul mai repede. 


„Unde Dumnezeu sunt?” se tot întreba.” 

După vreo oră, nu mai putu răbda. O zbughi pe uşă afară, 
pornind spre cafeneaua Juice-Net. O plimbare până acolo 
avea să-i facă bine, cu siguranţă. Deşi pe drum se putea 
întâlni cu vreun cunoscut... L-ar fi fost pe plac oricine nu 
avea legătură cu întâmplările din ultimele ore. Trebuia să-şi 
alunge din minte orice gând legat de sirene. 

La cafenea era, ca de obicei, agitaţie. Câteva fete 
comentau, fascinate, pozele dintr-o revistă de modă. În 
mijlocul încăperii, nişte băieţi jucau biliard, dar Cleo nu 
avea chef să intre în joc. Se însenină însă brusc când îl zări 
pe Lewis, aşezat în faţa unui calculator. Dar înţepeni când 
văzu ce căuta băiatul pe internet. 

Lewis era pe o pagină plină de imagini vechi, cu sirene. 
Cleo se uită peste umărul lui la pozele unor desene în tuş 
care înfăţişau creaturi înfiorătoare, cu cozi de peşte şi feţe 
neomeneşti. Unele dintre aceste creaturi aveau picioare ca 
de broască şi urechi ascuţite. Una chiar avea mustăţi, ca o 
pisică. Alta arăta ca un şarpe uriaş. 

Cleo se înfiora. Rapid, se îndreptă spre calculatoare. Lewis 
era atât de adâncit în cercetări, încât îşi observă vechea 
prietenă abia când aceasta ajunsese chiar în spatele său. 
Cleo se aplecă spre urechea lui şi-l luă la rost: 

— Lewis! Ce faci aici? Şuieră ea. Lewis sări în sus, speriat. 
Cleo îl privea însă liniştită, mirându-se puţin de 
comportamentul lui. 

— Păi... M-ai întrebat despre chestiile astea... Şi m-am 
gândit să caut nişte informaţii. 

Cleo nu ştia dacă să se supere sau să se sperie. Îşi 
imaginase că discuţia despre sirene fusese de mult dată 
uitării. „Of, Doamne! Ar fi trebuit să-mi ţin gura!” gândi ea 
speriată. „Emma şi Rikki o să se supere teribil când o să 
afle. Va trebui să fiu mult mai atentă pe viitor.” 

Lewis îşi puse din nou ochelarii şi-şi continuă cercetarea. 
Cleo, în schimb, se uita pe furiş în jur. Se pare că pe nimeni 


nu interesa persoana lui Lewis McCartney sau computerul 
său. „Slavă Domnului!” îi trecu prin minte lui Cleo. 

— Foarte drăguţ din partea ta, Lewis! Zise ea, într-un 
final. Dar chiar nu era nevoie. 

— Ştiu, răspunse el zâmbind. Dar nu ştiu cum se face că, 
dintr-odată, am foarte mult timp liber. Hei! La uite ce-am 
găsit aici! 

Cleo oftă. Ştia că n-are dreptul să se supere pe el, doar 
că... Trebuia să fie întotdeauna atât de săritor? „Uneori, mi 
se pare că trebuie doar să mă gândesc la ceva, iar el mi-a şi 
găsit informaţiile pe internet. Tocmai acest lucru îl face să 
fie un prieten atât de bun. E întotdeauna lângă mine când 
am nevoie de el.” 

Acum, dacă Lewis tot găsise lucrurile astea, nu era cazul 
să le ignore. Poate că printre ele era ceva util. „Poate că 
transformarea asta ciudată se întâmplă multora... Deşi nu 
prea cred”, îşi zise Cleo. 

Îi zâmbi lui Lewis şi-l invită la o plimbare. Oricum, la ora 
prânzului, cafeneaua se umplea de clienţi, iar Cleo nu avea 
nici cel mai mic chef să-i audă cineva. Aşa că cei doi prieteni 
plecară în parc. Cleo îl asculta cu atenţie pe Lewis 
povestind despre sirene, despre tot ce găsise pe internet. 
Se pare că existau o mulţime de pagini legate de acest 
subiect, toate pline de poveşti, articole şi imagini. Lewis era 
fascinat de toate legendele şi teoriile. O fărâmă din 
entuziasmul lui o atinse şi pe Cleo. 

— Miturile despre sirene există de peste 3000 de ani, îi 
povestea el, ajungând pe un mic pod din parc. 

— Şi oamenii credeau în existenta lor? Întreba Cleo. 

— Se pare că da! Răspunse Lewis. Cleo era uluită. Dacă, în 
urmă cu douăzeci şi patru de ore, ar fi întrebat-o cineva ce 
crede despre sirene, pur şi simplu ar fi umflat-o râsul! Nici 
acum nu prea-i venea să creadă. „Poate că, pe vremuri, 
oamenii erau mai deschişi decât astăzi către lucrurile 
astea”, se gândi ea. 


— Uneori, sirenele erau considerate un semn bun, explică 
Lewis în continuare. 

Băiatul părea o enciclopedie ambulantă. 

— Alteori, aduceau ghinion. 

— Ce fel de ghinion? Întrebă Cleo, crispându-se dintr- 
odată. Dar nu mai auzi răspunsul lui Lewis, pentru că 
tocmai atunci îşi făcu apariţia Zane, pe motocicletă. 

Zgomotul motorului era asurzitor. 

— O, nu! Izbucni Cleo. „Ăsta mai lipsea!” Zane frână brusc 
în faţa lor, blocându-le calea. Cleo încercă să se ascundă 
după Lewis, dar şi el era destul de înspăimântat. 

— Pur şi simplu, ignoră-l! Îi zise Lewis fetei, uitându-se 
spre Zane. 

Lewis nu-l putea suferi pe Zane, care nu era în stare de 
nimic altceva decât să le facă zile fripte celor din jur. „Acum 
i s-o fi pus pata pe Cleo!” se gândi el. Lewis nu ştie nimic 
despre aventura lui Cleo din seara precedentă. 

Zane îşi ridică viziera căştii şi se uită furios spre Cleo. Fata 
îi întoarse spatele, trăgându-l şi pe Lewis după ea. 

— Să plecăm de-aici! Zise ea, uitându-se furioasă în urmă. 

O luară la fugă înapoi, spre pod, dar nici Zane nu se lăsă 
mai prejos. Îşi cobori viziera şi ambala motorul, apoi porni 
în trombă spre cei doi. 

— Atenţie! Strigă Lewis şi o împinse pe Cleo la o parte. 
Zane ar fi fost în stare să-i calce pe-amândoi! 

Acum le bloca drumul, astfel că nu mai aveau nici o şansă 
să ajungă pe pod. Zane cobori de pe şa, îşi scoase casca şi 
se repezi către cei doi. Îi tremurau buzele de furie. Arăta 
înspăimântător în costumul de motociclist şi era conştient 
de asta. 

Eşti nervoasă? O întrebă el pe fată, ca din senin. 

Capitolul 14 

Fulgerător, Cleo se desprinse de braţul lui Lewis. Nu voia 
ca Zane să-şi dea seama cât de frică îi era. 

— Ce vrei, Zane? Zise ea, stăpânindu-şi emoţiile. 


LIA 


— Tatăl meu nu s-a distrat deloc când s-a trezit cu Paza de 
coastă la uşă! Izbucni Zane furios, străpungând-o pe Cleo 
cu privirea. 

— Atunci n-ar fi trebuit să strigi că pot să păstrez barca, 
răspunse fata. Era mândră că putea să-i spună în faţă 
nesuferitului tot ce credea. 

„Din fericire, Lewis este lângă mine! Singură, n-aş fi avut 
tupeul să deschid gura”, se gândi ea. 

— Nu-mi place să fiu batjocorit, Cleo zise Zane apropiindu- 
se. Cu atât mai puţin de o fată ca tine... 

Zâmbea ameninţător. Cleo îi aruncă o privire lui Lewis, 
apoi se uită spre cafenea. „Ce să fac acum?” se întrebă ea. 

Înainte ca ea să mai scoată o vorbă, Lewis îi sări în ajutor. 
În fond, el nu pricepea exact care era problema, dar voia cu 
tot dinadinsul să-şi ajute prietena. 

— Vrei să spui că nu-ţi convine să te faci de râs în faţa 
tatălui tău, Zane, nu-i aşa? Se amestecă Lewis. Asta sună de 
parcă ţi-ar fi frică de el, continuă pe un ton foarte calm. 

„Lui Lewis nu-i e frică de tirani ca Zane!” îl admiră Cleo. 
Se uită în jur, căutând o cale de scăpare din situaţia asta 
neplăcută. Băieţii se jigneau reciproc. „Doamne, dac-aş şti 
ce să fac, ca să plece Zane din calea noastră!” se gândi ea. 
„Atunci am putea fugi...” 

— 'Te crezi tare, nu-i aşa, Lewis? Întrebă Zane. Îi era într- 
adevăr teamă de tatăl său, dar Lewis nu trebuia să bată 
moneda pe asta. 

— Nici nu-i greu să fie cineva mai tare decât tine! Aproape 
toţi sunt! Atacă din nou Lewis. 

Din ochii săi albaştri ţâşneau săgeți, rând pe rând, spre 
Zane. 

— Asta-i soarta ta! 

Furios, Zane se repezi la Lewis, dar acesta îi ţinu piept. 

În clipa asta, Cleo descoperi hidrantul roşu de lângă ea. 
Acesta îi atrăgea privirea în chip straniu. „Înăuntru e apă 
cât cuprinde”, îi trecu prin minte fetei. Dintr-odată, auzi un 
zumzet. Simţea apa prin toţi porii. 


— Mamă, ce dur eşti! Îi zise Zane lui Lewis, pe un ton 
dispreţuitor. Băieţii se apropiau tot mai mult unul de altul. 

Cleo se uita insistent la hidrant. Pur şi simplu, simţea apa 
dinăuntru. „Asta e de-a dreptul straniu! Parc-aş simţi că apa 
dinăuntru mă poate ajuta”, se miră ea. „Ce prostie!” 

— Ţi-ai luat gardă de corp? Strigă Zane către Cleo. El 
încerca să-i atragă atenţia. Dar Cleo nu-l asculta. Simţea, 
pur şi simplu, ceva. 

Cu cât Zane îi batjocorea mai tare pe ea şi pe Lewis, cu 
atât mai mult simţea nevoia să-l catapulteze într-un fel sau 
altul. „Un jet de apa în plina figură - asta ar fi soluţia! Dacă 
hidrantul s-ar sparge dintr-odată...” 

— Mă faci să râd... Continua Zane cu batjocura. Faci o 
mare greşeală crede-mă! 

Cleo ridică încet mâna, iar hidrantul începu să vibreze sub 
presiune. „Apa din el are o forţă uriaşă.” 

Şi atunci se întâmplă: robinetul începu să se învârtă încet, 
foarte încet. Cleo aveai totul sub control. Îşi rotea mâna şi 
simţea cum apa dinăuntrul hidrantului îi imită fiecare 
mişcare. 

— Ascultă, Cleo, zise Zane ameninţător, într-o bună zi - cu 
sau fără Lewis - ar putea să ţi se întâmple ceva rău, ştii? 

Dar pe Cleo n-o interesau câtuşi de puţin amenințările lui 
Zane. Nici ea nu pricepea din ce motiv, dar ştia exact când 
apa va ţâşni din hidrant. Cu o uimitoare senzaţie de 
satisfacţie, simţi cum se sparge robinetul. Un jet incredibil 
ţâşni, lovindu-l pe Zane drept în piept. 

— Aaahhh! Urlă el de uimire şi durere, când îl lovi apa. 

Fusese pur şi simplu luat pe sus de forţa acesteia. Căzuse 
pe spate şi alunecase cu capul direct în canal. Rămase 
întins, într-o baltă imensă. Motocicleta lui scumpă era udă şi 
complet distrusă. 

Lewis se holba la toată scena, cu gura căscată. Cleo se uita 
peste umărul lui. 

Nu-i venea să creadă ce făcuse. Adâncită în gânduri, se 
uita la hidrant, din care mai curgea încă apă. Cleo îşi mişcă 


din nou mâna, doar că, de astă dată, în direcţia opusă. Jetul 
de apă se subţie şi, până la urmă, se opri. 

„Ce-am făcut?” se gândi Cleo, şocată. „Într-adevăr, am 
puteri asupra apei. Ce nebunie!” 

Lewis era cu ochii pe Zane, care zăcea în canal, dar Cleo 
ştia că nesuferitul avea să-şi vină curând în fire, ca să-i pună 
o mulţime de întrebări incomode. 

„N-am timp să discut acum cu el. Trebuie să le povestesc 
mai întâi lui Rikki şi Emmei ce-am păţit!” îi trecu fulgerător 
prin minte. Trebuia să afle neapărat dacă şi prietenele ei 
aveau asemenea puteri. Se părea că povestea cu coada de 
peşte nu era singurul lucru nou în viaţa lor. 

Cleo fugi cât o ţineau picioarele, astfel că, atunci când 
Lewis se întoarse, ea nu mai era de găsit. 

Capitolul 15 

— Aşa! Şi, când ieşim din apă şi ne uscăm, totul revine la 
normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Şi totuşi, ceva s-a întâmplat! Răspunse Rikki. O, Doamne! 
E cel mai palpitant lucru pe care l-am trăit vreodată. Nici 
nu l-aş putea descrie! 

— Nici eu, zise Emma, fericită. Fetele plecară apoi la 
plimbare, către casa Emmei. Erau din nou îmbrăcate în 
pantaloni scurţi şi costum de baie. De cum ieşiseră din apă 
şi se uscaseră, cozile de peşte dispăruseră fără urmă. 
Nimeni nu s-ar fi gândit că ele petrecuseră atât de mult 
timp în apă. Chiar şi părul le era uscat, legat în coadă de 
cal. 

După o asemenea aventură, Emma şi Rikki au mai 
petrecut un timp pe plajă povestind despre fantastica lume 
subacvatică. Într-un târziu, Emma sări ca arsă: trebuia s-o 
găsească pe Cleo şl să-i povestească! „Irebuie să-i spun că 
nu există motive de panică”, se gândi ea. 

Pe drumul de întoarcere, fetele discutară încontinuu 
despre noile lor experienţe. Emma ajunse la concluzia că 
aceasta fusese cea mai bună scufundare a ei. Fără tuburi de 


oxigen, costume de scafandru sau alte echipamente, 
descoperiseră o lume minunată. 

Cu gândul la performanţă, Emma era deja curioasă să afle 
cât de adânc se putea scufunda şi cât de departe putea 
înota. 

Şi Rikki era în al nouălea cer. Nu se putea hotări ce fusese 
mai incitant: să se joace cu delfinul sau să ţâşnească 
precum o rachetă prin mare. „Acum, de-abia aştept să mă 
întorc în apă! Cine ştie de ce-am mai fi în stare cu ajutorul 
cozilor de sirenă?” se gândea ea, emoţionată. 

Când ajunseră în dreptul uşii Emmei, o zăriră pe Cleo, 
care fugea după ele, strigându-le. Se opri să-şi tragă 
sufletul. Alergase tot drumul, din parc şi pân-aici. Cum 
ajunse, îşi îmbrăţişa prietenele. 

— N-o să vă vină să credeţi ce mi s-a întâmplat! Zise ea, 
gâfâind, şi le împinse pe fete spre uşă. 

„Oare i s-a întâmplat ceva mai palpitant decât nouă? Nu- 
mi vine să cred!” se gândi Rikki. 

Emma o urmărea surprinsă pe prietena ei cea mai bună. 
Ce-o agitase oare astfel? 

Cleo le povesti fetelor, pe scurt, ce i se întâmplase în acea 
dimineaţă. Cele trei urcară scările spre camera Emmei. 
Emma şi Rikki se aşezară pe pat, iar Cleo se trânti pe 
scaunul de la birou. Încercă să schiţeze cât mai clar cele 
petrecute. 

Emma şi Rikki făcură nişte feţe lungi când auziră de 
căutările pe internet ale lui Lewis, dar Cleo le linişti, 
spunându-le că asta nu avea să fie o problemă. Le povesti 
cum Zane o pusese într-o postură neplăcută, tăindu-i orice 
cale de retragere, şi cum descoperise hidrantul. Fetele o 
ascultau fascinate, nevenindu-le să-şi creadă urechilor. 
Cleo, în schimb, începu să se bâlbâie de emoție, încercând 
să le descrie senzațiile pe care le trăise. Le povesti cum 
reuşise să controleze cu mintea apa din hidrant. „Ştiu că 
povestea asta e ciudată şi de necrezut”, se gândi Cleo. „Iar 
Emma şi Rikki nu par prea convinse.” 


Cele două prietene ale ei aveau aceeaşi expresie - păreau 
derutate şi îngrijorate, în acelaşi timp. 

„Mă cred nebună”, îşi zise Cleo. „Atunci va trebui să le 
arăt eu!” 

Fugi din cameră. Emma şi Rikki se uitau, neîncrezătoare, 
una la alta. 

„Cleo nu minte intenţionat”, se gând Emma. „Dar 
câteodată are o imaginaţie prea bogată. Chiar îşi închipuie 
că poate să controleze apa?!” „Ar fi nemaipomenit ca Cleo 
să spună adevărul!” îşi zicea, în schimb, Rikki. „Dar n-am 
auzit niciodată că o sirenă ar putea controla apa, în 
poveştile de demult, ele înoată prin ocean şi se îndrăgostesc 
de oameni.” Rikki zâmbi. Amândouă o aşteptau pe prietena 
lor. 

Exact în acel moment, Cleo năvăli în cameră şi încuie uşa 
în urma ei. Adusese un pahar cu apă din bucătărie, pe care 
îl puse pe masă. „Acum vor vedea că am dreptate!” se gândi 
ea şi ridică mâna. O mişcă încet, ca ceva mai devreme, 
lângă hidrant. Nu se întâmplă nimic. Cleo îşi muşcă buzele. 
Voia neapărat să le arate Emmei şi lui Rikki noile ei puteri. 
Aşa că se concentra doar asupra apei. 

Şi atunci se întâmplă! Cleo simţi din nou reacţia lichidului 
din pahar. Putea să controleze fiecare moleculă în parte. 
Apa începu să vibreze. Apoi, încet, se formă o coloană 
subţire, care se ridică din pahar, Cleo îi controla poziţia cu 
mâna dreaptă, Emma şi Rikki înţepeniseră. Nu le venea să 
creadă ce se întâmpla. Se uitau uluite la coloana de apă, pe 
care Cleo o controla prin voinţa ei. Era fantastic... De 
necrezut! 

— Şi se ridica tot mai sus... Zise Cleo. Atunci când coloana 
se răsuci mai departe, în aer. 

Se ridică până ajunse aproape de tavan. Din pahar ieşea 
tot mai multă apă, la comanda lui Cleo. 

— De unde vine toată apa asta? Întrebă Rikki, când îi 
reveni graiul. Doar nu a fost atâta în pahar! 


— Nu ştiu! Zise Cleo, mişcând, fără să vrea, braţul în 
direcţia lui Rikki şi pierzându-şi concentrarea. 

Dintr-odată, un jet de apă ţâşni în direcţia celor două fete. 
Instinctiv, Emma ridică mâinile, pentru a se feri de apă. 
Stătea cu ochii închişi, dar nu se întâmplă nimic. Se 
aşteptase la un duş rece, dar mişcarea ei... Îngheţase apa. 
Deasupra patului atârna acum o sculptură de gheaţă. 
Pentru o clipă, fetele amuţiră de uimire. Era incredibil ce se 
întâmplase. Cleo rămăsese cu gura căscată. 

— E vina mea? Se întrebă Emma uluită. 

— A mea sigur nu, răspunse Cleo. 

— OK, zise Rikki, plimbându-şi privirea de la Emma la 
Cleo. Deja ne întrecem cu gluma! 

Rikki zâmbi neîncrezătoare. „Poate că e doar un truc al 
celor două. Dacă sunt puse pe şotii?” îi trecu prin minte. 
Emma gândi cu voce tare: 

— Eu doar am... Zise ea, întorcându-şi palmele cu o 
mişcare scurtă şi bruscă, în faţă. De data asta, mişcarea 
fusese îndreptată către vaza de la fereastră. Imediat, apa 
din vază îngheţă. 

Fetele îşi zâmbiră, uluite. „Este absolut incredibil!” se 
gândiră toate trei. Cleo răsuflă uşurată. Le arătase 
prietenelor ei ce putea să facă şi, deodată, Emma avea şi ea 
puteri magice. Dar Rikki? „Există o singură posibilitate de a 
afla”, se gândi Rikki. Se concentra asupra coloanei de apă 
pe care Emma tocmai o îngheţase. Nu se întâmplă nimic. 
Rikki îşi putea suci şi învârti mâinile cum voia, fără nici un 
rezultat. 

— Nu-mi convine, mormăi ea. De ce nu am şi eu puteri 
magice ca ale voastre? 

— Mai degrabă, puteri înspăimântătoare! O corectă Cleo. 

Rikki izbucni în râs. „Cleo e simpatică, dar, ca de obicei, 
prea reţinută şi prevăzătoare. Nimic nu e înspăimântător, ci 
fantastic! Dac-aş avea şi eu asemenea puteri...” 

— Trebuia să-i fi văzut mutra lui Zane! Continuă Cleo, 
mândră. 


— Asta nu-i deloc amuzant! Zise Emma, serioasă. Trebuie 
să ţinem totul secret. Altfel o să ajungem pe vreo masă de 
operaţie, la disecţie. Sau o să sfârşim în vreun circ, cine ştie 
pe unde... 

Rikki îşi înghiţi hohotele de râs. Ştia că Emma avea 
dreptate. 

— Acum ne uneşte pe toate trei un mare secret, constată 
Cleo. 

Iar ei îi plăceau secretele. 

— Da, e secretul nostru, zise Emma. Uitându-se când la 
Rikki, când la Cleo. E responsabilitatea noastră. Orice s-ar 
întâmpla, vom fi prezente una pentru cealaltă. 

Fetele nu mal scoaseră nici un cuvânt. Cleo ştia că Emma e 
un om foarte serios. 

Dar niciodată n-o moi văzuse chiar atât de gravă. 

Lui Rikki îi plăcea ideea. Acest pact o lega de cele două noi 
prietene. Totuşi, nu putu să se abţină de la încă o glumă: 

— Asta nu înseamnă că suntem măritate una cu cealaltă, 
nu-i aşa? Întrebă ea. 

Cleo îşi reţinu zâmbetul. Aştepta riposta dură a Emmei. 

Între timp, Emma se obişnuise cu umorul lui Rikki. Uneori, 
poate că sunt un pic scorţoasă,, se gândi ea. „Ce bine că 
avem acum o nouă prietenă, care să mai dezmorţească 
atmosfera!” 

— Asta chiar c-a fost amuzant! Zise ea, zâmbind. 

Toate fetele izbucniră în râs. Erau unite printr-un pact. 
Trei prietene şi un secret comun. Era exact aşa cum 
spusese Emma. Orice s-ar fi întâmplat, aveau să fie - 
oricând şi oriunde - prezente una pentru cealaltă. 


SFÂRŞIT