Pe la miezul nopții începu să cadă o ploaie liniștită și bogată. Murmura pe acoperișuri și peste pământ cu picături moi, ca de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet și nu se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă.
Fiindcă ploaia începuse pe nesimțite, când se înteți nimeni nu se trezi din somn, și când de pe streșini începură să curgă șiroaie, de-a lungul prispei, cei care dormeau la margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind.
Spre revărsatul zorilor ploaia stătu și norii părăsiră cerul. Moromete se culcase și adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi și rămase iarăși nemișcat pe prispă. Nemișcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deștepte la celălalt capăt al prispei.
— Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? șopti ea.
Moromete nu răspunse, dar tuși liniștitor. Totuși Catrina nu-și văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la București, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine dimineață după fonciire. Dar și asta era poveste veche; Jupuitu venea în fiecare an și anul acesta nu avea nimic deosebit față de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste amenințări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător și amenințările mari se sfărâmau în puzderie de amenințări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Așa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite amenințări de care își aduceau aminte și anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulți au vândut loturile iar alții au rămas de tot fără pământ și au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că țăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro și a trebuit să șteargă datoriile. Încât banca se dovedise a fi ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult și mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câștigaseră ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri și Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.
— Se vede că ai intrat în anul morții, șopti ea.
Și își lăsă capul pe căpătâi, pomenind că așa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită și Dumnezeu de el și îl lasă singur în fața păcatelor.
— Pentru că, mai bolborosi ea cu fața în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi.
La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuși cu înțeles și răspunse cu o veselie supărată:
— D-aia dormi tu buștean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate!
Aruncă țigara, se dădu jos de pe prispă și o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii.
Catrina era credincioasă și de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în colțuri întunecate, sau locuind împreună cu țigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de porc, iar când vedea țigani se pitea. Nu-și mai putuse găsi liniștea; se certase cu toată lumea și se îngrozise simțind cum i se strecoară în inimă nepăsarea și sila față de bărbat și copii. Până într-o zi când povestise totul unei vecine din fundul grădinii:
„Eu știu ce e cu tine, e din copii! spusese vecina care, tot așa, crescuse o mulțime de copii. Știi ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jelești acolo morții și dai de pomană; după ce ți-ai făcut datoria cu morții, te întorci acasă până nu răsare soarele, aprinzi focul, dai să mănânce la copii, cureți casa, vezi ce mai e de făcut și după ce ți-ai făcut datoria și cu copiii, te speli și te primenești și te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai și asculți slujba! Și-ai să vezi pe urmă ce bine e!“
Ceea ce se și întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă și Achim erau mici când se măritase cu Moromete, și în loc de răsplată aceștia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu și fiu-său pe de o parte, Guica și Parizianul, o altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi spunea „Guica al doilea mai prost“, pe de altă parte, îi învățaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei și că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o vină. Iată ce se întâmplase.
În timpul foametei de după război, Moromete vânduse un pogon din lotul Catrinei — Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de război — spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa și pe numele ei. Catrina îl crezuse, socotind că în acest fel va avea bătrânețea apărată (se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: „Crezi că am să mor eu înaintea ta?“ zicea el. Acest răspuns era, într-un fel, o asigurare că atâta timp cât trăiește el n-o să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă. Pentru Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă cei trei fuseseră învrăjbiți de mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de pogonul vândut, mai ales că îl vânduse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei trei, de foame. Când bărbatul începu să glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse pogonul pe numele Titei și îl pretinse cu atât mai insistent cu cât Catrina se simțea vinovată față de fiica ei fiindcă fetei îi venise vremea să se mărite și Victor Bălosu cerea trei pogoane, iar Catrina nu-i putea da decât două. Era tocmai pogonul vândut.
Moromete șovăi. Se pare că era și el uimit de amenințările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv și Achim, i le transmiteau la ureche pe căi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu și prin Parizianu. Această șovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese dreptate să se teamă!
Biserica însă îi liniști sufletul turburat și ca să fie liniște și în familie nu mai pretinse nimic. Când muierile cu care se avea bine pomeneau însă de amenințările pe care Guica nu înceta totuși să le răspândească prin sat, atunci Catrina se închina cu înverșunare și spunea că și Iisus Cristos a pătimit și n-o s-o lase el să moară pe marginea șanțului. „Dacă n-ași avea fetele alea, ași zice iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, dar m-a pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele și nu pot să-i iert“, spunea ea cu îndârjire.
Cât despre celelalte amenințări, banca, fonciirea, socotelile cu oile și vitele, Catrina nu vroia să știe de ele, se credea la adăpost. De lotul ei de pământ de șapte pogoane nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să plătească banca și fonciirea cu ce-or ști, și dac-or ajunge să n-aibă vite de muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.
Numai că fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau rău și o sfătuiau să-și vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina și făcea, cu toate că biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieții sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.
Își găsise totuși un sprijin cu care uneori se și lăuda, încât văzându-l pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpâni să nu-i spună că numai păcatele nu-l lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese răspunsul binemeritat al bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înțeles că dacă el „ar lua drumul bisericii“ (cel opus și de fapt mult mai cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii), atunci el n-ar mai fi așa de neliniștit.