După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.
Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile și covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieși în tindă și de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în fața vetrei, plângând mai adânc și mai afâșietor decât până acum: se simțea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate și de la tată, îi atinseseră adânc inima și rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult și cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simțea că fata dorește să plângă și mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se și întâmplă și care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, și să rămână încremenit, ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca și când ar fi fost chinuită cu fierul roșu.
Mama ieși în tindă și la început o certă scurt, vrând s-o potolească:
— Taci din gură! Fată mare ești tu? Ce e ambiția asta? Plângi din ambiție!
— Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?
Nu se știa cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...
— Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut și a pătimit cu tine!
Fata își încleșta pumnii în aer și se chinui greu, rugându-se ca în fața altarului:
— Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...
Și pentru că mama nu pleca și încerca s-o apuce de umeri și s-o mângâie, fata începu să tremure:
— Du-te d-aici și lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!
Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei și întrebă apăsat:
— Ce-are, Catrino, a înnebunit?
Mama se făcu că nu aude și nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă ușor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:
— Bă, Nilă-m’!
Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:
— Bă, Nilă-m’!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu același „bă“ de mai înainte.
— Hai, sunteți gata? continuă Moromete prins parcă de o mulțime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci și mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară...
După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos și începu să aștepte. Așteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-și răsucească o țigare. Scoase o bucățică de ziar și încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foițe, dar degetul gros deodată porni să tremure și hârtia se strică. Omul se stăpâni și vru totuși să-și facă de țigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri și din spinare. Deodată trupul lui țâșni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu și nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:
— Haiti! Ilie, stai la-n loc!
Moromete se opri și spuse apăsat:
— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ți fac altceva! Te omor!
Moromete își schimbă apoi din nou glasul și de acolo de pe prispă chemă aproape duios:
— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară!
După aceea nu mai așteptă răspunsul. Intră în tindă și se opri lângă scara podului. Sub scară, în colț, se aflau rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt, un rășchitor mic și un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă parul, îl piti la spate să nu se vadă și intră în casă. El deschise și închise ușa în așa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi: făcea mișcări sfielnice și dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea ușa, ar fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca și când lucrurile pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.
Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:
— Hai, bă, ce tot intri și ieși p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te și singur!
Moromete se lipi de ușă și se dezvinovăți numaidecât. Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite:
— De, măi Paraschive, ziceam și eu că...
Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ și își curăța bocancii, îl întrerupse ațâțat, fără să bage de seamă, sau să audă cum ușa scârțâie din când în când din cauza spinării și umerilor omului care tremurau:
— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ți mai răci gura de pomană!
— Tu ești mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândețe. Hai, dă-te jos din pat și treci încoace!
Rușinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse și nu se mișcă; se vedea că și în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea și nu se mișca. Paraschiv se îndârji, simțind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:
— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viață întreagă cumințenia lui. Toți l-ați pus la ham și i-ați dat cu biciul! În locul lui... hm!... Știu eu ce v-ași face! A muncit ca un bou să vă ție pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna și scoate din lada aia și du-te și vinde și cumpără-ți haine! Umbli desculț și cu izmenele rupte în c... și lada zace înțesată cu crepdeșin!
Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer și își făcu vânt. Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înțelese despre ce era vorba; se uită cu neîncredere la parul ridicat în aer și când primi lovitura în cap ridică zadarnic coatele în sus; se prăbuși de pe micul scăunel și se întinse la pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.
După ce îl lovi, în timp ce Niculae și Ilinca țipară îngroziți, Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată:
— Aoleu, tată!
Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, dar, ca și când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura totuși porni, abătându-se însă de la direcția ei, capul, și înfigându-se înăbușit în spinare. Nilă se făcu ghem și întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu groază mare:
— Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac!
Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse și începu să-l lovească rar și adânc pe unde nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, oasele șoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos și trupul lui de om în toată firea, întins și făcând mișcări deșucheate, îi speriară pe copii.
Niculae începu să clănțăne din dinți. Catrina năvăli în tindă și se agăță de brațul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o neașteptată liniște și hotărâre:
— Ilie, nu te potrivi! Nu ți-e rușine să dai în ei?
Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare și clătindu-se greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas turbure, abia ținându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început orice putere de împotrivire.
— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.
Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:
— Mai faci?
Paraschiv nu răspunse.
— Mai faci? repetă Moromete.
— Nu mai fac! se auzi răspunsul.
Dar nu era al unui om treaz.
Moromete aruncă deodată parul la pământ și prea îndelungata lui stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:
— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce ești!
Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat și se ghemuise într-un colț:
— Și tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi și până în noapte pentru un pumn de făină! Și voi ca niște câini! Ca niște câini turbați săriți unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să plece!
Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieșiți din cap, făcu un pas repezit și lung și porni spre ușă. Apucă de clanță violent și vru să se ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieșise și continuă să urle:
— Atâta timp cât mă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori dacă nu, să plecați. Am muncit și am trudit și am luat pământul de la ciocoi ca să trăiți voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la minte! Și am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă și acum săriți la mine și la ăștia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult și te-ai făcut de râs. O să-ți mănânce capul averea, să ții minte de la mine!
Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răgușeală stinsă și neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.
— Ce v-am făcut eu vouă și ce nu v-am dat, Paraschive și Nilă? Nu s-a muncit și nu s-a împărțit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de piele? An de an am dat din colț în colț când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toții desculți și dezbrăcați, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreți voi de la mine, nenorociților? Să ies la drumul mare și să jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură și să mă țin de procese ca alții? Asta vreți voi?
Și cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se așeză pe pat și începu să clatine din cap la dreapta și la stânga, cu ochii lucioși, parcă desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!...“ Dar nu mai avea putere să spună aceste cuvinte. Își ridică brațele spre cer și le lăsă izbindu-și cu ele genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine, se ridică și ieși. Năucit, Nilă se luă după el și îl ajunse pe prispă:
— Acum unde te duci?
— O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă laud!