Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoșilor, ațâțat și otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă și drumurile se umpluseră de noroi și băltoace scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopții Moromeții mutaseră așternutul de pe prispă în odaie și cineva încuiase ușa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ținu seama de nimeni ai casei și începu să izbească în ușă furios. Izbea cu bocancii lui militărești, amenințând destul de tare și fără teamă pe toți cei dinăuntru. Până să-și făurească el un plan de răzbunare se simțea împins înainte de o pornire turbure pe care abia și-o stăpânea.
Catrina se trezi din somn speriată de zgomote. Moromete se trezi și el. Se trezi, dar când deschise gura și vorbi în întuneric, avea un glas atât de limpede și liniștit încât s-ar fi putut crede că nu dormise deloc până atunci; el întrebă neturburat din așternutul lui:
— Care ești, mă, acolo, de bați așa?
Întrebase cam încet, de aceea cel de afară nu auzi, bătea mereu.
— Du-te de deschide, trebuie să fie Paraschiv! îl îndemnă mama.
— Ce, m-am băgat slugă să deschid ușa înaintea lui? răspunse Moromete fără să se miște din așternut. Și continuă să întrebe: Mă, n-auzi? Care ești acolo?
Tot atunci bătăile în ușă se opriră. Moromete repetă întrebarea lui neturburată:
— Bă, surdule! care ești acolo?
Urmară câteva clipe de liniște, după care deodată se auzi un fel de urlet gros și înfricoșător care spunea:
— Deschide, bă, ușa, că când i-oi da un picior o dărâm pe voi cu casă cu tot.
— Nilă, șopti femeia îngrozită, scoal’ în sus și deschide ușa!
— Ce spui tu? întrebă Moromete din așternut. O dărâmi cu casă cu tot? Ia să vedem, baremi oi fi și tu în stare de ceva.
— Tată, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute din pat și ieșind în tindă.
Din așternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas rău prevestitor:
— Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Cristoase! Apără-ne!
Din tindă se auzi scrâșnetul zăvorului apoi pași și smiorcăituri de încălțăminte fleșcăită. Fata se întoarse în așternut, lăsându-l pe Paraschiv în întunericul tindei.
— Aprinde lampa, Tito! șopti Catrina. Îl lași în întuneric? O fi ud!
— S-o aprindă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă!?
— Ai să vezi tu, când ți-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi glasul lui Paraschiv din întunericul tindei.
— Taci din gură! șopti mama cu groază, adresându-se fetei. O fi beat! Îți dă una și te achită!
Fata însă nu se sperie deloc. Bombăni în șoaptă, dar destul de tare ca să fie auzită de fratele vitreg!
— Achită! Achită un c...t!
Se pare însă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. Totuși fata ținea să arate că nu-i e frică. De aceea continuă să bombănească în așternutul ei:
— Când te porți bine cu el, e mai rău decât când te porți rău!
Paraschiv aprinse lampa singur și intră în odaie. Se așeză pe un scăunel și începu să se descalțe. La lumina galbenă și chioară din firidă, chipul lui arăta schimonosit și crâncen. Descălțându-se, el ceru într-o vreme nu se știe cui:
— Dă-mi o cămașă și niște izmene uscate!
Nimeni nu-i răspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse’ pe neașteptate, drept răspuns:
— Afară nu puteai să te descalți? Ai umplut casa de apă.
Glasul fetei era înțepat și dușmănos. Paraschiv tresări și cum tocmai își trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli în mână, se îndoi pe scăunel făcându-și vânt și îl aruncă cu putere în capul fetei. Ciorapul fiind ud și plin de noroi zbură cu putere și se lipi ca o plăcintă în perete, împroșcând geamurile și păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în perete, ciorapul stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături de căpătâiul fetei. Tita se ridică fulgerător în capul oaselor, îl apucă și îl înapoie cu aceeași viteză ținând capul fratelui vitreg. Paraschiv se feri și ciorapul plesni drept în mica icoană de pe peretele din spatele lui. Cum icoana avea geam, acest geam plesni și căzu jos în bucățele mici.
— Tito, icoana! gemu mama înfricoșată. Ați înnebunit?
Între timp toată lumea se deșteptase. Moromete se ridică într-un cot și îl întrebă pe Paraschiv cu compătimire:
— Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu baligă pe la gură? Ai, mă? Săracu de tine! Ești și tu flăcău, de! Te întorci și te iei la bătaie cu soră-ta!
— Ce mai flăcău! scrâșni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi rușine să spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în picioare!
— Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei, căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.
Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel și trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă și intră în cealaltă odaie unde se schimbă, îmbrăcându-și singura lui cămașă bună cu care ieșea în lume. Se întoarse și se culcă alături de Nilă. În tăcerea care se făcuse, el mormăi cu o liniște în glas pe care nu i-o cunoșteau ceilalți.
— Bine, o să vă arăt eu vouă! O să vedeți voi!
Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv își schimbă glasul și mormăi adresându-se lui Nilă:
— Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe: Lasă! Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!
Cuvintele din urmă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu fusese niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă și la care să fi venit cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi și Moromete, pentru că se mișcă în așternut și pregătindu-se să doarmă, rosti:
— Da, așa mai zic și eu!
— Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de ce nu mi-ai spus?!“
Moromete nu mai răspunse.
Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se închină și se dădu jos. Strânse bucățelele de geamuri care căzuseră de la icoană, ieși în tindă și mai rămase acolo multă vreme.
Catrina se întoarse din tindă, închise ușa încet de tot și îngenunche la pământ, în fața icoanei. În mâna stângă ținea un ciob de oală din care ieșea un firicel subțire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar, pierdută în rugăciune. În micul ciob, trosnea și sfârâia tămâia.
De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. Într-o vreme mama tresări speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei mută și ascultă: Nilă chema încet și cu o limpezire în glas care te speria:
— Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n... pe mă-ta!
Moromete, care abia ațipise, se deșteptă și ridică fruntea de pe căpătâi, începu și el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în somn.
— Ce spune, fă? întrebă omul în șoaptă.
Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate:
— Să încalice pe cai și să fugă? Dă-i una după ceafă!
Atâta spuse și tăcu; i se auzea răsuflarea ușoară în somn.
Moromete întrebă:
— Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă?
Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:
— Ăluia care fură păpuși de tutun. Pune mâna pe ea! Pune bă, mâna pe ea și dă cu ea în pământ!... Am prins-o tăvălindu-se în paie! gemu el. I-am dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.
— Bine i-ai făcut! șopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă!
— I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte greu, se întoarse pe cealaltă parte și nu mai spuse nimic.
Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în fața icoanei:
— Hai, ajunge, spuse el cu blândețe, crezi că Dumnezeu n-are altă treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!
Mama nu-l luă în seamă. Se ridică de jos și cu ciobul în mână începu să tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv și Nilă se opri mai mult și făcu nenumărate cruci. Apoi ieși în tindă, stinse lampa și se întoarse în pat pe nesimțite. Afară, cu toate că ploua, cocoșii porniră să cânte a treia oară.