Moromete însă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la drum și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora și care în loc să se oprească pe loc, să se trezească și să se înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și dădea bună ziua.
Se așezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât și pornise pe șoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici grăbit și nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de poartă, și arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.
În dreptul unei uliți, Moromete păși cu aceiași pași egali și ghicind de departe că un om care venea din direcția opusă vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuși să se oprească fiindcă celălalt nu înțelese că Moromete se ferea de el și îi tăie drumul ieșindu-i înainte.
— Hai noroc, Moromete!
Ridică fruntea și văzu un om liniștit și parcă blând, cu mustăți mari și cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică. Sfârfâlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică își luă țigarea din gură și îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:
— Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.
— Bine, răspunse Moromete.
— Ce mai fac copiii ăia ai tăi?
— Bine.
— Tu ce mai faci?
Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:
— S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?
Între timp Sfârfâlică, văzând că stănoagă podiștei lângă care se opriseră era puțin aplecată spre șanț, se propti în ea s-o aplece și mai tare“ și chiar se înfurie și începu s-o zgâlțâie.
— Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale, Niculae, la școală! Am și eu unul de seama lui, învață bine, m-a chemat Teodorescu să-mi spună că să-l dau și eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.
Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din țigare gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primește un bolnav în el și Sfârfâlică fu văzut în șanț cu stănoagă cu tot, plin de noroi până și pe dinți.
— Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseși stănoagă, spuse Traian Pisică în treacăt, și când Sfârfâlică ieși din șanț orăcăind, scoase țigara din gură: Na la... Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu pronunța „na la tata din țigare“, se întoarse spre Moromete și continuă: Teodorescu zicea că dacă ia bursă, n-ar fi așa scump. Tu ce zici, Moromete?
— Nu știu, răspunse Moromete și se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu aceiași pași, nevăzând și neauzind nimic.
Ca și mai înainte cu Dumitru Iui Nae, trecu pe lângă doi inși fără să le dea bună-ziua. Aceștia stăteau la umbra unui salcâm și văzându-l nici ei nu-l opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie și-l ascultau cu interes: Din Vasilescu și Marmoroșblanc. Se uitară lung în urma lui.
— S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai lesne lui Moromete să scape de datoriile de la bancă și el pe urmă s-a împrumutat iar, a crezut că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroșblanc cu oarecare uimire. Acum uite-l că rămâne fără grâu și tot n-o să-i ajungă.
— Păi tot așa zicea el și de fonciire! își aduse aminte și Din Vasilescu. Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privința asta.
— Nu pricep, se miră Marmoroșblanc cu dispreț, Moromete ăsta se pretinde om deștept; cum putea să creadă în prostiile astea?
Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi și se gândi fără grabă. Marmoroșblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreț, vrând să spună că nimeni nu-l poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare.
— N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a băgat în vite, așa că n-are decât să le vândă și să dea îndărăt, totuna e, iar cu fonciirea, adu-ți aminte ce ziceau liberalii când erau țărăniștii la putere: că o să micșoreze fonciirea dacă vin ei în locul țărăniștilor.
— Și el a crezut?
— Și dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasilescu.
— Da, dar nu te uiți la el cum trece și nu dă bună-ziua? zise Marmoroșblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap într-un fel din care se înțelegea că lui i se întâmplau altele și mai și, dar nu socotea că trebuie să se supere.
Moromete se îndepărtase pe o uliță care dădea în valea satului și care, sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.
La ieșirea din sat, în colțul uliței, era o poiană și Moromete nu băgă de seamă că acolo se afla strâns un grup de șapte-opt inși care cât îl văzură se și porniră pe exclamații. Unde se duce Moromete? „A! Moromete, Moromete!“ se auzea.
— Moromete! strigă cineva.
— Ce faci, domnule?! se supără un altul. Stai puțin, unde...
De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de seamă că oprirea sa fusese bruscă și neprietenoasă. Se sclifosiră și mai mult, iar unul din ei, parcă râdea mereu (avea niște dinți lungi, rari și galbeni), începu să spună că Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului și zice că dacă îl mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?! De ce?! întrebară ceilalți intrigați.
— Zice că Moromete nu mai are facultăți de încredere! explică omul, dezvelindu-și până la urechi dinții... Așa zice! sublinie el rânjind leneș. Cică Moromete s-a dedat cu Aristide și d-aia refuză să mai vie pe la fierărie.
Se făcu gălăgie și iarăși nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră consternați, când, făcând un pas spre cei adunați, acesta, cu pumnii strânși, bolborosi:
— Voi nu puteți, mă, să vă mai vedeți de treabă? Altă treabă nu mai aveți?
Și deodată le întoarse spatele și se îndepărtă mai bolborosind încă nu se știe ce.
În curând ieși din sat și urcă dealul. La câmp înfățișarea sa se schimbă, căpătă iarăși acea liniște posomorâtă și închisă pe care o avusese când pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a islazului, apoi intră pe drumurile de plan, printre porumburi și miriști și se opri în sfârșit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de pământ.
Moromete se așeză pe piatra albă de hotar și își luă capul în mâini. Era cu desăvârșire singur. Dacă n-ar fi fost miriștea locurilor sau urmele — roților de căruță, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici și că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.
Moromete însă era departe de a fi rupt de lume și venise aici tocmai pentru că se simțea îngropat în ea până la gât și vroia să scape. Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse — timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a amenințărilor, întinderea lor de-a lungul anilor și de aici credința în fărâmițarea și dispariția lor) — iar lumea, trăind în orbire și nepăsare, îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui.
Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniștite, îndârjit și hotărât să nu cruțe nimic pentru a o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul și că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăiești dacă nu ești liniștit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minții. Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea lui era egală și dacă o dată te ocrotea fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea speranțele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-și înțeleagă părinții, fără ca mai întâi să se rătăcească, și de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte și să sufere pentru ei? „Dar i-am iertat mereu“, gândi deodată Moromete și gândirea aceasta reveni și nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu și rămase cu ea în cap până ce își luă seama și o stinse.
După care nu mai fu nimic, se auzea numai foșnetul porumbului, vântul ușor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă și mai mult tăcerea omului și a pământului. Un iepure ieși la marginea unui lot și își agită câteva clipe urechile, după care trecu drumul și pieri în porumbul celălalt, începuseră să scârțâie greierii.
„Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforțare, le-am dat tot ce era, la toți, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac și n-am făcut? Ce mai era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau și nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine și eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea și pe urmă și ei cu ea.“
Și această gândire sumbră și trufașă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă față unei asemenea prăbușiri.
Se apropia seara. Câmpia își lăsa în jos, nesimțit, pleoapa ei uriașă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.
Când, într-un târziu, se uită în jurul său, își duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi își reveni și porni încet să se întoarcă acasă.