Afară, învățătorii și învățătoarele își strigau premianții și copiii spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe scenă și înainte de a începe să numească pe premianți, el se opri câteva clipe în fața catedrei, dând de înțeles că are și el ceva de spus. Se făcu liniște, și unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare și curmară șoaptele. Numai niște babe surde, uitându-se la învățător, își aduceau aminte de părinții acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.
— Bietul băiat al lui Niță Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.
— L-a supt învățătura, că ce mai învăța, eu îl știu de când era mic, zicea alta.
— Ia tăceți din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau șoaptele.
— Ei, mai vorbim și noi, Ghiță, ce belești ochii ăia așa? răspunse una din babe cu un glas nepăsător.
— Duceți-vă încolo, afară, dacă aveți chef de vorbă.
— Hai, nu-ți mai răci gura, Ghiță, că faci praf, spuse altă babă râzând.
— Tăceți din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.
— Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-și dă copilul la școală. Dar eu știu de la părinții mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-și dea copiii la școală și oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalțe și să-i îmbrace, cu ce le lua cărți. Sunt și oameni care nu vor să-și dea copiii să învețe, dar nu sunt proști, sunt neștiutori, și dacă sunt neștiutori, sunt tot din cauză că părinții lor i-au ținut fără carte. Dar de ce trebuie să învățăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt și alții care mai au și nici ăștia nu-și dau copiii la școală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scutește pe om de o treanță pe el și de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-și vadă copilul îmbrăcat și încălțat și să vie iarna să învețe, să nu rămână neștiutor?
— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul în mână (de la biserică venise și ea la serbare).
O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În fată, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, își clătina pantoful în aer și se uita intrigat la învățătorul de pe scenă.
— Așa este, continuă Teodorescu, sunt țări care nu sunt așa bogate ca a noastră și trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie și au început să facă industrie; în fabricile lor ei țes pânza și ne ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă ați ști carte... Dumneavoastră ați primit pământ după război, dar viața nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc și eu am vrut să vă spun că trebuie să vă dați copiii la școală, să învețe carte și să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, așa a făcut și tata cu mine, așa că la toamnă lăsați-i pe copii, rupți, cârpiți, să vie la școală. Rupe de la gură și ia-i numai o carte, două și dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroși e o școală de meserii și bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu știți carte, nu citiți ziarele) și am văzut că la București, la Atelierele Grivița, s-a înființat o școală gratuită de ucenici, nu se plătește nimic, îl ține pe ucenic în cămin, îi dă mâncare și îmbrăcăminte, dimineață învață carte, după masă învață meserie... Stă patru ani, și după patru ani iese din internat și intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanțov, pe domeniile statului, e o altă școală. Înseamnă că dacă vă dați copiii să facă cel puțin patru clase primare, puteți pe urmă să-i dai undeva să-și câștige o pâine mai bună.
Învățătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji și pe gât. Era foarte cald.
— Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniți mai încoace, băieți. Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! anunță el. Haide, Boțoghină, treci încoace!
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învățătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înțepenite. Fata lui Botoghină se urcă pe scenă și se uită drept în sus spre învățător.
— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri și împingând-o în fata scenei. Spune poezia!
Cuvântarea învățătorului făcuse însă o impresie care nu se ștergea și oamenii nu mai fură atenți la poezia fetei.
— Lăsați gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu Spanțov și cu Grivița a venit și la primărie, o să fie afișat și o să-l citiți, spuse directorul.
Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârșit cu poezia ei în care niște pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar și tot mușcase din ea ca să facă părțile egale, până nu mai rămase nimic... Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiți pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
— Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae! spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
— Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului să-și ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să spună poezia. Se făcu liniște, dar premiantul încă nu-și spunea poezia; învățătorul îi tot șoptea și se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, și încercă să spună mai departe. Învățătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănțăne dinții; mâna cu care se ținea de catedră îi tremura; foarte încăpățânat, el încerca totuși să-și spună poezia.
— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârșească? întrebă Cocoșilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc și o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul școlii și se apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală se speriară și crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid și tremura; cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână și cu câteva cărți mici și subțiri sub braț. Moromete îl apucă de mână și îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat și greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul își desprinse cotul din mâna aspră a tatălui și îngână, stins, clănțănind:
— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu știi că două zile mă lasă una mă ia?
Nu știa, de unde să știe? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?
— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu același glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână și tras încet printre oameni, afară din curtea școlii. Moromete îl ținea de mână și îl îndemna:
— Hai, mă! Hai, mă!
Ieșiră la șosea. Copilul mergea zgribulit și din când în când se oprea și-și strângea brațele clănțănind; se închircea și dârdâia parcă ar fi suflat crivățul peste el.
— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
— Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete șoptit.
Într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine și dinții din gură începură să-i toace des, ca și când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănțănea acum neîntrerupt și gemea; coroana de flori îi căzu în țărână și cărțile îi alunecară și ele de sub braț și se împrăștiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit și nemaiștiind ce să facă se aplecă și strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu niște mișcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleași mișcări line cărțile împrăștiate; el se apleca încetișor, prindea cartea de coif și o ștergea de praful de pe ea făcând-o să alunece ușor peste cămașa și izmenele sale, apoi o lua sub braț și aduna altă carte; în acest timp băiatul încerca să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă genunchii tatălui:
— Taicule, uhuhu, amețesc... mi-e frig rău... mă duc în jos...
Și se agăță de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-și pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mișcare să-l apuce de subsuori, dar se opri și-și întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase și rămăsese înțepenit mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise și înghiți adânc și cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braț sub picioarele chircite ale băiatului și apucându-l cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ. Se pare însă că această mișcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el își încolăci strâns brațele de gâtul părintelui și se lipi gemând de pieptul lui; brațele încolăcite de gât nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniștea de vară a șoselei:
— Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă îmbolnăviți așa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în brațe și mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur și ca niciodată făcea pași largi și repezi. Părea nemulțumit și dezorientat, atins tocmai în liniștea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu școala? Și ce vroia la urma urmei? Când ajunse în fața porții el o împinse cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii și strigă supărat:
— Ilinco, Tito!
Fata cea mică, Ilinca, ieși din tindă unde făcea mâncare și când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în brațe, se sperie. Întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte, nemulțumit, și spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se apropie de tatăl ei și îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
— Mă țestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas batjocoritor.
Niculae gemu și deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul țestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli în brațele tatălui și încercă să dea în sora lui. Aiura:
— Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpățână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisică!...
— Hai, Ilinco, nu te mai uita, așterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat.
Fata așternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi și îl apucă pe Niculae de subsuori. Îl urcă sus și îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana și cărțile:
— Ia astea și pune-i-le undeva... prăpăditul de el... când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-l lase repetent...
— Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumești? întrebă fata cu neîncredere.
De pe prispă, Niculae se uită la tată și la soră cu niște ochi arzători. Tremurul îi încetase și el stătea nemișcat sub cergă și asculta. Ilinca se întoarse spre el și îl întrebă:
— Așa e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se așeză tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze.