Niculae intră în curtea școlii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap și de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămașă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele școlii; nici nu apucă să se apropie bine și se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să țipe:
— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Și cureaua!
Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se liniști însă repede văzând că celelalte fete își văd de joc și nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre niște pătrățele și semne zgâriate în pământ. Boțoghină Irina stătea și aștepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puțin ridicat, oacheșă și cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii și inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Așteptă ca ea să ridice ochii și să-l vadă cu pălărie și curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucățica de ciob în mână, se așeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul și începu să sară printre pătrățelele și semnele jocului. Niculae o urmări cum sare și după un timp nu mai simți decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele și anume în iad și în cer, Niculae făcu pe neașteptate un pas, strică liniile și o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte țipară ascuțit și tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană și fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat și Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.
În ziua serbării școlare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar și cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar și cei care știau că au să fie lăsați repetenți.
În fața intrării, băieții din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea școlii să se așeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învățător ieșea afară și bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oină, alții chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin șuturile lui și i se spunea Dobay.
Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:
— Vine dom’ învățător Teodorescu cu doamna.
Vestea străbătu curtea prin toate colțurile și zarva începu să se stingă. Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieșiră din spatele școlii și trecură fuga în față. Învățătorul Teodorescu și soția lui erau însă departe de școală, abia puteau fi văzuți. Un copil care stătea în poartă anunță că cei doi au intrat în primărie. Copiii așteptară în liniște, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiți.
— Bă, tu n-auzi? Vine dom’ învățător Teodorescu!...
În cele din urmă, învățătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică și grăsuță, îmbrăcată în costum național și încălțată cu niște pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate și mărgele la gât.
Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de la intrare. Învățătorul pătrunse în curte și se îndreptă spre școală. În clipa aceea, din capul șirului izbucniră câteva glasuri subțiri:
— Bună-ziua! Bună-ziua!
Și pe măsură ce învățătorul și soția lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice și mai ascuțite.
Nu de aceeași primire se bucură însă învățătorul în cancelarie. Directorul Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El își desfăcu mâinile și strigă:
— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună și lași situația elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat și ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?
În cancelarie era strâns întreg corpul didactic al școlii. Parohul Petre Provinceanu și parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soția, învățătoare în sat, erau și ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învățători Bădilă Aurel și Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soția, tot învățătoare. Ea era numită doamna lui dom’ învățător Enăchescu.
Învățătorul Teodorescu trase un scaun și se așeză, puse catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soțul ei, preotul, și ieși din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toți învățătorii și doamnele se ridicară în picioare.
— Situația elevilor mei e încheiată și pe catalog eu sunt stăpân!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăța foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de pământ, așa zicea, dar nu chiar un analfabet.
— Am mai discutat o dată pe chestia asta și ți-o spun verde, domnule director: am să-ți las băiatul repetent, așa cum se cuvine, și să nu strigi aicea la mine, pentru că nu ești la instrucția cu premilitarii...
Directorul își mușcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte formulele de politețe și oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:
— Teodorescule, îți spun prietenește că cu mine ai s-o pățești urât de tot. Te răzbuni că ți-am luat locul de director?! Suntem aici cu toții de față: băiatul meu nu e cel mai rău și mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului reexaminare și am să te dau în judecată...
— De trei ani de zile ți l-am trecut clasa de rușine, răspunse Teodorescu cu dispreț. Eram director pe vremea aia, așa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează clasa...
Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:
— Și ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ți-l las repetent, îmi iau catalogul colea în fața satului...
— Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director și eu prezint situația!
Toderici izbi cu un scaun în podea și începu să urle soldățește și să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai țină seama de doamne.
— Te găsiși tu, să-mi faci, în școala mea, pe grozavul.
Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de dușumea și ridică brațul în sus strigând cu o voce înaltă:
— Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri și să mă ocolești zece kilometri când ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine și să mă muști de c..., dar eu îți spun că am c... tare și ai să-ți rupi dinții în el.
Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:
— Ascultă, Florică, nu striga așa că te-aud copiii de afară.
— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toții o adunătură de nebuni, nu de învățători, continuă să strige directorul. Nu te uiți la el cum stă și se uită la mine ca un...
În clipa aceea soția învățătorului Teodorescu sări în sus și începu și ea să strige cu glas subțire, pițigăiat și care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă:
— Păi să-ți fie rușine, domnule director, cu înjurăturile și mitocăniile dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te dau în judecată și n-am să te las până nu înfunzi pușcăria! Mocane! Ai venit aicea în ițari și te-ai ghiftuit și acum urli și strigi la el parcă ar fi ordonanța ta! Mă mir că nu-ți crapă obrazul de-atâta nerușinare.
Glasul învățătoarei clocotea de atâta revoltă și ură, încât directorul rămase încremenit și prostit în fața ei. Ea își îndreptă privirea spre cei doi învățători Bădilă și Enăchescu, și li se adresă palidă, tremurând de indignare:
— Să vă fie rușine că stați și vă uitați la un astfel de spectacol. Rușine! Huo!
Adevărul era că soția lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul că „mocanul“ luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire, Toderici își reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie și spuse:
— Măsoară-ți cuvintele, madam, să nu ți le măsor eu!
Nu apucă să termine. Soția învățătorului Teodorescu apucă strâns călimara mare și grea de pe masa cancelariei și o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri și călimara plesni în țăndări în portretul regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu zgomot și trăsăturile „primului învățător“ fură boroșcoite de cerneală și de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara și cuiul de care era agățat, fără să cadă însă, și se clătina încet la dreapta și la stânga ca și când și-ar fi mustrat părintește corpul său didactic din cancelaria școlii, învățătoarea, văzând că dăduse greș, apucă în mână un scaun și se repezi spre Toderici; se făcu o învălmășeală mută și încleștată; Toderici îi smulse scaunul cu ușurință; femeia apucă altul; soțul ei sări și se repezi spre director; parohul Petre Provinceanu îi ținu calea; în cele din urmă învățătoarea, aprinsă la față, izbucni în plâns și își apucă soțul de braț; își pierduse firea.
— Haide d-aici! Ți-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare!
Teodorescu își desprinse brațul, deschise ușa cancelariei și o împinse ușor afară.
Rămași singuri, cei șase bărbați se priviră unul pe altul în tăcere și pe nesimțite corpul didactic se împărți în două tabere. Singur parohul Andrei Bălan nu se amestecă; el porni spre ușă și ieși afară fără să scoată vreun cuvânt.
— Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă că se aude! Școala asta nu e casa noastră particulară.
Toderici trase un scaun și se așeză oftând agresiv. El răspunse cu un glas care căuta să-l atragă pe tânăr de partea sa și să-l izoleze pe fostul director.
— Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc... Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri... dumnezeul mă-sii, când te scoate din sărite? Eu știu că nu învață bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să fac din el un savant. Și pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, Teodorescule, că întreci măsura!
— De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu așezându-se și el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care își bate joc de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost și ar putea să învețe și ți-am spus de atâtea ori să-l ții din scurt. El știe că tat-său e învățător și director și în loc să învețe îmi terorizează clasa ca o bestie.
— Lasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi venit acum de pe băncile școlii normale.
— Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrând să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata ești de vină, pentru că n-ai știut să sădești în el dorința de carte! Asta e! S-o știi de la mine, nu te supăra.
— Lăsați-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicându-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-l repetent, Teodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! Și ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.
— Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. Îmi spui mie că n-am știut să sădesc în el dorința de învățătură? Ai uitat că până mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăț cum să predai o lecție? Acum ți s-a îngroșat obrazul și faci ironii.
— Teodorescule, liniștește-te, dragă, murmură cu blândețe parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l lași pe băiatul lui Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învățători, că proști copii mai au“. Gândește-te și tu, ce dracu!
Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în cancelarie a celor care ieșiseră: parohul Andrei Bălan și învățătoarele Lily și soția lui Teodorescu.
— Haide că s-a strâns lumea și așteaptă, e curtea plină, spuse parohul Andrei Bălan lăsând ușa deschisă.