În aceeași seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp și o luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo încălecase și el și porniseră împreună.
Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieșiseră în goană la câmp și se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau și sforăiau îndărătnici, neînvățați cu drumul pe care erau duși; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atrași de zgomotele înfundate ale satului, de respirația lui abia simțită.
La un moment dat, Nilă se opri și el, ținând calul pe loc. Tăcerea câmpiei era desăvârșită și întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că începuse să-l neliniștească; el șopti cu un glas turburat plin de îndoială:
— Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri și el. Așteptă câteva clipe și fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă:
— Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie și mai mult, strunindu-și calul și întrebă iar, răgușit și intrigat:
— Ce este, mă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi așteptat să fie urmărit de cineva. Șopti neliniștit:
— Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană înainte pe șosea. Calul lui Nilă porni și el pe urmele celuilalt. Goneau unul lângă altul în tăcere, aplecați peste coamele cailor și până aproape de întâiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu niște faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni.
Tot în aceeași seară, Vasile Boțoghină se pregătise și el de plecare.
Între timp copiii aflaseră și ei de la mama lor despre boala tatălui lor și despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, deși Boțoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuți și strâmbi și îl urmărea cum înghite rar și adânc dumicații. Într-o vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul dimineții la școală; cum la examen domnul învățător Teodorescu o lăudase și îi dăduse să învețe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea loc chiar mâine, de Sâmpetru, și sfârșise părându-i rău că el n-o s-o audă când o să spună poezia. Boțoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei și când Irina tăcu, el spuse:
— Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boțoghină ieșise afară și începuse să se pregătească pentru plecare. Umpluse căruța cu niște paie de ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lângă căruță și să lumineze roatele. Boțoghină îl strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi începuseră să desfacă roatele și să ungă osiile căruței.
A doua zi dimineață, înainte de revărsatul zorilor, Boțoghină se deșteptă și după ce îl sculă și pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruță și împreună cu el porni spre spitalul din Udup. Înainte de plecare el scoase din brâu un teanc de hârtii, alese două de câte o mie și i le întinse femeii. Anghelina le luă și rămase cu ele în mână, uitându-se nemișcată la omul ei care stătea pe cutia căruței cu hățurile pe genunchi.
— Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur? Dacă îi ia cineva căruța și caii? se temu ea.
Drept răspuns, Boțoghină apucă hățurile în mâini. Simțind mișcarea curelelor, caii porniră și trecură podișca de la drum cu zgomot. Femeia o luă în urma căruței și ieși înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de loitră și vorbi iar:
— Vasile, când ai să te întorci?
— Am să-ți scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă: Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o și pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu alde Cocoșilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Și ridică hățurile: Haida! Hăț! Hai! die!
Caii porniseră, dar femeia se ținea mereu de căruță. Mergea alături de răscruci și se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea și frământarea ei și îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime dureroasă:
— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!
În clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni și izbucni scurt într-un plâns deznădăjduit:
— Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile!
Boțoghină dădu bici cailor.