În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre București, de dimineață căzu o ploaie scurtă și furtunoasă care se porni cu picături rare și puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeților stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită și fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemișcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se acoperi de clăbuci și aerul se încețoșa ca de toamnă.
Mai galben ca ceara — după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăși frigurile — Niculae ieși pe prispă și se opri între tânărul tăcut și fratele său Achim. Catrina și fetele, Moromete, Paraschiv și Nilă stăteau și ei nemișcați, împrăștiați pe toată lungimea prispei și ascultau înfiorați zgomotele văzduhului.
— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulțumit. Planta are sucurile ei care...
— Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoșată că omul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinați-vă voi, că ăștia...
Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia să intre în curte. Era Duțulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard și schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanț. Câinele dădu ocol prin spatele casei, ieși în goană prin grădiniță și străbătu bătătura supărat și fleșcăit de ploaie, se piti sub streașină mică a grajdului.
— Duțulache, vin, mă, încoa’?! îl chemă Moromete familiar.
— Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinși, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarășul acestuia care stătea tăcut pe prispă.
— Da, plecăm, îi răspunse Achim.
— Și nu e așa că vă întoarceți taman la toamnă?
— Așa o fi!
— Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama, la auzul glasului tremurat și plin de teamă al băiatului. I-e drag și lui să se ducă la școală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea și el zace aci pe capul meu și plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de spălat sub streașina casei.
— Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Și ce să caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum? Doar așa, ca să se afle și el în treabă?!
— Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag și lui... că toată ziua stă singur pe izlaz și i-o fi urât...
— Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba femeii din gură.
— Mai sunt niște coceni... mormăi Paraschiv.
— Și tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te și adu hamurile alea să le mai dregem... Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace...
— Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliță, deasupra ușii, zise Niculae fără să se miște dintre cei doi.
— Și zici că să te mai duci la școală! se răsti mama nemulțumită.
— Da’ ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliță?!... mormăi Niculae arțăgos.
În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre copil și tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!“ gândi ea.
După o jumătate de ceas ploaia se opri și Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri și cosea. Abia când fiul ieși cu oile în drum și se întoarse să-și ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-și ridice privirea din curele:
— Achime!
Acesta se apropie. Niculae se apropie și el, chipul lui galben se însuflețise de bucurie.
— Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea și cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat și nemulțumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănțăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiți! înfipse sula adânc și se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!
— Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la București? strigă flăcăul din drum.
Moromete își întoarse privirea spre poartă și observă:
— Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureștiul din loc?
— Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.
— Du-te, mă, și aranjează-te, viu și eu acuma, zise Achim așezându-se pe prispă lângă tatăl său.
Moromete scoase sula din ham și se întoarse spre Achim:
— Na! făcu el. Uitați-vă la ăsta! Ce-o mai fi așteptând?! Ce mai aștepți, Achime?
Niculae izbucni în râs.
— Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.
Achim se ridică de pe prispă și porni spre poartă.
— Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri și trimite-le prin ăsta al lui Scămosu... că n-avem cu ce secera.
— Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.
— Întreabă și tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?“ și o să-ți spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaște p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.
— Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă la drum și tu... Achime, ia-mi și mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e rușine și mie de muieri la biserică... se rugă apoi mama.
— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea și pentru fetele astea, așa, cam... o duzină de basmale.
Paraschiv și Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru nerușinat. Ea se făcu roșie de mânie și nu putu înghiți batjocura:
— Și ce dacă zic? spuse ea. Zic și eu ca o mamă, care...
Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.
— Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Așa cam o duzină de basmale!“ îi imită ea glasul furios și adăugă cu dispreț: Cloșcă! Stă între hamuri și vorbește! Guica al treilea!
Dar Niculae era vesel, și Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică și cum acesta arăta pentru bucuria lui o înțelegere mai mult decât binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne stearpă, are s-o taie la București și are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-și ura frații vitregi...
— Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o și tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, și du-te la școală!
Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva școlii, dar astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la școală, l-ar fi prins pe Niculae să-i țină, de pildă, hamurile...
Nu mult după plecarea lui Achim, pe ulița Moromeților fu văzut șeful secției de jandarmi însoțit de doi soldați cu puștile în bandulieră și de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, și anume așa ca pentru niște oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile și curelele lui, că șeful secției trece podișca și intră chiar la el în curte.
Duțulache, care până atunci stătuse liniștit, porni glonț fără să latre și ar fi sărit în capul șefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi și nu ar fi închis repede poarta.
Catrina se sperie rău:
— Mă! îi spuse omului. Scoal’ în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Și voi ce stați? Intrați în casă!
— Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-și de treabă...
— Moromete, strigă un glas din poartă, vin’ până aici! Moromete abia acum ridică fruntea și se uită cu adevărat spre drum.
Chipul i se prefăcu surprins.
— Vin’ până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar șeful de post, ezitând să intre în curte.
Moromete își lăsă fruntea în jos și spuse încet, înfigând sula într-o curea, ca și când ar fi vorbit hamurilor: „...Pe mă-ta și pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!“ Apoi ridică fruntea și răspunse cu un glas binevoitor, glumeț chiar:
— Acu’ de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!
— Moromete, n-auzi să vii pân’ la poartă?
— Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porți pușca aia în spinare? Dacă te mușcă îți dau autorizație să tragi în el...
Șeful de post, însoțit de cei doi soldați și de civilul bandajat la cap intrară în curte și se apropiară de prispa casei.
— Nea Ilie, zise șeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-dimineața!
„Așa!... pe mă-ta de ’oț!“ își spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:
— ’Neața, domnule Florică! Stați pe prispă! Uite, mai dreg și eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, deși nimeni nu-l întrebase ce face.
— Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamație de la moșie. Azi-dimineață, personal, a venit la mine administratorul și a reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii și oile în ovăzul moșiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit și i-a luat și pușca! Acum te-ai lămurit? încheie șeful de post mai puțin familiar.
— Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire.
— Moromete, nu te preface că nu înțelegi!! zise jandarmul.
Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei și scoase de acolo niște praf de tutun. Începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri și nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că chibzuiește adânc ce trebuie să facă. Șeful de post își pierdu răbdarea.
— Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.
— Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu ești în toate mințile?! răspunse Moromete ieșindu-și și el din sărite.
— Moromete, nu glumi cu mine că o pățești! zise șeful de post, strângând patul puștii și ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldați strânseră și ei patul puștilor.
— De ce s-o pățesc? întrebă Moromete răsucindu-și țigarea. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furând găinii și apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini.
— Cheamă băiatul, Moromete, și nu mai sta cu mine la discuție! zise șeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ți spună cum m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o pățească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba!? Ei, fir-ar al dracu’ de om, te porți bine cu el și el jefuiește moșia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declarație și pe baza ei, să se judece cu ăsta!
Moromete prinse sula în mână și arătă în spate:
— Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că și ăia au băieți care se duc cu vitele.
— Moromete, n-o mai scălda, îți spun cu frumosu, zise șeful de post amenințând. Nu mă face să pun soldații pe urma lui și să spui că sunt om al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii și cu oile și a intrat pe moșia boierului.
— Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.
— Să știi că te dau în judecată și o pățești urât, îl preveni jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a cășunat așa, ca orbul, pe băiatul dumitale?
— Dar ca pe ce i-a cășunat?! Ca orbul i-a cășunat, nu vezi? răspunse Moromete căznindu-se să-și lipească țigarea. Cine știe cu cine s-o fi bătut și fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl taie capul să intre în târla mea, cu șeful de post!
— Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar știu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este și mi-au spus. Am întrebat și pe băieți și mi-au spus: „Ai lu’ Ilie Moromete!“
— Ce vorbești? bolborosi Moromete absent. Iete-m’! Ai lui Moromete, ai? Deștept mai ești! Ce-i fi crezând, că numai un câine e ciunt de coadă?
— Moromete, cheamă băiatul și nu mai discuta! mârâi șeful de post uitându-se la soldați într-un anumit fel. Ia puneți mâna și căutați-l! ordonă el. Puneți mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să...
Soldații intrară în casă tropăind, iar șeful de post porni spre grajduri, în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:
— Îl cunoști, mă?
— Îl cunosc și mort, răspunse pândarul apropiindu-se și el de șef să caute.
— Cum să nu-l cunoști, dacă te-a picnit în moalele capului, observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, bați câmpii în bocanci, păzești pe boier!
Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu moșia nu și-ar fi adus aminte de discuția de la fierărie și de Țugurlan. Avea dreptate Țugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă și el un lot din moșie, stă și o păzește să n-o fure cineva și trage cu pușca cu sare în copiii oamenilor.
— Auzi, mă, prostule, că nici nu știu cum te cheamă! reluă Moromete și mai supărat. Bine ți-a făcut, dacă zici că te-a bătut, și nu-l mai căuta degeaba, că a plecat la București; așteaptă-l și tu să se întoarcă. Până atunci poate că îți mai trage cineva o bătaie!