Soarele se ridicase sus și, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din poiana fierăriei părea mai pașnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo și dădu bună dimineața; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în șoaptă:
— Cum e cu facultățile alea, Moromete?
Numai că șoapta lui fu auzită de la o sută de metri și Victor se opri pe loc și se uită îndărăt.
— Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aș înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i așa?
— Ce, bă, ești nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ți, taică, de treabă.
— Faci dumneatale pe șmecherul, dar eu îți spun că dacă m-apuc și eu să fac pe șmecherul nu știu la care din doi o să-i pară rău.
— Depinde de facultăți! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.
Cei adunați nu prea înțelegeau ce era cu aceste facultăți, dar știau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare și care era cumsecade tocmai pentru că era așa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea și el ură pe cineva și anume pe Bălosu și pe fi-său Victor. Nu se știe cum — Dumitru lui Nae nu vroia să spună — Tudor Bălosu pusese mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca și când n-ar fi avut nici în clin nici în mânecă.
— Uite, am martori toți oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la distanță. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falși.
Și plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea ulițele fără nici un efort. Râdea și povestea celorlalți ceea ce îi spusese Moromete de dimineață.
— Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete! se miră el.
— Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E și el legionar, ce-ai cu el?
— ...pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
— Ești prost! îl avertiză Cocoșilă, cu un glas care dădea de înțeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut așa.
— De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi și plătesc amendă, dar știu că-l bat... În facultăți pe mă-sa!
Cocoșilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce se gândea.
— Ce vreai să spui, Cocoșilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar și să prind vreunul cu cămașa verde... Îl leg colea de stâlp și-i bat caielele în spinare cu cămașă cu tot! amenință el.
— Dacă nu te împușcă el cu pistolul! zise Cocoșilă. Ai uitat cum l-au împușcat acum trei ani pe Duca!
— Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la spate trei inși la Sinaia și unul i-a pus mâna pe umăr: „Domnule prim-ministru!“ i-a zis și când ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plătești atunci jandarmi și poliție dacă nu e în stare să apere un prim-ministru?
— Cică se juraseră să-l omoare chiar dacă mureau și ei, spuse cineva. Așa cică fac, se jură la miezul nopții...
— Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar trece pofta! declară fierarul mânios.
— Care va să zică... anunță Moromete că e gata să citească și se făcu din nou, liniște. Care va să zică...
Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu și a cenzurii presei.
La orele 16,30 au continuat discuțiile în parlament referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu și cenzurii.
Discursul domnului V. Madgearu:
Domnule președinte, domnilor deputați, am onoarea să fac următoarea declarație: pentru a treia oară guvernul liberal român, menținând starea de asediu trei ani și cerând cenzurii, invocând spre justificare faptul că împrejurările care au instituit-o persită... Nu se cunoaște nici un exemplu în istoria contemporană în care în vreun stat cu structură constituțională parlamentară, un guvern să fi folosit câțiva ani succesiv starea de asediu, deși în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea stării de asediu și prelungirea și pe al patrulea an face o deplorabilă excepție...
— Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoșilă?
— E deștept! răspunse Cocoșilă. Ăsta n-a tocit băncile școlii degeaba.
— Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.
— Fiindcă ești prost! îl lămuri Cocoșilă.
— Dă-o dracului, Cocoșilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul, retrăgându-și picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înțelegea atâta lucru, însemna că ridică o problemă lipsită de interes și Moromete vru să citească mai departe, dar Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:
— Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma în cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliția și trage!
— În cine dracu trage?!
— Bă, Dumitre! amenință Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului și zice: nu vreau! Spre o pildă în iarna lui ’33 toți muncitorii de la Grivița au zis: „Nu vrem să mai muncim!“ „Treaba voastră, a zis statul, ieșiți afară din ateliere să băgăm alții“. „Păi nici asta nu vrem!“ „A, nici asta nu vreți?“ Și a scos armata și a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculaie Țugurlan? Sau ai uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete lui Țugurlan, dar acesta nu răspunse, și Moromete apucă ziarul supărat și căută șirul...
În mod firesc, ne întrebăm: care e rezultatul acestei guvernări — una dintre cele mai lungi după război — dacă dezechilibrul social și național care a determinat instituirea stării de asediu a rămas același?... Se pune întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseși sferele superioare ale moravurilor politice? Și dacă este așa, ce este vinovată țara să plătească consecințele unor manevre și complicități ale guvernului cu forțele anarhice?... Guvernul a practicat arma diversiunii... a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârșit crime cu siguranța impunității.
Moromete se opri să răsufle.
— Dați-i apă! zise Cocoșilă.
— Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca și când el însuși ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică... S-au săvârșit crime cu siguranță! reluă el eliminând ultimul cuvânt care i se părea de prisos. Articolele de... Articolele de înfierare!... Uite, Iocane, vorbește și de tine! observă Moromete în treacăt:
Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o țară neobișnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat...
— Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
— Țărănist! răspunse repede Moromete și continuă:
În schimb s-au tolerat articolele de slăvire (aici Moromete pronunță cuvântul slăvire în înțelesul lui bisericesc) articolele de slăvire a crimei...
Se opri copleșit de uimire și-și dădu pălăria pe ceafă.
— Mă, voi auziți ce spune ăsta aici?! întrebă el și începu să-i înjure pe toți, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne înjură Moromete?! se miră el.
— Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.
Din Vasilescu ținea în mână un bulgăre mare de pământ galben și moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoșteau că avea obiceiul să stea uneori și să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor...
În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o prima de încurajare pentru noi atentate. În aceste condițiuni, cererea de prelungire a măsurilor excepționale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o sfidare și o farsă, o tristă farsă ce poate avea incalculabile consecințe pentru țară... Încredințat că sunt în asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a guvernului...
— He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că înțelesese în sfârșit și el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus și Moromete așteptă câteva clipe înainte de a continua. Începeau dezbaterile.
— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan nerăbdător.
— Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înțelege că România stă pe un vulcan și că aceasta ar fi opera partidului liberal, răspunse Moromete citind replica ministrului de justiție. N-aș vrea să fiu silit să împrospătez memoria opoziției cu referiri la evenimentele din februarie ’33. S-ar putea vedea atunci că partidul național-țărănesc își face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi și zgomot pe băncile opoziției; strigăte furioase).
— Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.
— Ei, sunt dați dracului, exclamă și Dumitru lui Nae cu admirație.
Furtuna de strigăte și protestări continuă apoi cu aceeași violență. Moromete citea cu pauze mari încercând să înțeleagă. Grupările parlamentare din opoziție protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în același timp era acuzat cu violență că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor comuniști.
Răspunzând, reprezentanții Ministerului de Justiție își permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-ați fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeți cu toată loialitatea“. „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să părăsească țara.“ „Așa s-a și făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecția dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în trista situațiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul.“
Grupările antisemite și profasciste protestau împotriva interzicerii de către guvern a uniformelor și amenințau că vor veni aci în parlament în cămăși albastre și verzi. Ministrul, care știa tot așa de bine ca și parlamentarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseși, amenința direct că majoritatea guvernamentală va vota legea și cei care vor călca-o „vor popula închisorile“.
Grupările „creștine“ înțeleseră sensul ascuns al amenințării și dădură înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură țara...“
— Oprește că s-a fleșcăit! întrerupse Cocoșilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!
— Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Și pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
— În orice caz văz că guvernul a ieșit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.
— Păi și opoziția a ieșit bine când a vorbit Madgearu la început, observă și Cocoșilă.
— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare și-și întinse picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin țărăniștii iar la putere, vine alde Crâșmac!
— Mă, Dumitre, bine că ți-aduseși aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâșmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa...
— Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al fierarului, din care înțelese că acesta îl disprețuia de mult pe adversarul său țărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâșmac iar, dă-te cu țărăniștii! Să știi că te votez! declară el.
— Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mișcări mânioase, se ridică în picioare și, retezând cu mâna peste capetele celorlalți, protestă încă o dată împotriva venirii țărăniștilor. Cocoșilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta gălăgie: țărăniștii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă și Dumitru lui Nae, săriră aproape toți și din învălmășeala de glasuri care se iscă nu se mai înțelese câteva clipe aproape nimic.
În aceste clipe însă se înghesui pe neașteptate un glas neprietenos și străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor și în urma căruia se așternu o tăcere lungă. Nimeni nu înțelese ce s-a spus, dar își dădură seama că a vorbit iar Țugurlan.