Moșia de care pomenise Achim și în ovăzul căreia vroia să-și bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moșie a lui Guma din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte moșia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care mai trăia și astăzi, cumplit de gârbovită, și care, spre uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, și cumpăra ouă și lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veștejită și cam nebună care nu ieșea aproape deloc din casă (stătea cu franceza și cu pianul, cum o scuza inutil bătrâna față de muieri și copii).
Moșia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se înțelegeau cu un maior, soțul fetei mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin sat și căruia nu-i păsa de cumnată-sa și de bătrâna soacră; le lăsa doar atât cât să nu moară de foame.
De fapt, cu câțiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă moșia. După reformă profitase și el de creditele pe care le deschisese Banca Centrală Cooperativă și se împrumutase cu o sumă mare. În timpul crizei însă, piața cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să plătească ratele împrumutului și ar fi vândut cu siguranță moșia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat.
În afară de un administrator, maiorul mai ținea trei paznici pentru magazii, casă și câmp. Unul din aceștia era foarte credincios, și se certa cu oamenii la treierat, încercând pesemne să-i facă să înțeleagă că el nu e un simplu pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază avea pușcă cu sare și băieții cu vitele se temeau grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea și tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu șeful de post în curtea omului. Nu se știe însă de ce părinții copiilor nu se supărau pe el și îl lăsau în pace. Omul plătea gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la pândar — ce ciudat, foarte puțini știau cum îl cheamă — se uita la pușca lui, la cornul lui de bou din care suna, la fața lui înțepenită și solemnă și îl asigura cu o blândețe suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele moșiei.
Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic și se ducea la școală.
La prânz bătrâna Marica ieșea în poartă și când copiii se întorceau de la școală chema câțiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un hârdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, așa le spunea copiilor, să ude florile și să se spele fata „care ea este cu pianul și cu franceza“ nu poate să aducă. După ce cărau două-trei hârdaie copiii așteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva și atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuțit și cu fața dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvânt, arunca fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece bomboane.
Într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi și ei erau patru și tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalți au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece și s-a plâns bătrânei care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!“ a afirmat bătrâna convinsă, cu toate că nu fusese de față.
„Nu mi-a dat, cucoană Marico“, a strigat Achim la ea.
„ Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoț...“ l-a mustrat bătrâna, dar Achim s-a înfuriat și a făcut-o surdă.
Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea și s-a dus cu pasul ei mărunt și cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se știe pe unde și în curând a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim și i-a cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut capul toată ziua.
În fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoiște pe care-l cosea de două-trei ori pe vară.
Când ajunse pe trifoiștea din capul lotului, Achim își roti privirea peste câmp, descăleca și dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moșiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic și des ca o perie.
Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf și începu să vegheze. Caii stăteau liniștiți în ovăzul înalt și rupeau spicul gras, sforăind mulțumiți.
După puțin timp, sosi și Niculae cu oile. Bisisica era în frunte și alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor șchiopătând, răcnind și înjurând. Achim se uita la el după piatra de hotar și râdea. Oaia fruntașă ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă și se opri începând să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era roșu la față și sudoarea îi curgea în șiroaie pe gât.
— Bine, mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îți dă drumul la București, îmi lași mie caii și iei tu oile?
— Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.
— După ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îți las oile aici și dacă nu-mi dai caii, ai să vezi și de oi și de cai! Dar ce sunt eu aicea, prostul tău?
În acest timp Achim își luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un grâu țâșni spre cer o ciocârlie și începu să se înalțe spre cer cântând. Tot atunci însă țipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt și amenințător:
— Stai pe loc că te împușc!
Achim țâșni ca o vietate speriată de la locul său și o luă la goană spre cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor și o întinse printre pogoanele de grâu, lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni și ciocârlia amuți speriată. Achim simți câteva alice de sare usturându-l pe ceafă. Mai alergă puțin, apoi opri caii și se uită îndărăt. Pândarul Maricăi se apropiase de Niculae și părea că vorbește cu el. Era voinic, cu fața pârlită de soare. Într-o mână ținea pușca și în alta o măciucă; pe după gât, legat de o curea, purta cornul lui ascuțit de bou.
— Ăla e frate-tău, mă?
— Da, răspunse Niculae.
— De ce mama voastră băgați caii în ovăz? întrebă pândarul surd.
— Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.
Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă măciuca în aceeași mână cu pușca și fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ.
— De ce dai, mă, nene, ce ți-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
— E frate-tău, ai! Și nu vrei să spui! zise pândarul.
— Ba ți-am spus! țipă Niculae scos din sărite.
— Am să-ți iau oile la obor, amenință pândarul și îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus și dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! Și apucă măciuca de cap și cu coada ei începu să-l lovească pe băiat peste spate.
— Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.
— Vino încoace și tu, îl chemă și pândarul pe Achim, continuând să-i care lui Niculae la ciomege.
— Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază. Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!...
Achim întoarse caii.
— Și ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, îl lăsă pe Niculae și puse mâna pe pușcă. În aceeași clipă Achim sări de pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată țâșni în sus, repezindu-se spre pândar și urlând ca o fiară:
— Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!
Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte Achim se lăsase pe vine și țâșnise apoi în urma împușcăturii. Avea ochii holbați. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri și-și trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să sprijine cu pușca. Achim îl lovi a doua, a treia și a patra oară, niște lovituri iuți și cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult. Dar el își apăra bine capul cu pușca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase și țintind numai creștetul capului. Speriat, pândarul aruncă deodată pușca și se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări înapoi și-și repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoțând în același timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim și cu un pumn îl trânti la pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul și începu să-l izbească peste gură cu pumnii, scrâșnind și înjurând înspăimântător.
Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi și înfiorat plăcut de ceva care nu mai simțise niciodată, se repezi și apucă o măciucă de jos. O ridică drept în sus și-i dădu drumul cu sete, cu toată puterea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă nemișcat deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup și se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoșător: „Mă omoară“. Îl izbi iarăși țintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină și se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o măciucă și ca turbat începu să lovească în omul căzut, cu o furie care pe Niculae iarăși îl înfricoșa.
— Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o adevărată groază.
— Păi asta și vreau, să-l omor, scrâșni Achim.
Niculae se repezi la el și îl împinse în lături. Achim se opri câtva timp, parcă neînțelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă batjocoritor:
— Mâine când ai să vii iar cu oile, te prinde și toată viața nu mai ești om, zise el, punând iarăși mâna pe măciucă.
De astă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un gând anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel puțin câteva luni de zile.
După ce osteni, îl chemă pe Niculae și amândoi apucară pe paznic de câte un picior, târându-l cu spinarea de pământ, îl traseră pe moșia pe care o păzea și îl duseră drept în mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi cornul și-l sparse cu piciorul, scrâșnind:
— Na, mai sună și acum... Și uite-al dracului cu ce e încălțat... Tragi cu pușca, ai? Vreai să mă împuști, ai? Dai în ăsta micu, ai?!
Achim se întoarse pe pârloagă, ridică pușca omului și-o izbi cu țeava de piatra de hotar. Avea două țevi. Săriră amândouă ca niște țurloaie, ca niște fluiere.
— Hai, Niculae! zise Achim, aruncând pușca sfărâmată și măciuca pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzari că nu pot să stau cu ăsta aici...
— Treci tu cu caii înainte și s-o oprești pe Bisisica, se rugă Niculae, mânând oile șchiopătând.
Achim sări în spinarea calului și-o luă înainte de-a lungul drumului de hotar. Niculae porni în urma lui și îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuși să ocolească pe lângă ei și s-o ia înainte.
— Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisicnii!
Achim se răsucea pe cal și plesnea oaia cu coada măciucii, spre satisfacția lui Niculae, care exclama de fiecare dată:
— Aha! Nu mai fugi? Mai fugi și acum dacă mai poți, belite-ar câinii!
Achim petrecu un picior pe după coama calului și de bucuros ce era, stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele oraș, gând mai puternic decât orice bătaie și orice primejdie, începu să cânte: avea însă un glas fals, care putea să supere chiar și caii, iar cuvintele care îi ieșeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simțea el în clipa aceea:
Pentru tine Mărioară
Mi-am lăsat calul să moară măăăăă!