De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită, și drumeții scoseseră vorba că, de când Ghiță a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se țineau cu toate acestea mereu pe drumuri și abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să dea pe la cârciuma lui Ghiță.
Ghiță se bucura când veneau jandarmii și își dădea toată silința să se pună bine cu dânșii: le dădea mâncare și băutură, fără ca să primească banii când ei voiau să plătească, îi ținea de vorbă și umbla mereu în voile lor.
Era însă între dânșii unul, Pintea căprarul, un om scurt și îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieșiți și cu fălcile late, cu mustața tunsă și cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om așezat și tăcut la fire, cu care Ghiță se făcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise încă între patru ochi cu Pintea; dar așa sunt oamenii: e câte unul pentru care simți din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ți dai seama pentru ce. Așa era și Pintea. Când venea pe la Moara cu noroc, se vedea că se simte bine la cârciumă și pleca totdeauna cam anevoie; apoi el ținea la Ana, la copii, netezea câinii lui Ghiță și-ar fi fost orișicând gata să dea cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiță. De aceea simțea și Ghiță că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe față, și acum, când se văzu peste noapte sub același acoperământ cu Lică, ar fi dorit să-l aibă și pe Pintea în apropiere.
Toate gândurile rele se grămădiseră deodată în capul lui și-l cuprinsese o neliniște ca niciodată mai nainte.
Sufletul i se pusese în tulburare când Lică îi spusese că are o vorbă cu arândașul. Tulburarea îi crescu când Lică îi sărută nevasta și îi aruncă vorba despre slujnică. În sfârșit, Ghiță-l cunoștea destul de bine pe Lică, pentru ca să știe că el nu se teme de oamenii răi și de locurile rele, și așa se întreba mereu: „Pentru ce a rămas el la cârciumă? Pentru ce le-a spus drumeților că are bani la sine? Ce avea de gând să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!?“
„Pentru ce?! pentru ce?! își zise el în cele din urmă deznădăjduit. Cine știe?! Le va fi zis așa din întâmplare, fără ca să fi gândit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele.“
El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, și numai din când în când își mai aducea aminte de banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gândea la toate, și la învoială, și la bani, și la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la Lică, și la urmările ce puteau să aibă acestea, și un glas tainic parcă-i șoptea mereu: „A venit vremea să te răfuiești“.
Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, și trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrășare, două vaci cu lapte, căruță pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulți, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii. Dar acum, când trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arândașului, fără îndoială pentru ca să-și facă rând de vreun alt om la Moara cu noroc.
Dară Ghiță nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească locul la care în scurt timp putea să se facă om cu stare.
Și iar se gândea la învoiala pe care o făcuse în strâmtoarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia și la zilele bune pe care le avusese când nu avea nici porci la îngrășare, nici vaci cu lapte, nici căruță pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numărați în ladă. Și când se gândea la aceste, îi venea oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc și-l scapă așa zicând de toate nevoile. Dar Ghiță era om cu minte și simțea că are să-i pară toată viața rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de câte ori își aducea aminte că Lică se afla sub același acoperământ cu dânsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit să meargă la el și să-l întrebe: „Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbește-mi verde-n față, ca să ne înțelegem.“ Și iar îi venea să-și zică: „Ce-mi pasă!? Eu nu dau nimic; sunt gata să țin piept cu el. Și dacă pier, atâta pagubă!“ Și mai ales acesta era gândul care-l stăpânea pe Ghiță: nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică și de a nu da nici cât e negru sub unghie îndărăt.
Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur și părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul și nu mai era veselă ca mai nainte, când se afla singură cu dânsul. El însuși se înstrăinase de dânsa. Din clipa în care ea și-a arătat bănuielile pe față, se stinsese orice tragere de inimă pentru dânsa din sufletul lui. Și-ar fi dat adesea toată viața pentru ca să mai poată simți, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simțea odinioară când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să străbată până la inima lui plină de amărăciune. Din dragoste către dânsa și către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dânsa și pentru copii se băgase în strâmtoarea în care se afla; și acum tocmai ea era cea dintâi din rândul acelora care nu țin seamă de strâmtoarea lui și de greutățile cu care se luptă, chiar și ea îl credea rău, când nu putea să-i înțeleagă purtarea.
De aceea acum, când simțea trebuința de un suflet în care să-și caute sprijinire, Ghiță nu se gândea la Ana, care dormea liniștită lângă dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-și pună caii la căruță și să plece acu în vreme de noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui, și în cele din urmă simțindu-se mai tare, el își zise: „Adică de ce să pun eu mai multă încredere într-un om străin decât în nevasta mea!?“
De abia se înnoptase, toți dormeau la cârciumă, și chiar Ghiță, mai împăcat cu gândurile sale, ațipise, când câinii începură să latre și o luară din ce în ce mai neastâmpărați pe vale în sus.
Ghiță tresări speriat din somn, sări din pat, se apropie de fereastră și privi afară în noaptea întunecată.
El nu zări nimic, dar simți că se apropie vreun om cunoscut, deoarece câinii se întorceau scheunând înapoi.
Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfârșit, trecând pe sub fereastră și înaintând spre ușa cârciumii un om și o femeie înaltă și lată în umeri.
Asta era adică! Acum înțelegea pentru ce a rămas Lică la Moara cu noroc, și-i era rușine de gândurile rele ce-și făcuse.
„Parcă-i un voinic de codru!“ zise el retrăgându-se de la fereastră.
— Cine-i? strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marți, ungurul.
— Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. Ghiță se tulbură din nou. Precum văzuse prin întuneric, îi părea că omul ce venea cu femeia nu era Răuț; acum, când îi auzi glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un om cu desăvârșire necunoscut. Atunci cum de-l cunoșteau câinii? Cum de-l lăsa sluga să treacă? De ce nu venise Răuț însuși?
„De ce? de ce?“ își zise el necăjit. E grozav când omul își face spaimă din toate nimicurile.
Cu toate aceste, îi veni gândul să se ducă să vadă cine a venit.
— Ce-i, Ghiță? întrebă Ana, care se deșteptase din somn și se ridicase din pat.
— Ce să fie! îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuț se întoarce. Cine știe, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui Lică.
— Nu era glasul lui Răuț, Ghiță, grăi nevasta. Te rog, du-te și vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de noapte?
Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniștit pe ea și mai tare.
— Fii pe pace! îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, și dacă n-ar fi oameni cunoscuți, nu i-ar fi lăsat Marți să treacă.
— Marți!! întâmpină nevasta. Mie nu-mi place Marți deloc.
— Ei, apoi tu bănuiești pe toată lumea, grăi Ghiță. Fii cuminte și te liniștește.
Ana se liniști, deși tremura în tot trupul. Pe când ațipise din nou, câinii începură iar să bată.
— Ce-i asta!? strigă cârciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima și parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine când a văzut acea femeie înaltă și lată în umeri ca un voinic de codru. El sări dar din nou jos și iar se duse la fereastră.
Omul și femeia se duceau cu pași grăbiți. Însă parcă era alt om, parcă era Lică, el însuși. Dac-ar fi știut că Ana doarme, Ghiță ar fi plecat să se încredințeze.
— Se duc, grăi el, dar încet.
— Bine, Ghiță, răspunse Ana. Să dormim.
— Să dormim. Însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită din somnul cel dintâi, tulburată de gânduri grele, și în cele din urmă o apucară niște fierbințeli care n-o mai lăsau să se astâmpere. Ghiță fu peste puțin cuprins de un somn adânc; afară începu să bată vântul, iar ea era frământată de muncile nopților petrecute pe nedormite în culcușul învrăjmășit.
Târziu după miezul nopții câinii se mișcară de a treia oară.
Ana își opri răsuflarea, se dete tiptil din pat și se apropie de fereastră.
Lică se întorcea singur despre Fundureni la cârciumă. Acuma ea le înțelegea toate: el a fost undeva și a făcut ceva cu știrea lui Ghiță.
— Doamne! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghiță era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă și să nu știe nimic, și i se răci tot sângele când se gândi că vor fi aflat și alții.
Era târziu, marți dimineață, când Lică ieși cam nedormit la lumina zilei.
Ploua, și le spunea oamenilor că avuse dreptate când zicea că are să se schimbe vremea și că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie.
Ghiță luase hotărârea să nu aștepte decât plecarea lui Lică, apoi să-și pună caii la căruță și să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, și mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, își schimbă gândul. La urma urmelor, nici nu prea știa ce-ar fi având să vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, și de când știa că și Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse și îi era greu de bănuielile pe care și le făcuse în nedumerirea sa asupra lui.
Iară Ana întâia oară în viața ea simți tragere de inimă pentru Lică și-i zise la plecare, din toată inima, „noroc bun!“, căci soarta soțului său era acum legată de a lui.
După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi:
— Am o vorbă cu tine: nu acum, dar când îți prinzi vreme.
— Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum.
— Nu acum, Ghiță, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în tihnă. Caută-ți de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece.
Făcându-și socoteala cu drumeții, Ghiță se întreba mereu ce va fi având nevasta să-i spună, și grăbea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeții erau gata de plecare, iată că sosi și Pintea, însoțit de alți doi jandarmi, la cârciumă.
El venea mai iute și era mai tăcut decât de obicei.
— Ce fel de oameni, așa, mai însemnați, au trecut ieri pe aici? întrebă el, după ce intră cu tovarășii săi în odaia de lângă cârciumă și trase ușa după sine.
— Nu-i mai țin minte, răspunse cârciumarul rece.
— Ei, trebuie să aflu! grăi Pintea scurt și hotărât. Ghiță privi lung la el, apoi la ceilalți doi și grăi dezghețat:
— Dacă voi ați sta mereu aici, atunci aș putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniți numai din când în când, și așa, trebuie să fiți oameni cu minte și să nu cereți să-mi bag capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu știu de ce mă întrebați, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât, luați-mă strâns legat și duceți-mă cu voi.
— La nevoie așa o să facem, răspunse Pintea, deși ai și tu toată dreptatea.
De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarășilor săi semn să iasă.
Rămânând singur cu Ghiță, el privi câtva timp jos, țintă înaintea sa, apoi grăi:
— Lui Lică îi spui tot și mie nu-mi spui nimic!
— Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi știind, răspunse Ghiță, dar de la mine nu.
Pintea privi lung și aspru în fața cârciumarului, ca și când ar voi să afle adevărul din ochii lui.
— Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. Ghiță dete din umeri.
— Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. Deodată el tresări ca deșteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.
— Cunoști tu pe Lică? întrebă el iute.
— Îl cunosc.
— Bine?
— Bine! n-am fost prinși împreună?! Nu împreună am stat închiși?!
— Tu ai fost închis? întrebă Ghiță tulburat.
— Da! Furaserăm niște cai, Lică și eu, și ne-au dat de urmă; au împușcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam prinși.
— Vasăzică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiță încă o dată.
— Ce dracu! strigă Pintea râzând, aș fi oare ceea ce sunt, dacă n-aș fi dovedit că știu toate potecile și toate apucăturile tovarășilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ți spun despre Lică?
Ghiță-și pierduse rostul și începu a se teme de omul la care ținuse atât de mult mai nainte.
— Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri.
— Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu toate aceste să râdă și de dracul și de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiță, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiță, sunt de treizeci și opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt și alții mai și mai decât dânsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viața.
— Atunci înțeleg! grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun adică om de pândă în casa mea!
Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică și stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă.
— Pentru că trebuie să știi, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine...
— Stai! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ți-o aleg eu, și grija mea de dânsa!
— Bine, grăi Ghiță, dacă socotești tu...
— Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?
— Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ți răspund.
— Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, una: ori vorbești cu mine pe față, ori mă lași dracului! Înțeleg să nu le spui altora, dar mie?
— Ție ți-aș spune, răspunse Ghiță, dar dacă îți spun ție, spun la toată lumea, fiindcă tu ești dator să le spui și altora. Uite! întreabă-i pe drumeți, întreabă-l pe slugă, silește-l să-ți spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea.
— Te înțeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Știi tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi inși pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, și-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu știe câți bani de la dânsul.
Ghiță parcă nu înțelegea bine.
— Pe care jidov, întrebă el, pe arândașul?
— Da! pe arândașul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puțini la cale, pentru ca să se știe mai adăpostit de prostia altora.
Ghiță nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă și Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi.
— Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaște arândașul.
— Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu fețele acoperite, și arândașul zice că i se părea ca și când ar fi fost Lică.
— Ei bine, nu se poate! grăi Ghiță îndărătnicit. Lică a dormit astă- noapte aici, în casa mea, și n-a plecat decât abia acum.
Pintea stete câtva timp pe gânduri.
— Când a venit? întrebă el.
— Ieri pe la amiazăzi.
— Cu cine a stat?
— Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta.
— Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicându-se. Un lucru să știi și să-l ții totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alții. Pune caii și-ți ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalți doi rămân aici.