Banii primiți de la Lică erau pe masă, și Ghiță stătea singur și cu ușa închisă înaintea lor, cercetând cu încordată luare aminte fiecare bucată, ca să vadă dacă nu află vreun semn pe vreuna din ele.
Era hârtie, argint și aramă, însă hârtiile, afară de două bucăți mai mari și de una mică, erau nouă-nouțe, cam mototolite, dar încă neîmpăturate. Pe una din hârtiile mari era o pată mare de cerneală, iară dintr-una mai mică lipsea o bucată; dar acestea nu puteau să fie semne.
Ghiță privi câtva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea, îi părea bine, căci la urma urmelor el avea drept la o parte din acești bani, muncise pentru ei, îi câștigase para cu para și i-ar fi părut rău dac-ar fi trebuit să-i dea judecătorului, ceea ce era hotărât să facă cu banii ce-ar fi având vreun semn.
După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă câtva timp prin casă. Îi era ca și când ar fi furând oarecum acei bani și se întreba mereu cuprins de îngrijare dacă nu cumva își pune el însuși o cursă, ținându-i la dânsul. Ar fi voit să-i ia și să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul pentru ca să adune atâta la un loc, și nu-l lăsa inima să-i dea din mână.
A treia zi era sâmbătă, ziua în care se numărau banii și când trebuiau să fie toți de față, un obicei bun, rămas încă din vremile bune, și mai ales obiceiul de care Ghiță nu s-ar fi putut lepăda niciodată.
Încă de la început Ana era nedumerită. Îi părea că sunt prea mulți bani de astă dată și nu putea să depărteze de la sine gândul că hârtiile nouă-nouțe au venit de la unul și același om.
Iară bătrâna se bucura că săptămâna aceasta a fost așa de bună.
— E bună aceasta? întrebă ea când văzu hârtia din care lipsea o bucățică.
— Să-mi dea Dumnezeu tot de aceste! grăi Ghiță numărând mai departe.
Ana privi la hârtie cu tot dinadinsul și sângele îi pieri din obraji; dar ea nu grăi nimic, deoarece era și bătrâna de față.
În urmă voi să-i grăiască lui Ghiță, dar nu putea. Îl bănuise o dată și se temea să-l mai bănuiască. Așa e! dar gândul rău, încuibat odată în mintea ei, nu o mai lăsa să-și vie în fire, se temea, ea singură nu știe de ce, și mai ales seara, după ce Ghiță și bătrâna adormiră, capul începu a i se înfierbânta.
„Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu de alta!“ zise ea hotărâtă, apoi se dete jos din pat, căută cheile, deschise tiptil, ca o hoață, lada și scoase teancul de hârtii. Apoi se duse în odaia de lângă birt, făcu limină, încuie ușa, desfăcu cu mâna tremurătoare teancul și începu să cerceteze hârtiile.
— Asta e! grăi punând la o parte hârtia din care lipsea o bucățică. Jur pe sfânta cruce că am văzut-o în mâinile ei!
Ea cercetă apoi hârtiile noi pe care le bănuise din început. Una dintre ele parcă era împunsă cu acul tocmai la mijloc și, cercetând mai departe, ea află cincizeci și trei de bucăți care erau astfel împunse, ca și când ar fi fost trase pe o sârmă subțire.
Ea puse hârtiile una peste alta, apoi se întoarse cu capul ridicat la soțu-său și-l deșteptă din somn.
— Ce-i?! Ce s-a întâmplat?! întrebă el speriat.
— Vino cu mine! îi zise ea. El se ridică cu grăbire și plecă buiguit în urma ei.
— De unde ai tu banii ăștia? întrebă ea, arătând la hârtiile de pe masă.
Ghiță tresări, cuprins de spaima ucigașului prins asupra faptei.
— Mai știu și eu?! răspunse el. De la drumeți.
— Ghiță! îi zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii ăștia, câți sunt aici, toți i-ai primit de la un singur om. Hârtia asta, din care lipsește o bucată, a fost o dată în mâna mea: i-am dat-o femeii pe care o știi și tu, în ziua când a fost ucisă, iară aceste cincizeci și trei de bucăți sunt însemnate cu același semn, și tot așa trebuie să vie de la unul și același om, și anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca și aceștia. Din două una: ori tu ești amestecat în trebile aceste, și atunci nu e bine, ori nu ești amestecat și nu știi să te ferești de oamenii răi, și atunci iar nu e bine. Dacă-i așa, apoi pune chiar acum caii la trăsură, căci vreau să plec de aici cu copiii mei.
Ea rămase cam zăpăcită când văzu că el, în loc de a se tulbura, o privește cu dragoste și bucurie.
— Copiii aceia sunt și ai mei, zise el, lasă-i numai, că e grija mea de dânșii. Carevasăzică, sunt însemnate hârtiile? Și eu am căutat semne pe ele, dar n-am găsit nici unul. Ce fel de semn e acela?
— Iată, răspunse Ana mai domoală, punând hârtiile în fața luminii; vezi împunsătura aceasta?
— O văd acum! o văd prea bine și-l țin minte pe omul de la care le-am primit. E un om, urmă el peste puțin cam în silă, pe care nu-l cunoști, dar ai să-l cunoști într-o zi.
Grăind aceste, el se apropie de dânsa, îi luă capul între mâini și o sărută mai de multe ori pe frunte.
— Să nu-ți faci gânduri rele, zise el iar, și să nu te miri dacă mă vei vedea câteodată cam schimbat din fire; eu trebuie să scot la capăt un lucru greu. Acum mă duc, chiar acum, ca să fiu mâine dimineață aici, așa ca nimeni să nu știe c-am fost dus peste noapte. M-ai înțeles? Du-te și te culcă și fă ca și când n-ai ști nimic.
— Dar unde te duci? îl întrebă ea îngrijată.
— Am să-ți spui, răspunse el, apoi strânse hârtiile și plecă. Peste puțin el călărea în treapăt mare de-a lungul drumului de țară spre Ineu, iară pe la miezul nopții îl aștepta într-una din odăile mai retrase ale cazărmii pe Pintea, care se dusese cu banii la arândașul.
— Puțină treabă, grăi Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui să ai mărturii că ai primit banii de la el; însă Lică e om viclean și n-are să-ți dea decât între patru ochi.
— Atunci ce să facem? întrebă Ghiță.
— Multe ar fi de făcut, grăi Pintea, numai dac-ai fi tu om mai viclean, dacă n-ai fi atât de prost, ca să-l aperi când vrei să-l surpi. Știi tu că sluga ta, Marți, e omul lui Lică?
— Marți?! strigă Ghiță.
— Nu te aprinde, îl întâmpină căprarul. Acum trebuie să-l ții, căci altfel ni se strică toată treaba. I-am găsit eu noima și lui Marți. Îți spun numai atât, că am aflat multe, dar încă nu destule, căci de Lică cu una, cu două nu te poți apropia. Dacă m-ajută Dumnezeu, în câteva zile am să dau și de cei doi morți: le sunt pe urmă. Nu s-a sfârșit încă judecata: mai va — fie chiar până la împăratul! Iaca ce-ți spun eu ție: banii împunși cu acul sunt de la bancă, unde hârtiile se țin în teancuri de câte o sută de bucăți, trase pe o sârmă subțire, ca nimeni să nu poată fura din teanc fără de a rupe sârma ori pecetea de la capătul ei, și e știut că domnișoara aceea a luat banii de la bancă înainte de a fi plecat de la Ineu; argintul e de la arândașul, însă el a avut mai ales hârtii mari, însemnate la un colț cu o slovă rotundă și o cruce lângă ea, și aur, tot galbeni împărătești, la care tot al treilea zimț e pilit. Te-ai simți tu destoinic să mi-l dai pe Lică prins, când are galbeni ori hârtii astfel însemnate în șerpar la el?
— Ți-l dau! răspunse Ghiță hotărât.
— Mai domol, grăi Pintea; ăsta-i lucru greu... Mă tem că ai să ne strici toată treaba. Să știi un lucru. Lică are acum trebuință de bani ca să-și poarte judecata mai departe, și, precum se vede, are de gând să te pună pe tine să-i preschimbi și poate chiar să-i vinzi aur și argintărie. Tu primește orișice, vino la mine, și eu îți schimb, adică îl pun pe arândașul să schimbe, fără ca el să știe că ești tu la mijloc. Se înțelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la Oradea și faci ca și când ai fi schimbat acolo.
— Și dac-aș intra în vreo încurcătură!
— Grija mea de asta! Tu caută numai să te pui bine cu Lică! În zori de zi Ghiță dormea iar în patul său și visa că-l dă pe Lică prins și vede cum Pintea scoate galbenii cu zimții piliți din șerparul lui. Iară Ana își stăpânea răsuflarea ca să nu-l deștepte din somnul său dulce.