SALA, ET. (1999) ocr_pypdf2

34 086 
ACADEMIA ROMÂNĂ 
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN“ 


ET YMOLOGICA 
2 


MARIUS SALA 
INTRODUCERE ÎN ETIMOLOGIA LIMBII ROMÂNE 


Coordonatorul colecției: MARIUS SALA, membru corespondent al 
Academiei Române 


Redactor: JANA BALACCIU-MATEI 
Tehnoredactori: OFELIA COŞMAN, LILIANA KIPPER 


ACEASTĂ CARTE A APĂRUT 
CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII 


Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin 
EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC 


ISBN 973-9436—41-9 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Un cititor neavizat se poate întreba de ce am crezut necesar să 
public o astfel de carte, mai ales că în urmă cu mai bine de un deceniu 
am publicat una similară scrisă împreună cu I. Coteanu (Ion Coteanu 
— Marius Sala, Etimologia și limba română, București, 1987). 

Felul în care a fost primită acea carte! mă face să consider că 
reluarea ei dintr-o altă perspectivă nu poate fi decât utilă astăzi, când 
interesul pentru cercetarea etimologică este în continuă dezvoltare în 
țara noastră. Fa este utilă și pentru că în ultimii ani au început lucrările 
la Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR), lucrare prioritară 
a Academiei Române, fapt ce ne obligă pe noi, lingviștii români, să 
reluăm, să regândim tot ce s-a scris despre originea cuvintelor româ- 
nești. Astăzi este mai actuală ca oricând remarca fostului meu pro- 
fesor, Al. Graur: „nici un lingvist nu are dreptul de a accepta orbeşte 
ipotezele anterioare şi nu se poate dispensa, dacă nu de a prezenta 
personal etimologii, cel puţin de a se pronunța asupra celor prezentate 
de alții“. (Graur, Etim. rom., p. 8). Activitatea la noul proiect de alcă- 
tuire a unui dicționar etimologic al limbii române mi-a dat posibilitatea 
să remarc o serie de probleme noi sau să revin cu corectări sau 


l Dintre diferitele aprecieri am reţinut două, formulate în recenzii apărute în 
străinătate: „Le travail, même destiné à un public large présente avec acuité la 
situation de l'étymologie roumaine. On peut souhaiter que des moyens plus 
importants soient alloués à l'exploatation de ce champ fertile“ (D.B. Arapu, BSL, 
LXXXIV, 1989, p. 391). „Terminând cartea nu pot să nu-mi exprim părerea că 
o lucrare de popularizarea științei de un asemenea nivel înalt ar fi folositor să se pu- 
blice şi în Ungaria“ (Bakos Ferencz, „Magyar Nyelv“, LXXXIV, 1988,4,p.496). 


precizări asupra unora dintre cele discutate de mine în cartea scrisă 
împreună cu I. Coteanu. În plus, în volumul de faţă, am atras într-o 
discuţie mai amplă și situațiile din celelalte limbi romanice. 

Evident, o lucrare de felul celei pe care o propun publicului larg 
şi specialiştilor ar fi fost poate mai potrivit să o dau tiparului când 
experiența de la DELR, după ani de căutări și neliniști, ar fi fost şi mai 
bogată. Am dat-o acum fiindcă sunt tot mai mulţi cei care vor să se 
introducă în tainele etimologiei. Am dat-o acum și fiindcă mi-am 
amintit de remarca altui fost profesor al meu, Iorgu Iordan, care spu- 
nea în articolul-program al revistei pe care a editat-o la Iași: „etimo- 
logia este o adevărată piatră de încercare pentru un lingvist“ (Iorgu 
Iordan, BIFR, I, 1934, p. 11). Mă străduiesc prin lucrarea de față să 
depășesc această piatră de încercare. 

Andrei Avram şi Jana Balacciu-Matei au binevoit să citească 
lucrarea în manuscris și să-mi comunice observațiile lor preţioase 
pentru care le mulţumesc călduros. 

Am crezut potrivit să dedic această încercare celui mai bun 
etimolog al generației mele, Andrei Avram, ale cărui contribuţii în 
acest domeniu îl situează alături de cei mai buni etimologi români din 
toate timpurile. 


M.S. 


I. PRINCIPII ȘI METODE ALE ETIMOLOGIEI 


Ce este etimologia? 


Definiţia curentă a etimologiei este una dintre puţinele definiții din 
domeniul lingvisticii în care se constată o identitate aproape totală 
între formulănile diferiților lingviști. Pentru a ilustra afirmatia de mai 
sus apelez la cele mai recente definiţii din cărțile consacrate acestei 
teme. În DEX cuvântul are două accepţii, una în sensul restrâns 
(„stabilește originea unui cuvânt prin explicarea evoluţiei lui fonetice 
şi semantice““) şi alta în sens larg („ramura lingvisticii care studiază 
originea cuvintelor unei limbi“). În recentul Dicţionar general de 
științe. Științe ale limbii, București, 1997, se procedează la fel când 
dă definiţia etimologiei: 1. „Disciplină lingvistică având ca obiect 
studierea originii cuvintelor dintr-o anumită limbă și a evoluţiei lor 
formale și semantice până la epoca actuală“ (p. 190) şi 2. „În mod 
curent, prin etimologia unui cuvânt se înțelege indicarea sursei 
acestuia“ (p. 191). 

„Etimologia este studiul originii cuvintelor“. Guiraud, Etym., p. 5. 

„Etimologia este una dintre cele mai importante și mai complexe 
ramuri ale ştiinţei limbii. În sens foarte larg, obiectul ei îl constituie 
originea cuvintelor și evoluţia lor formală și semantică“. Hristea, 
Probl. etim., p. 5. 

„În sens mai restrâns, prin etimologie se întelege doar fixarea 
etimonului, a cuvântului (mai rar a cuvintelor) de bază din care 
provine un cuvânt al unei limbi“. Király, Etim., p. 8. 


„Etimologia este... știința care urmărește şi explică dezvoltarea cu- 
vintelor de la formele şi înțelesurile lor cele mai vechi, până la formele 
și înțelesurile lor actuale sau până la cele dintr-o anumită perioadă a 
unei limbi sau a unui grup de limbi“. Coteanu-Sala, Etim., p. 13. 

„L étymologie, réduite à sa plus simple expression, est la 
recherche d'un rapport de forme et de sens entre deux mots, ou bien 
le résultat, le fruit de cette recherche. Le plus souvent, cette recherche 
est diachronique, c’est-à-dire ou elle vise à établir un rapport entre un 
mot qui existe, ou qui a existé, et tel mot d'une époque antérieure.“ 
J. Orr, RLIR XVIII, 1954, p. 129. 

„Etimologia este știința care studiază originea cuvintelor sau, cu 
alte cuvinte, cercetarea relațiilor — formale şi semantice — care leagă 
un cuvânt de altă unitate care o precedă istoric și de la care derivă“. 
Zamboni, Etim. 


I. 1. Etimologia, în acceptie largă 


Înainte de a vorbi despre etimologie în sens restrâns, câteva 
cuvinte despre știința etimologiei, deci despre etimologie, în sens larg. 
O voi face prezentând un scurt istoric al acesteia de când a devenit o 
știință și anume din prima jumătate a secolului al XIX-lea. 

Nu iau în discuţie primele încercări de a stabili etimologia 
cuvintelor care datează din antichitate. Chiar cuvântul etimologie a 
apărut în epoca elenistică fiind format din două cuvinte grecești: 
etimos „adevărat, real“ şi logos „cuvânt, ştiinţă“. În Grecia antică 
problemele limbii au fost multă vreme parte componentă a filozofiei 
(vezi, de exemplu, discuţia din dialogul Kratylos al lui Platon); 
etimologia era ştiinţa adevăratului sens. Acest punct de vedere se 
schimbă când etimologia trece în domeniul preocupărilor gramaticilor 
şi când problemele formei trec pe primul plan (gramaticul latin Varro 
este reprezentativ pentru ilustrarea noii direcţii). Această etapă a 
etimologiei în care abundau cele mai fanteziste apropieri dintre 
cuvinte (komo „om“ era explicat prin humus „pământ“ fiindcă omul 
ar fi fost creat din humă) au fost ridiculizate încă din antichitate 
(Cicero); atitudinea critică, ironică, a continuat până la descoperirea 
legilor fonetice și apariția gramaticii comparate şi istorice. Se poate 


aminti aici cazul, devenit clasic, al lui Rabelais, care dă numele 
personajului Gargantua pornind de la que grand tu as (= que grand 
tu as le gosier „ce gâtlej mare ai“) pentru a ironiza etimologia ca joc 
al tuturor posibilităților. 

Nu iau în discuţie nici diversele încercări Gate din secolul al 
XVII-lea, al căror reprezentant era Menage, în care se acordă un rol 
important sensului considerat mult mai stabil decât forma fonetică 
(v. Baldinger, Faszination, p. 40—43). 

În încercarea de prezentare a istoriei etimologiei ca ştiinţă mă voi 
referi la felul cum a evoluat ea în domeniul lingvisticii romanice (de 
fapt evoluţia etimologiei este strâns legată de dezvoltarea roma- 
nisticii). Iorgu Iordan în cunoscuta sa istorie a lingvisticii romanice 
(Lingvistica romanică. Evoluție — curente — metode, Bucureşti, 
1962) oferă posibilitatea de a schiţa această istorie chiar dacă nu are 
capitole speciale consacrate etimologiei. O schiţă a istoriei etimologiei 
romanice face și Zamboni, Etim., o excelentă introducere în etimo- 
logie în general și în cea romanică în special. O astfel de prezentare 
este necesară mai ales dacă observăm cu P. Swiggers (Le travail 
étymologique: typologie historique et analitique, perspectives, effets, 
în Disc. étym., p. 29) că „Parmi les différentes disciplines linguis- 
tiques, l'Etymologie est sans doute celle qui a connu le plus grand 
nombres de „conversions“ (ou mutations) théoriques“. În același loc, 
A. Rey (Problèmes de la vulgarisation en étymologie, în Disc. étym., 
p. 289) observă şi el că „Le discours scientifique de l étymologie 
moderne a un long passé“. 

Am arătat când am dat definitia etimologiei că, în sens restrâns, 
aceasta înseamnă stabilirea corespondentei fonetice și semantice dintre 
cuvântul analizat și cuvântul din limba presupusă a fi cea din care a 
fost moștenit sau împrumutat. Cele două principii (fonetic și semantic) 
au apărut de la începuturile etimologiei ca știință, în plină epocă a 
doctrinei neogramatice, și continuă să fie valabile și astăzi, atât în 
domeniul lingvisticii romanice, cât și în alte domenii. Opera capitală 
a lingvisticii romanice elaborată în epoca neogramaticilor, cunoscutul 
dicţionar etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer-Lübke 
(Romanisches etymologisches Wörterbuch = REW), rămâne 
lucrare de referință și astăzi. K. Baldinger, unul dintre romanisștii 
renumiti, care și-a dedicat o bună parte a activității sale cercetării 


etimologice, declară despre REW: „Je ne nie point qu'encore 
aujourd hui ce soit notre livre du chevet; seulement, du point de vue 
de la méthode, il est dépassé, sans être remplacé“ (L'Erymologie hier 
et aujourd’hui, în „Cahiers de l'Association internationale des 
études françaises“ II, 1959,p.217; v. și Baldinger, Faszination, p. 44). 

Diversele conceptii și metode de analiză a limbii din lingvistica 
romanică ulterioare doctrinei neogramatice au avut consecințe și în 
domeniul etimologiei. În funcție de conceptie şi de metodă s-a acordat 
mai mare atenție unuia sau altuia dintre cele două principii (fonetic 
sau semantic) sau, respectându-le pe acestea, pentru stabilirea 
originii cuvintelor s-au luat în discutie și alte criterii. 

Cel mai înverşunat adversar al neogramaticilor a fost romanistul 
german Hugo Schuchardt. În domeniul etimologiei, Schuchardt insistă 
asupra ideii că fiecare cuvânt se găseşte în împrejurări speciale, oricât 
ni s-ar părea că seamănă cu alte cuvinte, care conţin aceleași sunete 
(neogramaticii vorbeau de „condiţii fonetice identice“). Ca advesar 
al legilor fonetice susținute de neogramatici, Schuchardt acordă atenţie 
mai mare sensului decât sunetelor, fiindcă sensul este ceea ce este viu 
în cuvânt; „sufletul“ cuvântului îl exprimă înţelesul, nu sunetele. Așa 
se explică de ce Schuchardt a făcut din etimologie o adevărată istorie 
a cuvintelor, cu cercetări aprofundate pe baza unui foarte bogat 
material, cules din toate variantele regionale sau istorice ale limbii. 
El introduce ideea de a lua în considerare si sinonimele, nu numai din 
dialecte sau din limba standard, ci şi din alte 1diomuri, pentru că modul 
de a denumi o noţiune în diverse idiomuri indică cel puţin drumul ce 
trebuie urmat pentru a stabili o etimologie. Nu în ultimul rând, 
Schuchardt a subliniat importanţa metodei „cuvinte și lucruri“ (al cărei 
campion a fost R. Meringer) pentru cercetările etimologice, pe care 
a aplicat-o ori de câte ori a avut ocazia. Exemplul clasic pe care îl cita 
Iorgu Iordan la cursuri (prezent și în cartea citată) este cel al originii 
fr. trouver, it. trovare , care aveau în evul mediu sensul de „a scrie ver- 
suri, a face poezii“ (de fapt „a face rime“), de unde v. fr. troveour (fr. 
trouvère), v. prov. trobador cu sensul de „poet“ (cf. rom. trubadur). 
La început, lingviştii s-au gândit că la baza verbelor romanice ar sta 
tropus „figură retorică, metaforă“; alții au pornit de la tropa „joc cu 
zarurile“ sau de la contropatio (cf. REW, 8992). Toate aceste etimoane 
corespundeau din punct de vedere fonetic dar, aşa cum subliniază 


10 


Jordan (Lingv. rom., p. 59, nota 4), sub raport semantic erau 
criticabile, fiindcă de obicei înţelesul evoluează de la propriu la figurat 
şi de la concret la abstract, nu invers. Schuchardt a reluat o veche 
etimologie, propusă de F. Diez, care pornește de la lat. turbare „a 
tulbura“, care nu corespundea regulilor fonetice dar putea fi susținută 
semantic prin evoluţia „a tulbura“ — „a tulbura apa pentru a prinde 
peşte“ — „a prinde sau a găsi peştii“ — „a găsi“ (în genreal) și, sensul 
figurat, „a găsi rime, a face versuri“. Soluţia oferită de Schuchardt a 
fost criticată de mulți. Interesul acestei soluţii a crescut după ce, în 
1921, M.L. Wagner, specialist recunoscut al limbii sarde, a publicat 
o carte (Das lândliche Leben Sardiniens im Spiegel der Sprache, 
Kulturhistorisch-sprachliche Untersuchungen, Heidelberg, 1921) 
în care precizează că evoluția semantică presupusă de Schuchradt este 
posibilă: în sardă trubare înseamnă „a speria peştii în pâraie și a-i 
mâna către un loc, unde apa a fost otrăvită cu lumânărică sau cu lap- 
tele-cucului“, „a speria vânatul la goană“ (de unde și trubadores „go- 
naci“) și „a mâna vitele“ (v. op. cit., p. 93, nota 2). Chiar dacă soluția 
n-a fost acceptată de toți lingviștii (Iordan o aprobă), ea prezintă 
interes din punct de vedere principial fiindcă insistă asupra necesității 
de a studia în profunzime toate contextele în care apare un cuvânt. 
Printre ultimii care au adus obiecţii este și J. Chaurand, L'e/ymologie 
dans la linguistique actuelle, în „Parlure“ III, 1987, p. 11-12. 
Apropiată de doctrina lui Schuchardt este, din multe puncte de 
vedere, concepţia lui J. Gilliéron (cel mai important fapt este ideea 
comună că fiecare cuvânt își are istoria lui). Caracteristic pentru 
doctrina lui Gilliéron este rolul foarte important acordat omonimiei 
și etimologiei populare în producerea modificănilor din limbă. Cele 
două fenomene trebuie luate în considerare la stabilirea corectă a unei 
ctimologii. Lucrările lui Gilliéron au zdruncinat teza evoluţiei normale 
şi mecanice, atenuate de analogie, fundamentală în concepția neogra- 
matică dominantă în acea epocă. Spre deosebire de mulți lingviști, 
creatorul geografiei lingvistice crede că etimologia populară nu afec- 
tează numai cuvintele rare, tehnice sau străine, care, neavând sprijin 
în mintea vorbitorilor, sunt supuse transformărilor de tot felul. După 
Gilliéron, etimologia populară a acționat în toate fazele de dezvoltare 
a idiomurilor umane, salvând un mare număr de cuvinte de la acțiunea 
distrugătoare a legilor fonetice; pe de altă parte, prin etimologia 


11 


populară se stabilesc legături între cuvinte care par înrudite, dar nu 
sunt din punct de vedere etimologic. „L'6tymologie populaire est, si 
lon veut, un parasite de l'Etymologie phonétique d'un mot, mais un 
parasite qui peut supprimer en entier la vie de celle-ci (ex. fermer), 
ou vivre collateralement (ex. Jegoâter) et, alors, nous venons, de voir 
quelle conséquence il peut résulter de cette intime association, de cet 
attelage sous le même joug“ (J. Gilliéron, Pathologie er therapeutique 
verbale III, Neuville, 1912, p. 26). Fr. fermer este explicat ca o 
„derivare semantică“ din fer < lat. ferrum și nu ca urmaş al lat. 
firmare; vorbitorul simte în prima silabă a lui fermer substantivul fer, 
nu atât fiindcă sună identic, ci mai ales pentru că încuierea uşilor se 
făcea în trecut cu ajutorul unui cui de fier. În sprijinul părerii lui 
Gilliéron Iordan aduce cazul rom. încuia, care provine din în + curiu 
„Cui“ (< cuneus) (op. cit., p. 178, nota 4). Cât privește cuvântul 
degoitant derivat de „fonetiști“ din lat. gustum este în realitate identic 
cu degouttant < goutte „picătură“: în mintea vorbitorilor apare 
imaginea unui vas din care lichidul se scurge picătură cu picătură. 

Şcoala idealistă a lui K. Vossler a generat o altă abordare a etimo- 
logiei prin Leo Spitzer, care a introdus punctul de vedere stilistic în 
cercetarea etimologică. De aici preferința lui pentru creaţiile 
lingvistice spontane (nu numai pentru onomatopee, de care era atras 
și H. Schuchardt), pentru tot ce produce un idiom prin mijloace pro- 
prii. Din această concepţie, Spitzer a extras un principiu metodologic: 
înainte de a apela la alte limbi pentru a explica originea obscură a unui 
cuvânt, trebuie să încercăm să-l explicăm prin şi din limba care există. 

Zamboni, Etim., p. 166-168, citează ca exemplu pentru maniera 
lui Spitzer de a face etimologie cazul it. razza „rasă, specie, familie“, 
explicat ca derivat din lat. ratio-, -onis. Etimologiile anterioare pentru 
acest cuvânt propuneau fie arab. ră's „cap, origine“, fie un derivat de 
la lat. generatio „procreare, stirpe“. Spitzer, reluând o veche propu- 
nere a lui Canello (1872), optează pentru lat. ratio „clasă, specie“, 
luând ca punct de plecare un citat din Cicero (disseruerunr de 
generibus et rationibus ciuitatum), unde ratio înseamnă „relaţie, pro- 
prietate, mod și manieră“. Zamboni (Em. p. 167) subliniază: „EI 
estilo inconfundible del método spitzeriano se ve en la exposición de 
carácter histórico-cultural con que se trata de justificar el desarrollo 
semántico de esta voz, que él encuedra en el ámbito de la cultura 


12 


Dă 


medieval, observando el uso tomista de rationes „tipos“ (aspectos de 
Jos cosas que preexisten en Dios)". 

Metoda lui Spitzer, total distinctă de cea neogramatică, este 
considerată „idealist-semantică“ (Zamboni, Etim., p. 70). Ea este o 
etimologie „subiectivă“ și concordă mai mult cu intuiţia și cu 
sentimentul stilistic personal decât cu judecata obiectivă asupra 
faptelor disponibile (ibidem). Ilustrativ din acest punct de vedere este 
paradoxul formulat de Spitzer: „nu căutaţi etimologiile: găsiti-le“‘, 
menţionat adesea de Iorgu Iordan, care a și dat o excelentă prezentare 
a concepției etimologice a lui Spitzer în articolul Un catechisme 
étymologique, în RLiR 1, 1925, p. 162-170. Pentru franceză ideile lui 
Spitzer au fost confirmate în excelentele lucrări ale lui L. Saincan, Les 
sources indigènes de l'étymologie française, 3 volume, Paris, 
1925-1930 şi Autour des Sources indigènes. Etude d'étymologie 
française, Florenta, 1935. 

Cu Walter von Wartburg, autorului impozantului dictionar 
etimologic al limbii franceze (FEW), cercetarea etimologică ajunge 
la noi dimensiuni. Nu este lipsit de interes faptul că Wartburg dedică 
dictionarul celor doi maeștri ai săi, W. Meyer-Lübke şi J. Gilliéron. 
El foloseşte în etimologiile sale toate metodele practicate anterior, de 
la cea ncogramatică a lui W. Meyer-Lübke la geografia lingvistică 
(cercetarea aprofundată a variantelor dialectale), metoda „cuvinte și 


lucruri“ şi, ceea ce este mai important, abordarea onomasiologică şi - 


semantică a lexicului. Wartburg caută să dea pentru fiecare cuvânt — 
la fel ca Schuchardt — o adevărată istorie de la începuturi până la zi, 
din care nu lipsesc încrucişările și contaminările dintre diversele 
cuvinte. Un rol important ocupă la Wartburg cercetarea relațiilor 
existente între diverși termeni aparținând aceluiași câmp semantic. Se 
citează ca exemplu tipic pentru concepţia lui Wartburg seria de trei 
termeni care denumesc notiuni înrudite: „şold“, „coapsă“ și „pulpă“, 
la care se constată că nici unul dintre cuvintele latinești nu a rămas 
cu sensul nemodificat (vezi mai jos). 

Ultimul moment în dezvoltarea studiilor de etimologie este repre- 
zentat de Yakov Malkiel, considerat pe bună dreptate de Zamboni, 
Etim., p. 189, ca „maturitatea istoricismului“. Metoda lui Malkiel este 
aproape exclusiv lingvistică; propune ca și Gilliéron, ca înainte de a 
căuta soluții în alte domenii, lingvistica să-şi rezolve propriile ei 


13 


4 ON 


probleme. Una dintre ideile de bază ale lui Malkiel este aceea că 
trebuie acordată importanță cercetării familiei de cuvinte ai 
„polarizării“ (de aici derivă şi ideea că un cuvânt poate influenţa 
opusul său semantic). Zamboni precizează că metoda lui Malkiel este 
eclectică și vizează reconstrucția situaţiei actuale a cuvintelor. 

Şi în domeniul etimologiei se face simțită o tendinţă de înnoire din 
punct de vedere metodologic, de creare a unui nou cadru episte- 
mologic. O astfel de încercare este prezentată de Ottavio Lurati la 
colocviul internațional organizat cu ocazia centenarului nașterii lui W. 
von Wartburg. Într-o comunciare intitulată Erymologie et anthro- 
pologie culturelle (în Disc. étym., p. 305—319), Lurati consideră că eti- 
mologia trebuie să se ocupe mai mult de perspectiva sociologică și 
pragmatică a unităților lexicale pentru a releva în afară de sensul lor, 
aparent univoc, şi dimensiunea lor ideologică, funcția retorică în 
diferite discursuri caracteristice unei epoci. „Une approche croisée et 
multilaterale s'mposc, une approche qui aille au-delà des mots parti- 
culiers pour saisir les groupes conceptuels, les métaphores recipro- 
ques, les irradiations synonymiques, les protos&mantismes qui, à leur 
tour, reflctent souvent des constantes d'attitudes envers la réalité.“ (p. 
316). Lurati definește această nouă metodă astfel: „L”approche glo- 
balisante peut tirer plus d'indications des matériaux (toujours frag- 
mentaires) dont nous disposons; elle permet de vérifier des constantes 
et des oeuvres parallèles. Il faut passer d'une étymologie étique à une 
étymologie émique que reconstruise des groupes conceptuels afin de 
detécter certains „universaux sémantiques“ apparaissant dans des 
langues différentes. Des évaluations systématiques sont indis- 
pensables“ (p. 317). Această „etimologie“ nu cred că elimină vechea 
metodă, „clasică“ chiar dacă Lurati afirmă că „L’étymologie ne doit 
pas constituer une „science des pointillistes (Malkiel)“ (p. 317) sau 
„Pourquoi enfermer dans un ghetto cette recherche, en la réduisant 
uniquement en passé“ (p. 317). 


Am prezentat pe scurt cum a evoluat concepţia despre ştiinţa 
etimologiei în domeniul lingvisticii romanice. În alti termeni, aşa cum 
procedează K. Baldinger, în articolul citat L'Erymologie hier et 
aujourd’hui, în evoluţia modului de a face etimologie se pot distinge 
următoarele etape: 


14 


e etapa Meyer-Lübke în care se pornește la forma cuvântului fără 
să se acorde mare importanţă evoluţiei semantice. În cazul lat. coxa 
se enumeră formele romanice, arătând doar că în cea mai mare parte 
a limbilor romanice sensul s-a schimbat: sensul „șold“ s-a deplasat și 
a luat locul lui „coapsă“. Pentru secolul al XIX-lea şi pentru 
Meyer-Liibke problema se termină aici. Această etapă este numită de 
Baldinger /'Etymologie-origine; 

e O dată cu cercetările lui Darmesteter şi Bréal (sfârșitul secolului 
al XIX-lea) se constituie ca disciplină științifică semantica (așa cum 
fusese fonetica în secolul al XIX-lea). La aceasta au contribuit mult 
dialectologia și geografia lingvistică. Unul dintre reprezentanţii noii 
direcţii în etimologie este Jakob Jud, maestru al etimologiei despre 
care L. Spitzer afirmă că a folosit o sinteză a tuturor metodelor. În 
noua etapă, ceea ce era considerat un punct final în etapa precedentă 
(constatarea semantică) este un punct de plecare. De ce lat. coxa şi-a 
schimbat sensul? Răspunsul a fost dat de W. von Wartburg: datorită 
evoluţiei fonetice, s-a produs o omonimie supărătoare între lat. femur 
„coapsă“ și lat. fimus „gunoi“. Vorbitorul, pentru a evita confuzia, pre- 
feră termenul coxa „şold“ pentru „coapsă“. Imprecizia semantică a 
rezolvat provizoriu un conflict determinat de cauze fonetice. Cum cele 
două părți ale corpului trebuia să aibă nume distincte s-a apelat la un 
termen împrumutat (germanicul *hanka) devenit în franceză hanche. 
De această dată pentru a evita un conflict semantic se apelează la un 
împrumut. Această etapă este numită /'€/ymologie-histoire du mot, ea 
este etimologia în sens semantic, opusă celei fonetice. Ea este un fel 
de biografie a cuvântului, idee apărută încă la Gilliéron şi ilustrată 
magistral de A. Meillet („ce qui est essentiel dans un dictionnaire 
étymologique, c'est de déterminer les voies Ou ont suivies les mots: 
On procède souvent comme si les changements de sens s'expliquaient 
par des faits psychiques. En réalité, les variations de sens sont 
déterminées par des circonstances de fait, de caractères infiniment 
divers. Pour faire l'Etymologie d'un mot, il faut donc avant tout savoir 
comment il a pénétré en francais et dans quels milieux il a été 
employé“. Meillet, Ling. hist., p. 292). În această nouă etapă are loc 
o inversare a modului de abordare a etimologiei: se ajunge la origini 
făcând istoria cuvântului. Baldinger citează comparatia făcută de 
J. Gillier6n între vechea concepţie de a face etimologie şi concepția 


15 


t 


lui W. von Wartburg. În prima concepţie biografia lui Balzac s-ar 
compune numai din două fraze: „Balzac assis sur les genoux de sa 
nourrice, était vêtu d'une robe bleue, rayée de rouge. Il écrivait la 
Comédie humaine“ (deci începutul și sfârşitul ei), în timp ce la FEW 
se face biografia detaliată. Din această cauză un rol de seamă începe 
să-l ocupe problema primelor atestări ale cuvântului sau ale unui sens. 

e a treia etapă marchează evoluția generală a lingvisticii în care se 
insistă asupra ideii că limba este un sistem. Se ajunge la orientarea 
structurală a etimologiei. Baldinger (op. cit., p. 50) reia același exemplu 
al lat. coxa pentru a explica schimbarea de sens a acestuia prin 
anturajul lui. Istoria lui coxa este în acelaşi timp istoria lui femur, 
firmus şi *hanka, deci evoluția sistemului. Cuvântul nu este un 
element izolat; el face parte din diverse sisteme, atât în planul formei 
cât și în cel al noţiunii, pe care Baldinger le numeşte câmpuri. Deci 
trecerea de la „etimologie-origine“ la „etimologie-istorie“ a avut ca 
urmare orientarea structurală a cercetării etimologice. Aceasta 
implică o cunoaștere profundă a relaţiilor dintre diversele cuvinte care 
de multe ori scapă analizei. Un exemplu este cel prezentat de 
Wartburg și reluat de Baldinger (op. cit., p. 57-58). Redactând 
articolul portus Wartburg a întâlnit un derivat dialectal porteau „un 
fel de canal care duce la mlaștini sărate“ pe care l-a considerat un 
compus occitan (pourto-aigo) care avea același sens. Aceasta l-a 
determinat pe Wartburg să pună derivatul porteau printre cuvintele 
ce aparțin familiei lui portare şi nu la familia lui portus. O bună 
discuţie asupra celor două cencepte („etimologie—origine“ şi 
„ctimologie-istorie a cuvântului“) la J. Chaurand, L'Erymologie dans 
la linguistique actuelle, în „Parlure“ III, 1987, p. 15-20, care este și 
o scurtă, dar excelentă, prezentare a evoluţiei etimologiei ca ştiinţă 
(art. cit., p. 9—20). 

O altă schiță a istoriei etimologiei romanice a făcut Harri Meier, 
unul dintre cei mai cunoscuti specialişti în etimologia romanică, într-o 
comunicare (Etapas de la etimología románica) prezentată într-o 
ședință specială la al XVIII-lea congres de lingvistică și filologie 
romanică de la Trier (1986) și publicată în ACILPR XVIII, VII, 
Tübingen, 1989, p.37-A45. La fel ca alţi romaniști (M. Pfister, 
A. Zamboni) el distinge două mari epoci: una până la 1853, anul 
apariției primului dicţionar etimologic al limbilor romanice al lui 


16 


F. Diez (Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen, 
Bonn, 1853), numită preștiintifică, şi alta, modernă, după Diez. Însuși 
Diez precizează, în prefata la dicţionarul său, că vrea să folosescă o 
metodă critică, opusă precursorilor săi, care au practicat o metodă 
necritică (germ. umăritisch). Ménage, amintit mai sus, apare astăzi, 
după expresia plastică a lui H. Meier, Caballero etimológico de la 
triste Figura (op. cit., p. 38). 

În schiţa sa de istorie a etimologiei romanice, Harri Meier distinge 
patru etape: 

I. etapa umanismului (sec. XIV — începutul sec. XIX), puţin 
studiată, care începe cu Dante (De uulgari eloquentia) și continuă cu 
Nebrija (sec. XV) şi Valdés (sec. XVI) pentru spaniolă. Marile 
dicţionare etimologice (Covarrubias — spaniolă şi Ménage — 
franceză) îşi propuneau să dovedească înrudirea limbilor lor cu greaca; 

II. etapa marcată de inovațiile aduse de Diez: metoda comparativă 
aplicată la o familie de limbi, nu la o singură limbă și introducerea 
legilor fonetice. Neogramaticii, care urmează pe „creatorul filologiei 
romanice“ (F. Diez), insistă asupra aplicării corecte a legilor fonetice 
și măresc numărul cuvintelor cu origine necunoscută datorită 
neconcordanţelor fonetice; 

III. La începutul secolului nostru, în filologie este părăsit, în parte, 
studiul diacronic şi se trece la cercetarea limbii vii, a dialectelor şi a 
argoului pentru a sublinia forțele creative ale limbjului popular. Sunt 
caracteristice pentru această perioadă titlurile a două opere: La faillite 
de l'étymologie phonétique a lui J. Gilliéron (1919) şi Les sources 
indigènes de l'étymologie française a fostului nostru compatriot, L. 
Sainéan (1925—1930). Amândoi ridiculizeză formele reconstruite de 
etimologia diacronică, forme neatestate, notate cu asterisc, pe care le 
consideră ironic „cer de astre care nu dau lumină“. În schimb, avan- 
sează principii cărora li se acorda un rol „foarte“ secundar în trecut: 

e rolul onomatopeelor şi al creației expresive (H. Schuchardt, elev 
al lui F. Diez!, Leo Spitzer, M.L. Wagner, A. Prati, K. Jaberg, W. von 
Wartburg, J. Corominas și alții). Această tendinţă apare chiar în opere 
ale unor conservatori ca W. Meyer-Lübke; 

e contaminările de cuvinte sunt invocate tot mai des: sunt sute de 
explicații de acest fel în REW şi mii în FEW; 


2 — Introducere în etimologia limbii române 17 


e metafora, ca înnoitor al lexicului: „La métaphore linguistique a 
créé la moitié du vocabulaire“ (L. Saincan). 

O analiză a celor trei etape îi permite lui H. Meier să ilustreze sta- 
bilirea originii unor cuvinte prin diversele soluții. Astfel fr. toucher 
a fost pus în relatie cu lat. tangere (Ménage), cu un etimon germanic 
*tukkon (F. Diez) sau cu interjectiia toc: faire toc, toc (H. Schuchardt). 
În etapa a treia creşte interesul pentru substrat şi superstrat (J. 
Hubschmid — substrat; E. Gamillscheg şi W. von Wartburg — 
superstratul germanic). Etapa a treia se deosebeşte de cea precedentă 
prin renunţarea la perspectiva romanică, fapt ce atrage preferința 
pentru explicații poligenetice în diferite regiuni ale Romaniei. Se 
acordă mare atenție împrumuturilor interromanice. Pornind de la o 
statistică făcută de P. Guiraud în Dictionnaire des étymologies 
obscures (1982), care constată, pe baza dicționarului etimologic al 
limbii franceze al lui O. Bloch şi W. von Wartburg, că numărul cuvin- 
telor cu etimologie necunoscută, nesigură etc. este, procentual, la fel 
de mare ca în FEW, Harri Meier constată că progresul etimologiei ro- 
manice în sens tradițional nu corespunde progresului în documentare, 
aşa cum apare el în FEW; 

IV. Ultima etapă se caracterizeză prin accentul special pus pe trei 
principii metodologice: 

e fonetica istorică aplicată la cuvinte, de obicei izolate, lasă loc 
foneticii sintactice, care a avut multă vreme un rol secundar 
(important de subliniat că rolul foneticii sintactice a început să fie 
subliniat după dezvoltarea fonologiei structurale). Pentru a înțelege 
apariţia lui g(u) din fr. guêpe, gâter (< lat. uespa, uastare), fără a 
invoca contaminarea cu sinonime gerrnanice, este important să 
tinem seama de poziția cuvântului în frază sau în verbe compuse; 

e dicționarele „latino-romanice“ (REW, FEW, DEEH), care au ca 
leme etimonul latin, au în cea mai mare parte a cazurilor un singur 
sens (rar două). Trebuie să se țină seama de polisemia etimoanelor 
fiindcă altfel se ascund relațiile semantice ale cuvintelor în cursul 
istoriei (sensurile secundare nu sunt urmările în latină și de aceea ele 
sunt considerate inovatii romanice); 

e s-a discutat mult la începutul secolului dacă în etimologie are 
prioritate „Dame Phonétique“ sau „Dame Sémantique“ uitându-se că 
mai există a treia „doamnă“ — „Dame Formation des Mots“. 


18 


O propunere etimologică merită încredere numai când li se acordă 
aceeași importanţă celor trei „doamne“: „Más que nunca, la etimo- 
logía románica tiene que ser no una etimologia de palabras, sino una 
etimologia de familias de palabras“ (p. 45). 


I. 2. Etimologia în accepţie restrânsă 


Din definitiile date rezultă că, atunci când ne referim la sensul 
restrâns al cuvântului etimologie, se apelează la două criterii 
fundamentale pentru stabilirea originii unui cuvânt. Ele sunt: 

a) concordanța fonetică şi 

b) concordanța semantică 

între cuvântul analizat şi cuvântul din care se presupune că acesta 
provine. Altfel spus, trebuie să existe o concordanţă între forma 
cuvântului pe care vrem să-l explicăm și cea a cuvântului presupus 
a sta la baza lui. Concordanţa semantică presupune o identitate sau o 
relație justificabilă între sensul celor două cuvinte: cel de origine și 
cel explicat. 

Dacă în unele cazuri de felul lui crud observăm că în latină, limba 
pe care o continuă româna, există crudus putem afirma că nu există 
nici un motiv pentru a nu pune la baza cuvântului românesc termenul 
latin. În alte cazuri, lucrurile sunt mai puţin evidente. Pentru un 
neinițiat în istoria limbii române este mai greu de sesizat că termenul 
măruntaie are la bază cuvântul latinesc minutalia „mărunţişuri“. În 
unele limbi romanice, care fonetic s-au îndepărtat mai mult faţă de 
latină, se ajunge la forme în care nu se păstrează nici un sunet din 
latină. Cine (în afara specialiștilor) recunoaște în cuvântul francez eau 
termenul latinesc aqua (devenit apă în română)? ȘI totuși atât în cazul 
lui măruntaie cât şi în cel al fr. eau originea indicată este exactă. Cum 
se explică aceste deosebiri? Trebuie să spunem că aceste cuvinte nu 
sunt excepții şi că deosebiri între forma latinească și cea romanică 
există în foarte multe alte cuvinte. 

Când am afirmat mai sus că franceza continuă latina, la fel ca 
româna, am înţeles că cele două limbi au aceeași sursă și că 
amândouă au evoluat faţă de latină după anumite reguli, care sunt 
diferite de la o limbă la alta: în timp ce în română avem apă, în 


19 


franceză s-a ajuns la eau de la același cuvânt latinesc. Deci în 
stabilirea corespondenţelor fonetice dintre cuvintele.:de origine latină 
și cuvintele pe care le explicăm trebuie să cunoaștem regulile de trans- 
formări fonetice. Acestea sunt numite legi fonetice. Mă refer deocam- 
dată la cuvintele moştenite din latină unde deosebirile dintre forma 
cuvântului latinesc și cel romanic sunt mult mai mari decât în alte 
cazuri, fiind vorba de o evoluţie de sute de ani. Cele mai puține trans- 
formări le întâlnim la neologisme, la cuvintele împrumutate recent, 
unde adesea nu există nici o schimbare importantă între forma de 
Origine Și cea românească. 

Putem proceda într-un mod similar și pentru stabilirea concor- 
danţelor semantice dintre etimonul de origine latină și cuvintele 
romanice. În marea lor majoritate cuvintele transmise unui număr mai 
mare de limbi romanice au același sens de bază în latină și în limbile 
romanice. Continuatorii romanici ai cuvintelor latinești aqua „apă“, 
oculus „ochi“, facere „a face“ ridere „a râde“ înseamnă în toate lim- 
bile romanice același lucru şi anume ce însemnau ele în latină, chiar 
dacă forma lor este uneori mult diferită, atât față de latină cât și între 
diversele limbi romanice. Cu alte cuvinte, pentru acești termeni cores- 
pondenţa semantică este vizibilă. Mă refer la corespondenţa dintre 
sensurile de bază ale cuvintelor respective. 

Atât în cazul formelor cât și în cel al sensurilor există și excepții, 
în sensul că apar nepotriviri de ordin fonetic sau semantic care nu sunt 
însă de natură să împiedice acceptarea originii latine. Într-un caz ca 
lat. bucca între limbile romanice există discrepanțe din punct de ve- 
dere semantic: în timp ce în cele mai multe limbi romanice conti- 
nuatorii lat. bucca înseamnă ca în latină „gură“ (cf. fr. bouche), în 
română bucă însemană altceva (sensul din română este de altfel atestat 
pentru latină). Pe de altă parte, există urme ale existenței și în română 
a sensului „gură“ din celelalte limbi romanice (a îmbuca este un deri- 
vat ce presupune acest sens „gură'). 

Pentru a stabili etimologia corectă a unui cuvânt nu sunt totdeauna 
suficiente corespondenţa fonetică și semantică (cele două criterii de 
bază), ci trebuie să cunoaștem istoria cuvântului respectiv, așa cum 
am arătat în partea consacrată istoricului etimologiei ca știință. A 
cunoaște „istoria“ cuvântului înseamnă a cunoaşte tot ce se poate ști 
despre el de la primele atestări până la situaţia lui actuală: răspândirea 


20 


geografică, poziţia lui în limbă (este un cuvânt frecvent, la ce câmp 
semantic aparţine etc.). Aşa cum voi arăta în cele ce urmează este 
deosebit de important să avem informaţii similare și despre cuvântul 
sau cuvintele din limba sursă. Toate aceste informaţii presupun 
studierea cuvântului ținând seama de trei axe: 

e diacronică 

e diatopică 

e diastratică 


Analiza diacronică. Este important să știm dacă avem a face cu un 
cuvânt vechi în limbă. Simpla atestare a unui cuvânt în textele vechi 
poate elimina o serie de piste etimologice (franceză, germană, rusă, 
în primul rând, dar și altele ca turca, neo-greaca) fiindcă româna a 
împrumutat mai târziu cuvinte din aceste limbi. În același timp, 
absenţa unui cuvânt din textele vechi poate fi un indiciu că avem a 
face cu un cuvânt mai recent. Am spus că absenţa poate fi un indiciu 
și, adaug, nu un argument, fiindcă absența multor cuvinte se poate da- 
tora conținutului textelor (cele mai vechi și mai multe texte sunt tra- 
duceri ale unor cărți cu conţinut religios). Există multe cuvinte 
moștenite din latină care sunt atestate foarte târziu (mai multe deta- 
lii la discutarea stratului de cuvinte moștenite din latină). 

În general, diversele influenţe asupra lexicului românesc s-au 
produs în anumite epoci istorice şi perioada de primă atestare a unui 
cuvânt poate fi un indiciu al influentei căreia îi aparține cuvântului 
respectiv. Atestarea unor cuvinte sau forme în epoca Regulamentului 
Organic poate fi un prim semn că avem a face cu un împrumut din 
rusă (multe cuvinte franțuzești au pătruns prin rusă în acea epocă 
datorită faptului că ofiţerii ruși cunoșteau franceza). 

Vechimea și originea cuvântului trebuie cunoscute și în limba 
sursă. Este mai greu de crezut că un cuvânt atestat mai târziu în limba 
sursă decât în română să stea la baza cuvântului din română. Nu 
lipsesc cazurile extreme în care unele dicționare propun ca etimoane 
cuvinte ncînregistrate în dicționarele limbilor din care se bănuiește că 
ar proveni cuvântul românesc. 

De asemenea, s-a subliniat în ultimul timp că uneori dicționarele 
etimologice ale limbilor vecine (bulgara, maghiara) consideră de 


21 


origine română termeni care în dicționarele noastre sunt puși la baza 
cuvintelor româneşti (detalii mai ample mai jos). ` 


Analiza diatopică. Cunoașterea răspândirii geografice a cuvântului 
analizat este la fel de importantă. Un cuvânt general răspândit în 
română poate fi un indiciu că este un termen vechi. Această remarcă 
este valabilă mai ales dacă ţinem seama și de existenţa cuvântului res- 
pectiv în dialectele suddunărene (aromân, meglenoromân, istroro- 
mân). Fără a intra acum în detalii, pe care le rezerv pentru analiza 
diverselor straturi etimologice, dacă avem în vedere că aer „văzduh“ 
există și în dialectele suddunărene putem să-l considerăm moştenit din 
latină și în dacoromână (unii îl consideră imprumut din latina 
savantă pe motiv că lipseşte din textele vechi). 

Unele cuvinte sunt răspândite numai în anumite arii dialectale. În 
astfel de cazuri este aproape sigur că termenii respectivi provin din 
limba învecinată acestor arii. Este mai greu de acceptat să avem un 
cuvânt sârbesc numai în Bucovina. Nu sunt rare cazurile când un 
cuvânt răspândit, de exemplu, numai în Banat să fi primit ca etimon 
aceeași formă existentă atât în sârbă, cât și în bulgară. Cred că ar fi 
indicat să acceptăm în astfel de cazuri originea sârbă. Evident că acest 
criteriu nu funcţioneză în cazul cuvintelor vechi (moştenite din latină, 
cuvintele din substrat sau cele din vechea slavă). 

Și de această dată este necesar să cunoaștem răspândirea 
geografică a cuvântului din limba sursă. Răspândirea unor cuvinte 
maghiare limitată numai la graiurile din Transilvania poate fi un 
indiciu că n-ar fi exclus un împrumut din română în acele graiuri. 


Analiza diastratică. Este important să știm dacă un cuvânt a cărui 
etimologie o stabilim aparţine limbii comune sau dacă face parte 
dintr-un câmp onomasiologic mai restrâns (terminologie tehnică) sau 
aparține unei variante sociale (argou). Cuvintele din diverse câmpuri 
onomasiologice provin de obicei din anumite limbi (germana a 
furnizat multe cuvinte legate de anumite meşteşuguri, după cum 
româna a dat mulți termeni păstoreşti limbilor învecinate). La fel, 
termenii din argou sunt în română, de multe ori, din limba țigănească. 

Aceleași informaţii despre poziţia cuvântului din limba-sursă sunt 
utile în stabilirea corectă a etimonului. În cazul special al cuvintelor 


22 


moștenite din latină este important de ştiut dacă termenul respectiv 
este atestat sau nu în latină sau dacă apare frecvent în texte (există 
situații când un cuvânt apare înregistrat numai într-un singur text, nu 
rareori la un autor aproape necunoscut). 


I. 3. Criterii în cercetarea etimologică 
1.3.1. Criterii de bază 


Din expunerea anterioară rezultă că în stabilirea unei etimologii 
corecte trebuie avute în vedere mai multe criterii, dintre care două sunt 
fundamentale, cel fonetic şi cel semantic. 


1.3.1.1. Crieriul fonetic. Ce înseamnă criteriul fonetic? Se observă 
că între latină și română, care o continuă pe prima, există o serie de 
deosebiri de formă. Constatăm că toate consoanele finale latinești au 
căzut (lat. caput > cap, lat. legem > lege, lat. laudat > laudă). 

Aceasta nu este singura transformare fonetică strictă (de aceea sunt 
numite legi fonetice) ce s-a petrecut, a acționat, în trecerea de la latină 
la română. Din același domeniu al consonantismului poate fi amintită 
evoluţia grupurilor cl, gl din latină. Dacă luăm o serie de cuvinte cu 
aceste grupuri (lat. clamare, clauem, oc(u)lus, glacia) constatăm că 
Je corespund în română consoanele palatale k', e notate cht (che), ghi 
(ehe): chema, cheie, ochi, gheaţă. Pentru a înţelege cum a fost posibilă 
această transformare se poate observa că în limba veche pentru 
grupurile latinești cl, gl existau cl, eil (Ureacl'e era forma pentru 
Ureche), deci stadiul intermediar de la cl la k'. De altfel, acest stadiu 
există astăzi în dialectele româneşti suddunărene (arom. cl'ae etc.). 
Cunoscând această lege fonetică vom avea un prim semn că un cuvânt 
românesc ce conține grupurile cl, gl nu poate fi moștenit din latină. 
Chiar un cuvânt de felul lui clama, identic din punct de vedere formal 
cu lat. clamare nu poate fi moștenit din latină (el este un împrumut 
ulterior din franceză). De asemenea, cuvinte foarte vechi în limbă de 
felul lui clopot, glas sunt împrumuturi ulterioare, pătrunse în limbă 
după ce legea fonetică datorită căreia orice grup cl, gl a devenit cl, 
gl' a încetat să mai funcționeze și deci grupurile din cuvintele 


23 


împrumutate nu s-au modificat. Ceea ce s-a petrecut în română s-a 
petrecut și în alte limbi romanice; în italiană s-a ajuns chiar la forme 
apropiate cu cele din română (chiave „cheie“, ghiaccia „gheaţă“). 

Încă un exemplu de evoluţie a consonantismului pentru a ilustra 
existenţa unor legi fonetice de care trebuie să se ţină seama în 
stabilirea unei etimologii. Dacă se face un inventar al cuvintelor 
latinești ce aveau un / în poziţie intervocalică (felem, mola, salem, 
solem) se constată că în română apare r în loc de l (fiere, moară, sare, 
soare), ceea ce a permis formularea unei alte legi fonetice: orice 
| latinesc intervocalic devine r. Deci, cuvintele cu Z intervocalic 
din română sunt împrumuturi ulterioare (fală, silă etc.) sau sunt 
cuvinte moștenite din latină dar care aveau un JI (l dublu sau 
geminat) urmat de o vocală cu excepţia lui a neaccentuat (lat. 
callem > cale, lat. mollis > moale, lat. uallem > vale) sau care aveau 
grupul bl (lat. sub(u)la > sulă). Ultimele exemple arată că -l- este 
rezultatul altor două legi fonetice care au acționat în trecerea de la latină 
la română (-ll- + e > l, -bl- >). 

Și în domeniul vocalismului există legi fonetice la care au 
guvernat evoluția cuvintelor moștenite din latină. Astfel orice e sau 
o accentuate din cuvintele moștenite urmate în silaba următoare de e, 
a (ă) a devenit ea, oa în română (lat. ligat > leagă, lat. porta > poartă). 
În unele cazuri, ea a suferit ulterior o altă transformare devenind e 
(forma veche cu ea se întâlnește în textele vechi și în unele graiuri 
arhaice în care se spune şi astăzi feată, leage. Am arătat cu alt prilej 
(Coteanu-Sala, Etim., p. 25) că pornind de la această lege putem 
susține că rege nu este un cuvânt moștenit din latină fiindcă nu există 
nici O formă arhaică (*reage) care să prezinte forma cu diftong (este 
adevărat că termenul este atestat târziu; el apare abia la G. Asachi). 
Rege este deci un împrumut făcut din latină sau din italiană în secolul 
al XIX-lea (de altfel, nici în italiană rege nu este moștenit din latină). 
Cuvintele împrumutate . din slavă sau din alte limbi nu cunosc 
această lege (greblă nu *greablă). 

Sunt numai câteva exemple de legi fonetice care au funcționat în 
trecerea de la latină la română a căror cunoaștere este indispensabilă 
pentru stabilirea etimonului unui cuvânt. Necunoașterea legilor 
fonetice poate duce la grave greșeli. Nu se poate spune că bilă, folosit 
de medici pentru fiere (moştenit din lat. felem „fiere“), este moştenit 


24 


din lat. bilis, sinonim al lui felem, fiindcă l intervocalic ar fi trebuit 
să devină r (la fel ca în cazul lui fiere). La fel stau lucrurile şi în 
celelalte limbi romanice. În italiană, de exemplu, sunt cultisme, adică 
împrumuturi din latină, formele cu diftongul au (it. augusto, causa; 
fr. ausculter), dar sunt moștenite corespondentele lor monoftongate, 
it. agosto, cosa, fr. écouter. Cf. rom. regiune, ridicol, împrumuturi, 
dar rău, râu moștenite din latină. 

În concluzie, vom spune cu Avram (Contrib., p. 10): „structura 
fonetică actuală a unui cuvânt poate uneori să conțină indicii cu privire 
la vechimea și, implicit, la originea lui“. 

Înainte de a trece la criteriul semantic câteva remarci în legătură 
cu unele limite ale aplicării criteriului fonetic. Există situații când 
datorită hazardului același complex sonor să aibă sens identic în două 
limbi neînrudite, dar între cele două cuvinte să nu fie nici o legătură 
etimologică. Király, Etim., p. 16 citează cazul rom. fiu, moștenit din 
lat. filius şi magh. fiú, moştenit din fondul fino-ungric. Ambele apartin 
stratului vechi al limbilor respective, deci sunt anterioare contactului 
dintre română şi maghiară, și, în consecinţă, nu au nimic comun din 
punct de vedere etimologic. 

O situaţie similară prezintă cuvintele imitative și cele din graiul 
copiilor (germ. Lallwort) care pot avea uneori forme ŞI sensuri identice 
(sau asemănătoare) în două limbi fără ca între ele să existe un raport 
etimologic. Ele sunt creaţii paralele. Se citează ca exemplu pentru 
această categorie numele cucului (rom. cuc, germ. Kuckcuck). 

În sfârșit, există categoria de împrumuturi în două limbi învecinate 
cu sensuri ȘI forme identice (sau apropite) fără ca cele din limba A să fie 
ctimoanele celor din B sau invers. Király (Etim., p. 16-17) citează cu- 
vintele românești crai, dragă, prost care sunt împrumuturi paralele cu 
magh. király, draga, paraszt (ambele serii provenite din vechea slavă). 


1.3.1.2. Criteriul semantic. Ce înseamnă criteriul semantic? Exi- 
genta explicată în cazul fonetismului de a demonstra continuitatea 
între etimon și cuvânt analizat este valabilă şi în cazul înțelesului. Mai 
interesant este că, la cuvintele moştenite din latină, putem constata 
aceeași continutate în română, și în celelalte limbi romanice. În unele 
cazuri această continuitate poate fi perfectă: aqua are sensul din latină 
în toate limbile romanice (deci și în rom. apă). Lat. caballus care 


25 


Sec 


însemna „mârţoagă“ s-a transmis tuturor limbilor romanice cu 
sensul „cal“ în general pentru care latina folosea pe equus (păstrat 
izolat în română și sardă sub forma feminină equa: rom. iapă, sd. 
ebba). Neconcordanta de sens dintre latina clasică și română în acest 
caz nu pune la îndoială etimologia pentru că prezenţa aceluiași sens 
în toate limbile romanice ne permite să presupunem că s-a produs o 
modificare de sens în latina vulgară. La fel stau lucrurile cu lat. focus 
sau casa care însemnau „vatră“, respectiv „colibă“, și care peste tot 
în Romania (= teritoriul unde se vorbesc limbile romanice) au înțelesul 
cuvintelor românești foc și casă (excepție face fr. chez < lat. casa). 

Lucrurile sunt uneori mai complicate. Dacă vrem să explicăm 
originea rom. coapsă < lat. coxa trebuie să observăm că între sensul 
din latină și cel din română există o schimbare (lat. coxa „șold“ > rom. 
coapsă). Pentru a se înţelege ce s-a întâmplat este important să con- 
statăm că şi în celelalte limbi romanice a avut loc un proces seman- 
tic asemănător analizat de W. von Wartburg (v. Wartburg-Ullmann, 
Problèmes, p. 175-176), unul dintre cei mai mari etimologiști ai 
secolului nostru. Așa cum am subliniat mai sus, el arată că în evoluția 
semantică a termenilor, absolut necesară în stabilirea unei corecte 
ctimologii, trebuie să se țină seama și de relaţiile existente între 
diverşii termeni aparținând aceluiași câmp semantic și de schimbările 
care au avut loc în trecerea de la latină la limbile romanice. Se constată 
că în seria de trei termeni care denumeau noţiunile înrudite „șold“, 
„coapsă“, „pulpă“ nici unul dintre cuvintele latinești nu a rămas cu 
sensul nemodificat. Seriile prezentate se prezintă astfel: 


„sold“ „coapsă'“ „pulpă“ 
lat. coxa femur Crus 
it. anca coscia gamba 
fr. hanche cuisse jambe 
sp. anca muslo pierna 


[cadera, adăugat 
de A. Alonso] 


pig. anca coxa perna 
La această schemă adaug situația din română 
şold coapsă pulpă 


26 


Sec 


În multe limbi romanice lat. coxa a căpătat sensul de „coapsă“, iar 
în locul lui coxa cu sensul de „șold“ a fost introdus în Occident 
cuvântul de origine germanică *hanka (REW 4032: italiană, franceză, 
occitană, catalană, spaniolă, portugheză) iar în rom. șold < germ. 
Schulter, pătruns prin slavă sau maghiară (CDER 7984). Nu intru în 
detalii care explică înlocuirea lui femur prin coxa, prezentate de W. 
de Wartburg. Ideea care trebuie reținută este că adesea în definirea 
relației semantice dintre cele două forme în discuţie, cea din limba de 
origine şi cea din limba examinată, trebuie să se ţină seama şi de 
relațiile dintre termenii aceluiaşi câmp semantic. Este un exemplu 
pentru a arăta cum în etimologia modernă se operează cu noțiunea de 
câmp onomasiologic și semantic şi prin aceasta orientarea structurală 
a etimologiei „ligada a las nociones de sistemas y de relación pro- 
cedentes de Gilliéron y Saussure, que ya no consideran la etimologia 
como observación de un cambio aislado, sino como la percepción de 
una conclusión general y sistemática“ (Zamboni, Etim., p. 75). 

V. Arvinte (Din terminologia corpului omenesc: şold, coapsă, 
pulpă (pe baza ALR). Încercare de analiză structurală a lexicului, în 
SCL XIV, 1963, p. 439—453) discută microsistemul din română atră- 
gând atenţia asupra unui fapt important, dar ignorat în trecut, că între 
acest microsistem și cel care se referă la terminologia animală există 
o legătură evidentă. În cazul limbii române această legătură a dus la 
influentarea terminologiei corpului omenesc de către terminologia cor- 
pului animalelor, mai puternic înrădăcinată în conştiinţa indivizilor 
vorbitori, având ca efect final dispariţia lui coapsă în multe graiuri. 
Observaţia lui V. Arvinte ar trebui să fie luată în considerare și la 
explicația transformărilor din toate limbile romanice (oamenii au 
cunoscut totdeauna mai bine anatomia corpului animalelor). 

În multe cazuri între sensul cuvântului latinesc sau împrumutat și 
cel românesc există deosebiri. Ca etimologia să poată fi acceptată tre- 
buie să se facă o demonstraţie convingătoare, care să explice evoluția 
de la sensul originar al presupusului etimon la cel al cuvântului a cărui 
etimologie trebuie să o stabilim. Uneori absenţa unei astfel de demon- 
strații convingătoare duce la neacceptarea etimologiei. Alteori, chiar 
dacă deosebirea de sens dintre presupusul etimon (mai ales când este 
vorba de cuvinte moştenite din latină) și cel românesc este mare nu 
se formulează rezerve cu privire la etimologia propusă. Încă V. Pârvan 


21 


(Contribuţii epigrafice la istoria creștinismului dacoroman, București, 
1911,p.96-97) a explicat evoluţia semantică a lat. pauimentum „teren 
pavat, pardosit; pavaj, mozaic“ la sensul rom. pământ prin rusticizarea 
vieţii ca urmare a părăsirii Daciei. Explicaţia acceptată de Ivănescu, 
ILR, p. 170 a primit recent o confirmare prin semnalarea de către 
Magdalena Popescu Marin (LR XLVI, 1997, p. 181-184) a unei 
evoluţii identice în sursilvană și surmirană, două dialecte reto-romane, 
vorbite în regiuni de asemenea ruralizate și izolate. Este general accep- 
tată ipoteza că la baza rom. pădure, stă cuvântul latinesc paludem 
(acuzativ singular de la palus „mlaștină, baltă“) care a ajuns în urma 
unui accident fonetic (o metateză) la padulem. Evoluţia semantică a 
fost explicată prin faptul că ea s-a produs undeva în regiunile 
mlăștinoase și împădurite din preajma Dunării. Cercetările recente 
bazate pe rezultatele obţinute în anchetele pentru Atlasul lingvistic 
european (Atlas linguarum Europae) au scos la iveală că o evolutie 
semantică asemănătoare apare și în alte limbi europene (V. Arvinte, 
AnL XXXA, 1985, p. 65-82). În alte cazuri, diferențele semantice 
dintre cuvântul latinesc şi cel românesc au dus la încercarea de a căuta 
ctimonul în afara fondului de cuvinte moștenit din latină. 

Avram (Contrib.,p. 11) atrage atenţia asupra situatiei interesante 
când se încearcă să se stabilească etimologia unui derivat a cărui 
structură fonetică permite raportarea la două (eventual chiar mai 
multe) cuvinte de bază. El menţioneză cazul verbului părui care 
reprezintă de fapt două derivate: unul de la păr, cu sensurile „a depila“ 
sau „a trage de păr“ şi altul de la par, cu sensurile „a bate pari“, „a se 
bate (cu parul)“. Folosind această metodă un cuvânt ca părușcă „fir 
de iarbă“, pentru care DLR trimite la păr și par, este derivat corect de 
Avram (Contrib., p. 156) numai de la păr. 

Din cele de mai sus rezultă că pentru schimbările de înţeles nu 
avem reguli la fel de stricte ca la schimbările fonetice. Între schim- 
bările de înţeles mai simple și deci uşor de explicat și unele la care în 
punctul de sosire nu mai apare nimic din înțelesul inițial există o 
varietate de cazuri deosebită (unele evoluţii sunt discutate mai 
departe). De multe ori trebuie să surprindem evoluţia în etape ale 
limbii din texte din mai multe epoci. Reproduc după Graur, Ling., 
p. 133-134 câteva cazuri extreme. Unul, devenit aproape clasic, este 
rom. otuzbir „om violent, abuziv“ sau „violență“, „abuz“ din expresia 


28 


vine (procedează) ca otuzbir sau cu otuzbir explicat prin tc. otuz bir 
„31“ (Graur, GS VI, 1934, p. 332), fără nici un argument care să 
explice diferenţa de înțeles între „31“ și „violent“. Ulterior a aflat de 
un document prin care consulul austriac de la Iași relata guvernului 
său, în 1821,că regimentul de ieniceri 31, zis şi otuzbir, s-a dedat, ca 
de obicei, la tulburări și dezordini în oraș. 

Alteori povești cunoscute în trecut sunt la baza unor evoluţii 
semantice. Asemănarea dintre fr. lésine „zgârcenie“ și it. lesina „sulă“, 
a atras atenţia dar nu s-a putut explica distanţa dintre cele două sensuri 
până când cineva a descoperit următoarea întâmplare reală: în Italia 
a existat o satiră în care erau ridiculizați zgârciții, Compagnia della 
lesina „Socieţatea sulei“. Era vorba în ea despre o societate, cu acest 
nume, ai cărei membri își cumpăraseră din fonduri comune o sulă, ca 
să-și repare singuri încălțămintea. Această satiră a fost tradusă în 
Franţa în secolul al XVIII-lea și a avut succes, aşa de mare încât s-a 
tipărit o nouă ediție. A rămas până astăzi cuvântul lésine cu sensul de 
„Zgârcenie“. Fără cunoaşterea acestei întâmplări n-am putea da 
etimologia lui lésine, mai exact n-am putea explica evoluția semantică 
de la it. lesina „sulă“ la fr. lésine „zgârcenie“. 

In alte cazuri nici astăzi nu știm în ce împrejurări a apărut un 
cuvânt. În franceză vasistas este numele orificiului în lemnul uşii prin 
care se vedea dinăuntru o persoană care așteaptă afară. S-a propus ca 
etimon expresia germană Was ist das? „ce este“, dar nu se știe cine 
și când a folosit-o în franceză pentru prima dată cu sensul menţionat 
(dacă explicaţia este corectă). 


1.3.2. Criterii Suplimentare 


Am subliniat altă dată (Coteanu-Sala, Etim., p. 94; cf. şi Avram, 
Contrib., p. 9) că în cercetarea etimologică „criteriul formal și cel 
semantic, cele mai importante, trebuie completate cu criteriul 
răspândirii geografice, cu cel funcţional (poziţia cuvântului în 
limbă), cu cel semantico-onomasiologic şi cu cel istorico-social“. 


1.3.2.1. Criteriul geografic. Am vorbit despre criteriul geografic 
mai sus când am afirmat că pentru cunoașterea istoriei unui cuvânt 


29 


trebuie să cunoaștem și răspândirea lui geografică (analiza diatopică). 
Aceasta este obligatoriu când este vorba de cuvinte împrumutate mai 
ales din limba popoarelor vecine. Am arătat (Coteanu-Sala, Etim., p 
119-121) că un cuvânt care prin forma şi înțelesul lui ne îndreptă spre 
o limbă slavă și este cunoscut numai într-o regiune din vecinătatea 
unui teritoriu în care se vorbește limba respectivă are șansa să provină 
din aceasta, chiar dacă din punct de vedere formal el este identic cu 
cuvinte din alte limbi. În sfârşit, tot acolo (p. 119) am arătat că 
termenii de origine slavă răspândiți pe tot teritoriul dacoromân provin 
mai probabil din vechea slavă decât din una din limbile slave 
moderne. Exemple diverse din cuvinte slave dau mai jos. llustrez aici 
cu câteva fapte luate din Avram, Contrib. Cuvântul paviț „viţă de vie“ 
este înregistrat în sud-vestul Olteniei, motiv pentru care Avram (op. 
cit., p. 146) optează pentru o etimologie sârbo-croată, deși, ca formă 
şi ca sens, bg. pavit poate explica în egală măsură cuvântul românesc. 

Criteriul geografic poate fi luat ca un argument și ca un indiciu 
negativ: cuvintele care au o etimologie necunoscută sau discutabilă 
şi care se găsesc cel puţin în unul din dialectele suddunărene nu pot 
proveni din maghiară pentru că n-au existat contacte directe între 
maghiară și indiomurile suddunărene. La fel, dacă aria de răspândire 
a termenului românesc nu este cunoscută, deci criteriul geografic nu 
poate fi folosit pentru stabilirea exactă a originii unui cuvânt, se pot 
accepta oricare din cele două limbi slave (bulgara sau sârbocroata) sau 
chiar o etimologie multiplă. Aşa procedează Avram (Contrib., p. 113) 
în cazul termenului nechiză. 


1.3.2.2. Criteriul funcțional, deși este un criteriu auxiliar, poate da 
informații importante în cercetarea etimologică. Împrumuturile, 
dintr-o sursă, ca și lexicul în general, cuprind elemente de valoare ine- 
gală, care se grupează într-un set de bază, respectiv în masa împru- 
muturilor. De aceea nu se poate pune pe același plan etimologia unui 
cuvânt oarecare (mătăhuie) cu aceea a unui cuvânt ca fulpă, despre 
care va fi vorba mai departe, care aparține vocabularului fundamental 
al limbii române. Király (Etim., p. 47-48) precizează, pe bună 
dreptate: „Cuvintele din setul de bază, spre deoscbire de cele din masa 
împrumuturilor, se află într-o solidaritate specifică, ceea ce înseamnă 
că modificarea unui element se răsfrânge asupra întregului grup. 


30 


Scoaterea rom. talpă dintre împrumuturi pune, indirect, sub semnul 
întrebării și alte componente ale setului de bază din maghiară. Nu este, 
prin urmare, deloc întâmplător că și pentru alte cuvinte considerate 
până acum împrumuturi și cu „etimologie sigură“ din maghiară se 
propun soluţii noi“. Astfel încă B.P. Hasdeu (Cuvântul samă este el 
latin sau maghiar?. Istoria unui trunchi crescut din trei rădăcine , în 
„Columna lui Traian“ IV, 1883, p. 22-30) contestă originea maghiară 
a lui seamă, E. Coseriu şi F. Király a lui socoti. În aceeași situaţie sunt 
chin, chip, gând. După Király (loc. cit.) aceste cuvinte importante 
trebuie studiate împreună, în sensul că etimologia lor trebuie 
rezolvată „în bloc“ printr-o cuplare a lor cu cele din română dar și în 
strânsă legătură cù cele din maghiară. O astfel de abordare duce la 
ipoteza că sunt vechi împrumuturi turcești (mai puţin sigur gând), 
realizate independent în cele două limbi (despre rom. gând şi magh. 
gond, ca împrumuturi independente dintr-o a treia limbă, vezi 
L. Balázs, SCL XVIII, 1987, p. 308). Pentru maghiară s-a dat o 
etimologie turcică, chiar și pentru gând, deşi este considerat de origine 
necunoscută. O. Densusianu (Aspecte, p. 175-178) propune o origine 
turcică pentru rom. seamă, socoti. 


1.3.2.3. Criteriul semantico-onomasologic este asemănător în 
parte cu cel precedent fiindcă apartenenţa la un anumit câmp onoma- 
siologic poate fi un indiciu important. Avram (Conrrib., p. 13) dă 
exemplul terminologiei creștine care, se știe, are pentru toate con- 
ceptele fundamentale termeni moşteniţi din latină (biserică, cruce, 
Dumnezeu, păgân etc.). Datorită acestui fapt putem presupune că, în 
cazul cuvintelor cu etimologia mai puţin clară, dar care aparțin unui 
câmp onomasiologic în care elementele moştenite din latină sunt bine 
reprezentate, să avem a face, până la proba contrară, cu termeni moș- 
teniti. Este unul dintre argumentele aduse de mine pentru originea 
latină a rom. talpă (vezi mai jos). 


1.3.2.4. Criteriul istorico-social nu poate fi ignorat. Nu se poate 
face etimologic fără să se cunoască istoria populaţiei a cărei limbă o 
analizăm: istoria politică (apartenența la state diferite), istoria 
culturală (până la Marea Unire, Iransivlania a fost mai mult sub 
influența culturii germane, iar în epoca fanariotă Principatele Române 


31 


au fost influențate de cultura neogreacă), istoria socială și a 
mentalităților și nu în ultimul rând istoria dezvoltării economice. 
Evident că aceste date importante nu pot lua locul criterilor lingvistice 
care sunt decisive: Compte tenu de l’ensemble des données 
historiques externes, seule en dernière analyse l'évidence linguistique 
interne peut fonder une étymologie“ Guiraud, Etym., p. 93. 


1.3.2.5. Criteriul vechimii este un criteriu auxiliar, cu anumite 
limite, invocarea lui nefiind în toate cazurile eficientă de aceea nu 
l-am mentionat printre criteriile suplimentare în precedenta carte 
(v. Coteanu-Sala, Etim., p. 94). 

Pentru etimolog data primei atestări a unui cuvânt poate fi un prim 
indiciu care trebuie utilizat cu prudenţă. Aşa cum am arătat mai sus 
dacă această primă atestare urcă în secolele al XVI-lea sau al XVI-lea 
este o dovadă că termenul respectiv nu poate proveni dintr-o limbă 
despre care se știe că nu a fost în contact cu româna decât după această 
perioadă. Prima atestare nu trebuie absolutizată fiindcă sunt cuvinte 
moștenite sigur din latină (nap etc.) care nu apar în vechile texte 
românești. Explicația stă în conținutul, în natura textelor (se știe că 
primele texte au caracter religios). 

Avram (Contrib., p. 14) atrage atenția asupra utilizării primei 
atestări în cercetarea etimologiei cuvintelor „internaţionale“ recente. 
Dacă un cuvânt are o primă atestare în perioada anterioară celui de-al 
doilea război mondial sub o formă și cu un sens care pot fi explicate 
la fel de bine prin franceză şi prin engleză probabilitatea ca aceste 
cuvinte să provină din franceză în principiu este mai mare (chiar dacă, 
la rândul lui, termenul francez provine din engleză; cf. rom. tramvai). 
În aceste cazuri „subliniază Avram, sunt utile și alte informații despre 
natura și autorii textelor în care apare cuvântul (unii savanţi români 
au putut prelua un termen și apoi să-l folosească și astfel un cuvânt 
să intre în limba română dintr-o anumită limbă folosită în ţara în care 
el și-a făcut studiile. Sunt cunoscute cazurile de astfel de termeni 
ştiinţifici care în Transilvania au origine germană, în timp ce în 
Muntenia şi Moldova provin din franceză). 


1.3.2.6. Comparatia cu limbile înrudite este un criteriu care are o 
poziţie specială fiindcă el poate fi invocat cu precădere la cuvintele 


32 


de origine latină. Din această cauză el va fi prezentat mai ales în 
capitolul consacrat acestui strat etimologic. Uneori comparatia cu 
limbile înrudite este implicită, ca în cazul criteriului fonetic sau 
semantic. Când spunem că toate consoanele finale latinești au 
dispărut, la fel ca în toate celelalte limbi romanice, sau atunci când 
afirmăm că 1 simplu intervocalic latinesc a devenit r, ca în unele 
idiomuri romanice, facem o comparaţie romanică. La fel în cazul 
criteriului semantic: am arătat că există evoluţii semantice în toate 
limbile romanice sau numai în unele. Comparaţia romanică este chiar 
necesară în unele situații cum este cea a derivatelor cu temă și afix 
moștenite din latină. El poate fi decisiv când seconstată că un derivat 
moştenit din latină există în majoritatea limbilor romanice. Asupra 
acestui criteriu a atras atenția Y. Malkiel (Le dictionnaire étymo- 
logique et les études panromanes, în Disc. étym., p. 253-260) care 
arată cum comparaţia romanică este foarte utilă pentru a înțelege 
schimbările și evoluţiile din vocabularul francez: FEW ar avea de 
câștigat atât pentru etimologie, cât și pentru a explica rolul francezei 
în difuzarea unor cuvinte romanice (fetiche < ptg. feitiço < limbă 
africană). 


1.3.3. Neconcordanța dintre criterii 


Nu sunt puţine cazurile când aplicând criteriul fonetic se ajunge 
la concluzii diferite de cele rezultate din aplicarea criteriului semantic, 
coroborat sau nu cu celelalte criterii auxiliare. În istoria etimologiei 
ca disciplină ştiinţifică în astfel de situații se dădea prioritate 
criteriului fonetic (neogramaticii) sau semanticii (Scoala idealistă) în 
funcţie de diversele școli şi metode de analiză a limbii (mai aproape 
de zilele noastre cele două atitudini au fost ilustrate de polemica dintre 
școala lui L. Bloomfield și cea a lui L. Spitzer (vezi Iordan, Ling. rom., 
p. 179). Astăzi astfel de neconcordante trebuie rezolvate de la caz la 
caz pentru a se ajunge la o soluţie mai apropiată de o rezolvare multu- 
mitoare sau chiar, așa cum precizeză Avram (Contrib., p. 13), să se 
arate că este vorba de o „etimologie necunoscută“, „etimologie nesigu- 
ră“ sau să se arate incertitudinea prin formulări ca „probabil din“. 


A — introducere în etimologia limbii române 33 


Într-un caz ca rom. creştin, de exemplu, este foarte puţin probabil 
să nu fie moştenit din latină fiindcă aparţine terminologiei creștine, 
în cea mai mare parte transmisă din latină, deși prezintă o evoluţie 
formală care contravine legilor fonetice (lat. christianus ar fi trebuit 
să ajungă la *creșin, aşa cum pastionem a dat pășune). Forma 
„aberantă“ a fost explicată în diferite feluri: CDDE 409 crede că ar 
fi un cuvânt mai nou, Nandris, Phon., p. 125 prin analogie cu forma 
nederivată (Hrist-, Christ-) sau derivată cu sufixe al căror vocalism 
nu forma un hiat (creştinesc). În schimb, spune Avram, este sigur că 
sfânt care aparţine aceluiaşi domeniu onomasiologic (terminologia 
religioasă) nu provine din lat. sanctus (acesta s-a păstrat în sân-/sâm- 
din Sânnicoară, Sâmpetru, Sânmedru), ci dintr-un cuvânt din veche 
slavă (consoana inițială din lat. sanctus nu putea ajunge la sf). Cele 
două exemple (creştin şi sfânt) ne arată că în primul caz greutate mai 
mare are criteriul onomasiologic, în timp ce în al doilea mai important 
este criteriul fonetic. 

Și totuși nu lipsesc specialiștii care susțin prioritatea criteriului 
fonetic. Recenzând o lucrare a cunoscutului lingvist valon Louis 
Remacle (Étymologie et phonétique wallonnes — Questions diverses, 
Liège, 1997), G. Roques conchide „la phonétique... reste le critère 
fondamental dans la recherche d'une étymologie“ (RLIR LXII, 
1998, p. 522). O conceptie asemănătaore stă şi la baza unei formulări 
a lui F. Möhren (RLiR LXI, 1997, p. 445): h este antihiatic „sans qu'on 
puisse en déterminer chaque fois la cause. Cette observation ne veut 
évidemment pas abolir les lois phonétiques“. 


1.3.4. Cazuri particulare 


Este bine cunoscut că în evolutia limbii există destule cazuri de 
abateri de la regulile cunoscute, fie că este vorba de legile fonetice sau 
de evoluțiile semantice; în stabilirea etimologiei trebuie să ţinem sea- 
ma de ele. La începutul activității mele de lingvist, când învățasem 
că trebuie respectate condiţiile cerute de şcoala neogramatică, 
„abaterile“ de acest fel erau motive pentru respingerea unei etimologii. 
Anchetele dialectale la care am participat şi mai ales consultarea 
Atlasului lingvistic român mi-au permis să „descopăr“ numeroase 


34 


fapte, mai mult sau mai putin individuale, care reprezintă astfel de 
abateri. Numărul lor a crescut când am parcurs Stilistica limbii române 
a fostului meu profesor Iorgu Iordan. M-am întrebat de multe ori de 
ce în cercetările etimologice nu sunt invocate mai mult asemenea aba- 
teri care, este de presupus, au existat și în perioadele mai vechi ale 
limbii române. Ca să dau numai un exemplu amintesc cazul conta- 
minărilor fonetice sau/şi semantice invocate mai ales de S. Pușcariu 
- şi G. Giuglea. Nu există nici un motiv care să se opună acestei idei 
cu atât mai mult cu cât în trecut, neexistând texte scrise, nu era loc nici 
o normă strictă, care să împiedice astfel de fenomene. Un răspuns 
concret la întrebările mele l-a dat Andrei Avram, în Contribuţii etimo- 
logice, despre care am vorbit mai sus; în soluţiile date de el etimo- 
logiei unor cuvinte, considerate de dicționarul academic ca având o 
origine necunoscută, un loc important îl ocupă toate tipurile de 
„abateri“, în condiţiile în care sunt invocate și legile fonetice. 
Abaterile de la principiile etimologiei sunt de diverse tipuri, cele mai 
multe fonetice şi semantice. Cum se explică aceste abateri? De multe 
ori ele sunt generate de apartenenţa cuvintelor la familii sau la serii 
desemnând aceeaşi noțiune sau noţiuni înrudite. În unele cazuri poate 
surprinde apariţia unui cuvânt într-o regiune în care nu ar fi normal 
să existe (de exemplu turcismele în Transilvania). 

Trebuie observat că numărul cuvintelor importante din limbă care 
să prezinte astfel de abateri este relativ scăzut; unele dintre acestea 
constituie, așa cum spunea Malkiel despre fr. aveugle „orb“, deși toți 
cercetătorii îl consideră cuvânt moștenit din latină, „enigme eti- 
mologice““. De cele mai multe ori suntem în prezenţa unor cuvinte cu 
o circulaţie restrânsă sau/și cu sens insuficient precizat (mai ales la 
numele de plante sau la formele de relief). Unele au mai multe 
variante fonetice și sensuri diverse, ceea ce indică o oarecare 
instabilitate în limbă. Din această cauză ele sunt incluse de vorbitori 
în familii sau serii de cuvinte cu care nu au nici o legătură etimologic. 
Unele din cuvintele discutate de Andrei Avram sunt înregistrate în 
vorbirea unei singure persoane, în cazul anchetelor pentru ALR, sau 
al unor comunicări pentru DLR; uneori sunt răspunsuri precedate de 
[€], ceea ce presupune chiar o ezitare din partea subiectului anchetat. 
Ele pot fi deci fapte de vorbire nu de limbă, adică nu sunt generale în 
limba română, sau chiar greşeli datorate unor asocieri petrecute în 


35 


vorbirea unei singure persoane (moșdroagă „om leneș şi strâmb“, 
notat într-o culegere de cuvinte din Năsăud, nu este un cuvânt, ci, așa 
cum a arătat Andrei Avram (Contrib., p. 88), reprezintă două 
cuvinte; pentru etimologia lui trebuie explicată doar originea lui 
droagă). Cele spuse mai sus nu trebuie interpretate în sensul că astfel 
de inovaţii individuale nu pot deveni fapte de limbă. Este evident că 
lacusta pentru locusta a apărut în latină în urma contaminării cu lacus 
(vezi mai sus), la un vorbitor care a avut un dezvoltat simţ al limbii. 


Evolutii fonetice neregulate 


În orice manual de fonetică istorică, alături de schimbările fone- 
tice regulate (condiționate sau nu de contextul fonetic sau de accent), 
sunt menționate schimbări neregulate ca: asimilări, disimilări, sincope, 
metateze, etimologii populare, contaminări, afereze, influenţe ale for- 
mei derivatului asupra cuvântului bază etc. În cea mai amplă intro- 
ducere în fonetica istorică a limbii române (O. Nandris, Phonétique 
historique du roumain, Paris, 1963) numărul acestora este impresio- 
nant: autorul le prezintă la fiecare sunet în categoria „cazuri particu- 
lare“ şi, în a doua parte a cărţii, sunt grupate pe tipuri de fenomene. 
Numeroase exemple de acest fel găsim și în excelenta prezentare a 
foneticii limbii române a lui Sextil Pușcariu (Limba română. Vol. II: 
Rostirea, [București], 1959; ed. H 1994). Nu lipsesc nici din volumele 
de sinteză consacrate istoriei limbii române dintre care amintim doar 
Densusianu /LR, Rosetti, ILR, Ivănescu, IR Este meritul lui Andrei 
Avram (Contrib., p. 18-20) de a fi atras atenţia asupra unor categorii 
de fluctuații fonetice (și morfologice) care nu pot fi puse în legătură 
cu legi sau tendinţe specifice unor graiuri. El stabilește tipuri de 
fluctuații fonetice a căror prezenţă la cuvintele fără probleme 
etimologice devine importantă pentru cercetarea etimologică, „întrucât 
permite, adesea, să se înlăture ceea ce, la prima vedere, pare să fie o 
piedică în calea stabilirii unei relaţii între cuvântul dat şi un ipotetic 
etimon“ (op. cit., p. 18). El dă ca exemplu cazul v. sl. strugu căruia 
îi corespund în română formele strug și strung. Pornind de la 
această remarcă și observând că există fluctuații de tipul „consoană 


orală ~ consoană nazală + consoană orală“ (hodorog-hodoronc, 


36 


otic-oting, păstrugă-păstrungă etc.), Avram conchide: „putem să luăm 
în consideraţie ipoteza provenienţei unui cuvânt (sau a unui sufix) care 
conține grupul NC dintr-un cuvânt (respectiv, dintr-un sufix) în care 
nu exista primul element al grupului“ (loc. cit.), unde se trimite la o 
remarcă similară a lui S. Pușcariu, DR X, 1941-1943, 2, p. 396. 

Autorul dă (p. 19) câteva exemple de fluctuații între fonetisme care 
nu pot fi raportate la particularităţi cu caracter de lege (sau măcar de 
tendinţă) ale anumitor graiuri. Le reproducem ca atare. 2 

[ă]-[î] în poziție protonică, mai ales înainte de o consoană 
lichidă finală de silabă: mălcaviță-mârcaviță, tălhar-tâlhar; 

[ă] sau [î] ~ [o] sau [u], în pozitie protonică (mai frecvent, dar nu 
exclusiv, în vecinătatea unor consoane labiale): mădărănie- 
modorănie, mânzăli-mânzoli, smâ(n)ci-smu(n)ci; 

[o0]-[u], în poziţie posttonică: martor-martur, vehicol-vehicul,; 

consoană surdă ~ consoană sonoră: palton-balton, pațachină- 
bațachină, ovăs-ovăz (în sufixe este frecventă fluctuaţia [k]-[g]: 
tălpic-tălpig); 

[k] sau [g] ~ [h]: mocni-mohni, mogoandă-mohoandă; 

[1] ~ [r], în poziție preconsonantică: cartaboş~caltaboş, 
maldac~mardac, mâlced~mârced; 

[1] sau [r] ~ [rl]: chitoran~chițorlan, murui~murlui; 

„Zero“ ~ [s] sau [z], în poziție inițială preconsonantică: 
cheuna~scheuna, fârşi~sfârşi, fulgera~sfulgera, gârbaci~zgârbaci, 
tufiş~stufiş. 

„Tinând seama de existenţa fluctuatțiilor de genul celor prezentate 
mai sus, conchide Avram, cercetătorul își lărgește câmpul ipotezelor 
până dincolo de limitele impuse de aplicarea strictă a criteriului 
fonetic (sublinierea M.S.), care cere fie ca sunetele din cuvântul a cărui 
etimologie este căutată să se regăsească în etimon, fie ca 
neconcordanţele să poată fi atribuite unor schimbări fonetice regulate 
(cu caracter de lege) — întâlnite în cazuri deja rezolvate — sau/și 
normelor privitoare la încadrarea morfologică. Aşadar dacă, de 
exemplu, un cuvânt cu etimologia necunoscută conține grupul [rl], 
atenţia cercetătorului trebuie să se îndrepte nu numai spre un posibil 
etimon în care apare același grup, Ci și spre eventuale prototipuri în 
care apare numai una dintre cele două lichide, într-un context 
comparabil cu cel al iui [rl] din cuvântul în cauză... Este, poate, inutil 


37 


să adăugăm că și în astfel de situații trebuie respectate, în paralel, 
criteriile semantic, geografic, istoric etc.“ (op. cit., p. 19—20). 

Valoarea generală a acestui principiu, care explică amploarea 
citatului, ne îndreptățește să-l aplicăm și la fapte latinești considerate 
„cazuri particulare“ în fonetica istorică a limbii române și tratate izolat 
(unele dintre acestea sunt cerute și de fonetica istorică a altor limbi 
romanice: 

a~e: malum — melum (rom. măr), cerasus — *ceresiu (rom. 
cireș), ambele cerute și de celelalte limbi romanice (it. melo, cilegiu), 
canabis — *canepis (rom. cânepă; cf. și oc. caneba), cithara — 
cithera (rom. ceteră). Există și cazul invers: forma cu a pentru e stă 
la baza cuvântului românesc (sarică < lat. sarica şi nu serica 
Densusianu, ILR I, p. 59). În cazul lui passer-passar s-au transmis 
limbii române ambele forme: pasăre și reg. pasere; 

consoană surdă ~ consoană sonoră: urtica > *urdica > urzică (n-ar 
mai fi necesară o presupusă contaminare cu ordire, aşa cum s-a făcut 
până acum, taeda > daeda > zadă). Cf. salată-saladă. 

Am dat aceste exemple pentru a sublinia ideea că, în cazul unor 
cuvinte moștenite din latină, se poate porni de la forme rezultate 
dintr-o evoluţie neregulată din punctul de vedere al limbii latine. La 
acestea, s-ar putea adăuga altele: 

a) afereza lui a- apare la multe cuvinte: rom. mătușă, miel, nămaie, 
noaten, prier, râie au la bază lat. amita + -ușă, agnellus, animalia, 
aprile, aranea. Există în schimb cazuri de adăugare a unui a faţă de 
forma din latină: luneca şi aluneca (lat. *allubricare), mesteca şi 
amesteca (lat. *am-mixticare). Această fluctuatie fonetică poate să se 
fi produs în cursul întregii istorii a limbii române (cf. lămâie-alămâie) 
şi deci aluneca, amesteca să fie formate pe teren românesc fără să fie 
necesară reconstruirea etimoanelor menţionate mai sus. 

b) asimilări și disimilări care sunt fenomene fonetice generale: 

i-u > u-u: lat. cicuta > cucuta > rom. cucută 

n-r > r-r: lat. fenestra > rom. fereastră 

l-r > n-r: lat. fuliginem > rom. funingine 

c) sincope ale unor vocale: lat. peteranus> rom. bătrân (încă în 
latina vulgră uetranus), lat. fossatum > fsat> rom. sat. În unele cazuri 
s-au transmis atât forma sincopată, cât şi cea nesincopată: lat. 
stabulum > rom. staur și staul (< lat. stablum); 


38 


d) schimbări prin analogie cu alte forme din paradigmă: lat. uoster 
(pentru uester) > rom. vostru, prin analogic cu noster Densusianu, 
ILR, I, p. 102; 

e) schimbări datorită unor contaminări cu alte cuvinte de obicei din 
acelaşi câmp semantic (sinonime sau antonime): rom. dator (v.rom. 
dător)< lat. debitorius sub influenta lui da, dat; lat. grauis > greuis 
> greu sub influenţa lui leuis (> rom. ușor); lat. locusta > lacusta 
explicat de A. Graur („Romania“ LIV, 1928, p. 504) ca rezultat al 
contaminării cu lacus „lac“; lat. *blastemare în loc de blasphemare 
explicat de S. Pușcariu (DR, VII, 1931—1933, p. 108) prin contaminare 
cu aestimare. 

f) fără explicație până acum rom. steauă <lat. stēlla cu ē pentru č 
(altfel ar fi trebuit să fie dat *şteaud ca în lat. adstěrno > rom. aștern. 
Densusianu, /LR 1, p. 59). Cf. şi pepene < lat. pěpinem în care s-a 
presupus o schimbare similară a lui € cu € (ar fi trebuit să avem 
*piepine). O schimbare a cantității vocalice s-a produs la pronumele 
mihi, tibi devenite *mihi, tibi, forme care pot explica rom. mie, ție. 

Lista fenomenelor de acest fel poate fi mărită cu uşurinţă 
parcurgând cartea lui Andrei Avram. Pentru exemplele date în con- 
tinuare, fără a intra în detalii despre evoluțiile semantice, discutate 
într-o altă secțiune, voi menţiona doar pagina din această lucrare. 

afereză lui a-: mărnicos „mândru, încrezut, arogant“ < amarnic 
„rău, răuvoitor, neîndurat“ (p. 56); 

metate z a, despre care Avram afirmă adesea că „nu pune 
probleme“, este frecventă: mădrăgit „foarte obosit“, variantă a lui 
mărdăgit „murdărit, pătat, întinat“ (p. 45), neteplii „roți“, sg. 
*neteplie< *năplătii, derivat de la năplat (p. 114); maranioi „baraboi'“ 
< magh. *manyard (p. 40); orgoian „iorgovan', pronunţat uorogoian 
< scr. jorgovan cu metateza i... u > i... u (p. 124). 

Există și metateze „silabice“: mocoroanțe „fructe uscate“ < *como- 
roanțe (< pomoroanţe) „curmale“ (p. 80-81), ca în gămălie-măgălie, 
michilie „parte acoperită a unei cherhanale“ < chilimie (p. 73). Avram 
atrage atenţia asupra unei metateze „parțiale“ (vezi și Pușcariu, LR II, 
p. 154, metateza unor trăsături fonetice boşog-bojoc, tinghie-chindie). 
Fenomenul se caracterizează „prin schimbarea poziţiei în cuvânt nu 
a două sunete, ci numai a unora dintre trăsăturile lor (ca și în cazul 
metatezelor obişnuite, nu se adaugă și nu se elimină trăsături)... în 


39 


*mârjfegi < *mârcevi s-a păstrat neschimbată sonoritatea (absenţa 
sonorității) la inițialele ultimelor două silabe, în timp ce africata 
prepalatală a devenit fricativă labială, iar fricativa labială a cedat locul 
africatei prepalatale“ (p. 64); rosăcică „plantă“ < roșățică („fricativă 
prepalatală... africată dentală“ > „fricativă dentală... africată 
prepalatală“) (p. 197); 

haplologii: mânțată „dans popular“ < *mânățata < mănăn- 
tata, participiul substantiv al unei variante a verbului a mărunți 
(p. 62); 

apariţia lui r înaintea unei consoane prepalatale: arşeu = aşău < 
magh. ásó, arşic < tc. asik, percea „a (se) păta, a (se) păta, a (se) 
murdări“ < *peceat, bg. pečat „pecetă, amprentă“ (p. 161), fenomen 
numit de S. Puşcariu un r „despicat din d (DR, X, 1941-1943, p. 394; 
LR II, p. 124). 

Sunt considerate „obișnuite“ o serie de fluctuatii ca: 

a~ă înainte de accent este „banală“: parazios-părăzel (p. 139), 
sarponel „sănişoară“ = sărpunel (p. 202); 

consoană surdă ~ consoană sonoră înainte de consoane nazale: 
paschină „bluză“ = baschină, pitănguț „micut“ < bitang „bastard, 
vagabond“ (p. 170-171). Hristea, Probl. etim., p. 330 citează 
numeroase exemple: batalama > patalama, balanță > palanță, 
pozunar < buzunar; râşni-râjni (p. 198); 

hr ~ r la iniţială nu pune probleme: hrean-rean, hrăpi-răpi, 
hrăbori < răboli (p. 193); 

De asemenea sunt frecvente asimilările și disimilările: 

o > a (ă): malcăvăț „plantă“ < scr. mârkovac (p. 37); 

[...r >r... l: răboli „a se răsti la cineva, a se rătoi“< hrăbori 
(p. 193); 

h intervocalic ~ zero: maala, moor, Miai, tăui „prost, idiot“ < tăhui 
(p. 239). 

Există înlocuiri de sunete: 

b cu m la iniţială: mondroși „a se înfofoli“ < bondroşi < bondroş 
(p. 87), la fel ca în mont < bont fenomen analizat, cu alte exemple de 
Graur, Etim, rom., p. 8—12. 

f~h : bafnită - bahnită (p. 140); 


40 


Adi 


n--m-: nastochiță „pâinișoară“ < mustopită, ca în măclăi = năclăi, 
nărădi = mărădi, nătrăpas = matrapaz (p. 101); pajimă „cobiliţă“ < 
bg. pažina (p. 128). 

Apariţia unei nazale care precedă fricativa: ninja $a-i fi cuiva 
somn" (de fapt minja) < mija, la fel ca ninjel pentru negel sau perechea 
mânji-măji (p. 116). 

Adesea Avram formulează reguli de tipul: „ca formă... se află față 
de... într-un raport identic cu cel dintre... și...“: potârcă „lucru sau 
fiinţă (rămasă) mică“ — potcă „persoană nedezvoltată fizic, mică de 
stat, urâtă“ ca poşircă „băutură alcoolică slabă — poașcă „vin de 
proastă calitate“ (potârcă şi poșircă au acelaşi sufix: -ârcă/ -ircă) (p. 
186). Din punct de vedere formal raportul dintre răsură şi răsătură 
este identic cu cel dintre trăsură și trăsătură (p. 195); raportul dintre 
ruguci şi rugi este comparabil cu cel dintre fugăci şi fugi (p. 199). 

Abaterile de la regulile fonetice nu lipsesc din formaţiile cu 
caracter expresiv: (îm)bondroji pentru mondroși cu j explicat prin 
fonetică expresivă de Iordan, LRCZ, p. 198; j în polomojdii (pentru a 
se crea grupul jd expresiv (p. 129), din motive asemănătoare cu cele 
discutate de Al. Graur (SCL X, 1959, p. 206) în legătură cu grupul et 
al derivatului flușturatic din fluture; rl în loc de l: pichirlău „putinei 
(pentru unt)“ < magh. köpülö (p. 167) ca în chemurluita < chemului, 
cobârlă < cobilă exemple date de A. Graur, SCL X, 1959, p. 208-209; 
rujmuli „a scurma, a râma“ < *jumurli < *jumui < jimui (p. 199); 
papleagă, creaţie expresivă datorită grupului pl şi prezenţei aceleiași 
consoane la începutul primelor două silabe (p. 135), aparţine unei 
categorii de cuvinte despre care S. Puşcariu (DR I, 1920-1921, p. 82) 
spunea că „nu au sens precis, ci exprimă în mod vag toate obiectele 
care se prezintă ochilor supt o anumită formă“, iar Iorgu Iordan (BIFR, 
II, 1935, p. 179; alte exemple în Stilistica limbii române) că „imită 
sunete auzite, simbolizează mișcări și forme“; paplec „papuc, pantof 
vechi“ provine din papuc, cu pl expresiv care imită zgomotul 
produs de papucii sau pantofii prea largi (p. 136) 

Schimbări formale datorate unor sinonime sau unor cuvinte cu care 
au elemente semantice comune: măgheruşte „cartofi“ < magh. 
magyaro „alun(ă)“ cu partea finală sub influenţa sinonimelor bara- 
buşcă, peruşcă (p. 47); mirtosi „a strivi (prinapă — sare)“, variantă 
a lui litrosi, cu l > m sub influenţa sinonimului parţial motroşi, 


41 


variantă a lui mătrăși (p. 78); Dout „viţă de vie“ < scr. pavi, cu ¢ sub 
influenta lui viță (p. 146); 

Nu sunt rare cazurile când o „abatere“ de la legile fonetice poate 
fi explicată în mai multe feluri sau chiar să fie rezultatul concomitent 
al mai multor accidente fonetice (un fel de etimologie multiplă). 
Avram, Contrib., prezintă nu rareori astfel de cazuri: tanău „(om) 
prost, tont“ < fănănău < tălălău poate fi fie rezultatul unei sincope, 
urmată de simplificarea grupului consonantic (tănăndău>* [tănanău ]> 
tănău), De al unei haplologii cf. nănaș>nânaş>nnaș>naş (p. 235); 
teaucă „nume dat unui câine care latră mereu“ < coreaucă în care 
scurtarea formei originare s-a putut produce „fie prin confundarea sila- 
bei co- cu prepoziţia cu sau (poate mai curând) cu grupul format din 
prepoziţie și articolul feminin (coteaucă a fost interpretat drept c-o 
teaucă), De prin suprimarea silabe: iniţiale, considerate prefix“ 
(p. 241-242). 

Numeroase sunt modificările petrecute la finală de cuvânt; unele 
sunt adăugiri de sunete sau de sufixe: 

neuşnic „care nu ştie ce face; într-o parte“ < scr. neucan, cu č prin 
influența derivatelor cu -nic (p. 115); odomoc „om cu mers carac- 
teristic azvârlind din picioare când merge“ <bg. hodom, cu -oc adăugat 
prin influenţa derivatelor în -oc, dintre care multe au caracter expre- 
siv, la fel ca odomoc (p. 118); maşnicău „om înalt, voinic, arătos“ < 
germ. Maschni(c)k cu -u adăugat care a dus la încadrarea cuvântului 
în seria haidău, țângău (p.41); 

derivate postverbale: maală „muncă multă, hamalâc“ de la 
măhăli „a munci mult ca un hamal“ (p. 33); un caz interesant este paci 
„ţăruş, par, harac“ < scr. pőõtka de la care s-au format poci, sg. masc. 
şi neutru și pocă, pocie sg. fem. (p. 126). 

derivări regresive: palmă „gaică (ce strânge la spate o haină)“ < 
patnoşcă, simţit ca derivat în -oșcă, cf. pito(a)şcă < pită (p. 145); 
păoană refăcut din păoancă (p. 153), mahiavă „zavistie, pizmă, 
intrigă“, detaşat din *machialiceesc într-o epocă în care sufixul -icesc 
cra foarte frecvent (p. 35), la fel cu dieralicesc - dietă; de la *poceat 
substantiv, considerat ca participiu adjectivizat sau supin sub- 
stantivizat, s-au refăcut forme verbale percea „a(se)păta, a(se) 
murdări; a(se) împestriţa“ (p. 161); sărpan „giulgiu“ < *sărpănoc 
< ucr. serpanok, segmentul fonetic -oc a fost identificat cu 


42 


sufixul românesc -oc (p. 204). Numeroase derivate regresive la 
Hristea, Probl. etim., p. 66-86; 

substituiri şi fluctuații de sufixe: polonaş „persoană care strânge 
grâul cosit“ < polonic, prin înlocuirea segmentului -ic cu -ag, 
frecvent ca sufix al substantivului nume de agent (p. 181); sulhău 
„carâmb de loitră“ < sulhar (p. 223); 

„fluctuații de sufixe: -di ~ -ăni; scherchăni „a scânci“ < chircăi, ca 
în grohăi-grohăni, horcăi-horcăni (p. 206). 

Avram vorbește adesea de „raporturi formale“ între membrii unei 
serii în care se înregistrează substituiri de sufixe. Astfel motoșină şi 
motoşană (p. 89) s-au format prin substituire de sufix, plecându-se de 
la motoaşcă „smoc (de păr)“, raporturile formale dintre acestea fiind 
comparabile cu cele din numele de plante păiușcă, păiușană, păiuşină 
Cf. şi maniță, cu -iță interpretat ca sufix şi de aici manișcă, ca în 
măturiță-măturişcă, sitiță-sitişcă (Andrei Avram, LR XLIV, 1995, 
p. 99); a oștări „a întoarce vorba, a bombăni“ se află faţă de a oșta 
„a căsca“ în raport identic cu căsca-căscări, gusta-gustări, sufixul -ări 
(v. A. Graur, BL IV, 1936, p. 65-69) conferă lui oștări valoare itera- 
tivă a cărei existenţă (Avram, Contrib., p. 125) o surprinde chiar în 
definiția din DLR („a întoarce mereu vorba“). 


Evoluţii semantice neregulate 


Este evident pentru oricine că între latină și română există mari 
deosebiri fonetice, rezultatul unei evoluții ale cărei principale 
elemente sunt reunite într-o serie de reguli, numite legi fonetice. Un 
fenomen similar a avut loc şi în înțelesul cuvintelor dar, spre 
deosebire de fonetică, în cazul semanticii nu există reguli fixe. („Din 
păcate, pentru schimbări de înţeles nu avem astfel de reguli, de aceea 
nu putem ști totodeauna dacă legătura pe care o stabilim între un 
cuvânt de azi și unul din trecut este justificată în ce privește evoluţia 
înțelesului“ Graur, Ling., p. 120). Se vorbește de extinderi şi 
restrângeri de sensuri, de metafore și metonimii, atunci când este 
vorba de elemente păstrate din latină (nu interesează acum faptul că 
cele mai multe deosebiri dintre latină și română în cazul lexicului se 
datorează împrumuturilor numeroase de cuvinte făcute din limbile 


43 


populațiilor cu care daco-romanii ști apoi românii au intrat în 
contact; de asemenea nu interesează faptul că româna şi-a format 
cuvinte noi cu ajutorul sufixelor, prefixelor, compunerii sau derivării 
regresive, uneori chiar cu ambele elemente — bază și afix — din 
latină). 

Nu s-au stabilit, până în prezent, reguli stricte de felul celor din 
domeniul fonetic, care să permită să constatăm „abateri“ în evoluția 
semantică a cuvintelor moştenite din latină, corespunzătoare 
„abaterilor“ de la legile fonetice. Cât de mare sau de mică poate fi o 
transformare semantică pentru a fi acceptată ca ceva normal? Ce 
înseamnă a explica transformarea semantică respectivă: este suficient 
să constatăm fenomenul sau încercăm să-i căutăm originea în 
condițiile istorice în care a fost folosită limba latină devenită ulterior 
româna (S. Pușcariu a încercat să explice multe din evoluțiile seman- 
tice prin felul de trai al românilor) sau altfel? În cazul transformărilor 
semantice se pune uneori și problema dacă sunt rezultatul unei evoluţii 
interne sau dacă nu cumva la apariția unui sens nou la un cuvânt latin 
a contribuit un cuvânt străin, a cărui structură semantică a fost 
„copiată“ (fenomen cunoscut sub numele de calc semantic). 

Evident că aceleași remarci sunt valabile şi în stabilirea etimologiei 
cuvintelor de origine străină. Când unui cuvânt românesc îi cores- 
punde un cuvânt cu același sens într-o altă limbă, aceasta (în condiţiile 
în care fonetismul nu ridică probleme) este un argument pentru 
acceptarea lui ca etimon, la fel ca în cazul moştenirii cuvântului din 
latină (pisi „Calcan“ < tc. pisi „idem“ Avram, Contrib., p. 170). Când 
nu există identitate semantică (luăm în discuţie cuvinte care din 
punctul de vedere al formei sunt identice cu presupusul etimon străin) 
trebuie să explicăm deosebirea semantică pentru ca etimologia să fie 
corectă (matină „daravelă, bucluc“ < ngr. ua ua „obiect de studiu; 
temă, lecţie“ Avram, Contrib., p. 44). Cum trebuie să fie explicată o 
transformare semantică pentru a fi acceptată? Şi în cazul cuvintelor 
împrumutate există lărgiri și restrângeri de sens, sensuri apărute în 
urma unor metafore sau metonimii. Care dintre acestea „nu pun 
probleme“, după cum se exprimă Andrei Avram: unde este limita între 
o astfel de evoluție semantică și alta care ar putea fi considerată o 
„abatere“ de felul celei de natură fonetică? Răspunsul este dificil. 
Poate că un indiciu ar fi amploarea explicaţiei, în cazurile când 


44 


cercetătorul caută (și uneori găsește) sensurile intermediare care 
explică cum s-a ajuns de la un sens la altul aparent foarte îndepărtat. 

Spre deosebire de fonetică, unde numărul elementelor (sunete) și 
al combinațiilor posibile care pot suferi modificări este oarecum 
limitat (deși datorită apropierilor de alte cuvinte şi numărul 
accidentelor fonetice poate fi foarte bogat), în cazul evoluţiilor 
semantice numărul de modificări este mai mare (însuși numărul 
cuvintelor dintr-o limbă este foarte mare, mai ales dacă se ţine seama 
și de cuvintele regionale). Spre deosebire de fonetică, unde cele mai 
multe dintre schimbările produse în istoria limbii române sunt 
sistematizate în volumele de fonetică istorică, de istoria limbii 
române sau în excelente descrieri ale foneticii române, așa cum am 
arătat mai sus, pentru transformările semantice nu avem lucrări 
similare (singura lucrare de sinteză este Încercare asupra semasio- 
logiei limbei române a lui L. Şăineanu). 

Unele inventare ale schimbărilor semantice petrecute în trecerea 
de la latină găsim la Densusianu, /LR I, p. 127-138, Rosetti, ILR, p. 
113-196) (cuvinte care au în română alt sens decât în celelalte limbi 
romanice), |. Fischer, în /LR IJ, p. 120-122. Aceste inventare nu sunt 
complete. Într-o teză de doctorat consacrată schimbărilor semantice 
ale cuvintelor latinești transmise românei, Cristi Mujdei a stabilit o 
listă de 261 de cuvinte, ceea ce reprezintă peste 10% din totalul 
cuvintelor latinești din română (se consideră că numărul cuvintelor 
păstrate în fiecare limbă romanică, deci şi în română, este de 
aproximativ 2 000). Dacă la acestea le adăugăm și pe cele care au fost 
explicat atât prin latină, cât și prin alte limbi (ex. mire) numărul lor 
creşte. În diverse lucrări consacrate altor straturi etimologice (de ex. 
Brâncușş Voc., Mihăilă, Împrumuturi) găsim numeroase exemple de 
evoluţii semantice fată de presupusele etimoane. 

Am încercat, la fel ca în cazul evoluţiilor fonetice neregulate, să 
aduc în discuţie o serie de tipuri de transformări semantice pornind 
de la cartea des citată a lui Andrei Avram, completată și cu fapte 
culese din alte surse. Trebuie să remarc că, din cauza dificultăților 
menționate, nici el nu a dat un inventar al fluctuațiilor semantice, deci 
nu voi încerca să precizez care sunt evoluții semantice, „normale“ și 
care sunt abateri de la acest fel de evoluţii (Avram afirmă uneori 
„evoluţie semantică normală“). 


Există între cazurile discutate de Andrei Avram unele care „nu pun 
(nici o) problemă: 

sălnic „cenușă“ < sălnic < *slănic „râu sărat“. „Evoluţia semantică 
de la „râu sărat“, prin intermediul sensurilor „apă sărată“ și „leşie“, 
la „cenușă din care s-a făcut leşia“ ni se pare uşor de admis“ (p. 203); 

mol „rapăn“ < germ. Mull, Müll „murdărie“ prezintă o evoluţia 
semantică de la „murdărie“ la „rapăn“ (boală provocată și întreținută 
de murdărie) sau confuzia între cele două noţiuni se explică mai ușor 
decât evoluţia de la mâl „mâl, lut, noroi“ (p. 84); 

melegar „bazin de lemn în care cade minereul“ este rezultatul unei 
extinderi de sens la melegar „răsadniță“ (în construcția răsadniţei se 
folosesc scânduri ca un fel de bazin) (p. 69); 

mirgăzli „a se inflama“ <márgez „a otrăvi, a învenina“, evoluţie 
ce „nu pune nici o problemă“ (p. 77); 

mocoroanţe „fructe uscate în cuptor“ <pomoroanță „curmală“, 
„evoluția semantică de la numele unui fruct la „fructe uscate în 
cuptor“ nu pune probleme“ (p. 81); 

stihui (despre apa din fântână) „a se curăța“ < ucr. stixati „a se 
linişti, a se potoli“; evoluția semantică pe care o presupune această 
explicaţie este uşor de înțeles: apa tulbure a unei fântâni „se curăţă, 
adică se limpezește, când se linişteşte, iar substanţele în suspensie se 
depun la fund“ (p. 213). 

trapini „ghebe“ e pluralul lui tropină, variantă a lui tulpină, 
deoarece ghebele cresc împrejurul tulpinilor (p. 250); 

mărghilă „Joc apătos, mlaștină, mocirlă“ < bg. mărtwilo „absenţă 
de viaţă, de activitate“; între sensul de „nemișcat, încremenit“ al lui 
mort şi Caracteristica esenţială a unei bălți de a fi stătătoare, 
nemișcată există legătură (p. 56). 

Mai mult sau mai puţin normale sunt modificările semantice ale 
unor nume de plante pentru că „folosirea unuia și aceluiași cuvânt 
pentru a denumi diverse specii de plante nu este un fenomen 
neobișnuit“ (Avram, Contrib., p. 201). Vezi şi Jean Séguy, Les noms 
populaires des plantes dans les Pyrénées Centrales, Barcelona, 1953. 
În plus, datorită unei sinonimii „parţiale“ se pot stabili legături între 
diverse cuvinte ce denumesc plante diferite (p. 36-39: malcărăț). O 
evoluţie interesantă pentru numele unei plante este cea oferită de 
oceşea „urzică-mică“ care provine dintr-o variantă *oieștină a lui 


46 


voieș(t)niță „un fel de mintă“ < bg. vostenica „lumânare de ceară“ 
Chiar dacă cuvântul bulgăresc nu este folosit şi ca nume de plantă, 
evoluţia semantică ale cărei rezultate apar în română voieș(î)niță și 
oieșteai nu pune probleme; cf. numele de plante luminiţă, lumânare, 
lumânărică (p. 121). 

Avram consideră că latura semantică a etimologiei este „rezolvată“ 
pentru o serie de cuvinte cărora li se asociază sensuri peiorative: 

maşnicău „om înalt, voinic“ < germ. Maschni(c)k „lăudăros, 
farsor'““> „om înalt și prost!" la fel ca în g(ă)ligan, măgădan, vlăjgan, 
care au și sensuri peiorative (p. 40); 

papună „femeie urâtă“ <bg. papunjak „pupăză“ (p. 136); 

pachioană „femeie proastă“ < ucr. pakonea (gen.) „cal rău, 
mârţoagă“ iar mârțână „„mârţoagă“ ajunge să însemne „femeie de 
moravuri ușoare; femeie mătăhăloasă“ (p. 125); 

mârjoală „femeie stricată“ face parte din familia de cuvinte a lui 
marjoli „a bate porumbul de pe cocean“ < magh. morzsol; de la 
sensurile verbului maghiar s-a putut ajunge atât la sensul de „zbârcit“ 
al adjectivului mârjolit, cât şi la cel al postverbalului mârjoală (< 
*morjoală) (p. 65). Exemple numeroase de acest fel la Iordan, 
Stilistica limbii române, Bucureşti. Amintesc, în treacăt, că există şi 
cazuri de nume metaforice date unor persoane (bătrâne, slabe etc.) 
care au la bază nume de animale (Marius Sala, „Fonetică şi dialec- 
tologie“ II,1961, p. 203-209). 

La baza unor transformări semantice Avram presupune o metaforă: 

otoboc în expresia a face mâna otoboc „a strânge degetele, a face 
mâna puică“ este derivat de la obot (variantă a lui hobot) > *(h)obotoc 
> otoboc. Hobot printre altele înseamnă „botul saniei“ deci mâna cu 
degetele împreunate la vârf a fost asemănată cu botul saniei (p. 125); 

pajimă „Cobiliţă“ (bg. dial. pajazina „păianjen“; unul dintre 
sensurile rom. păianjen este „fiecare dintre prăjinile... care se așază 
de o parte și de alta a unui acoperiş de paie etc", deci „asemăna- 
rea dintre o pereche de astfel de prăjini şi o cobiliță este evidentă“ 
(p.128). , 

Există și explicaţii mai complexe. Pentru a explica derivarea lui 
mătinos „voinic“ de la matină. Avram presupune existenţa unui sens 
figurat, obscen, al lui matină (în vorbirea familiară şi vulgară), sens 
pe care îl are și daravelă-daraveră, sinonim cu matină în înţelesul 


47 


propriu de „problemă, chestiune afacere“. De la acest sens figurat al 
lui matină, se poate spune că mătinos înseamnă „care are matină (= 
daravelă) mare“ și de aici apoi „voinic“ (p. 56-57). 

Următorul exemplu îmi va permite să fac o remarcă mai generală. 
Cuvântul păjurit glosat „împodobit, smălţat“ în DLR pe baza inter- 
pretării unui singur context din B. Delavrancea înseamnă de fapt 
„mărginit“ așa cum arată Avram, Contrib., p. 148, în opoziţie cu 
„fânul“ de pe toată întinderea dealului, florile se găsesc numai la 
marginile lui („a întâlnit un deal înalt, veșmântat, de sus până jos în 
fân ca mătasea de moale și păjurit cu flori“). El are la bază pajure cu 
sensul de „graniţă, hotar“. Am dat acest exemplu pentru a sublinia 
necesitatea de a preciza sensul cuvântului a cărei etimologie este 
cercetată. În cazul cuvintelor cu mai multe sensuri există numeroase 
cazuri când, pentru a explica o modificare semantică, trebuie pornit 
de la unul și numai unul din sensurile respective: 

răsură „impozit suplimentar pentru plata funcționarilor publici și 
a suitei domnului“ nu poate veni din răsătură „fărâmătură“, ci de la 
sensul „înlăturare a acelei părți din conţinutul unui vas care depășește 
în înălțime marginile vasului“. Cele două cuvinte au în comun ideea 
de „supliment, ceea ce este pe desupra“. Raportul dintre răsură şi 
răsătură este identic formal cu cel dintre trăsură şi trăsătură (de 
unire); 

năstini are două sensuri: 1 „(despre plante sau părți ale lor) a ieși 
(din pământ), a răsări, a se ivi; (despre copii) a crește, a se dezvolta)“; 
2. „a se prinde, a se lipi, a se asimila“ < scr. nastâniti „a se obişnui 
într-un loc“. Sensul al doilea al lui năstini corespunde foarte bine 
sensurilor cuvântului sârbocoart. De la „a se prinde (despre plante) s-a 
putut ajunge ușor la „a răsări, a se ivi (tot despre plante), la „a apărea, 
a se ivi...“ și la „a crește, a se dezvolta“ (despre copii: cf. raportul 
dintre a răsări „a se ivi“ şi răsărit „dezvoltat“, în contextele de tipul 
un copil mai răsărit)“ (p. 110-111). 

Aceste exemple pun o problemă mai generală. Când vrem să ne 
ocupăm de latura semantică a etimologiei unui cuvânt trebuie să ne 
întrebăm: de fapt ce vrem să explicăm? Nu totdeauna primul sens dat 
în dicționare este cel originar. Un frumos exemplu îl oferă etimologia 
lui stingher „izolat“ dată de O. Densusianu (GS IV, 1929-1930, 
p. 390); pentru a da etimologia acestui cuvânt Densusianu pornește 


48 


de la folosirea lui stingher pentru boul care rămânea la o parte, ne- 
înjugat, accepţiune care l-a făcut să construiască un derivat latinesc 
*extrain(u)gularius „afară de jug, nepus la jug“. Avram, Contrib., 
p. 216-218, aduce argumente suplimentare în favoarea etimologiei lui 
Densusianu. 

Cred că a rezultat din cele spuse mai sus că rezolvarea laturii 
semantice într-o etimologie nu este„totdeauna un lucru ușor. Din 
această cauză pentru multe cuvinte s-au propus diverse soluţii care 
schimbă, din cauza nepotrivirilor semantice, chiar etimonul. lată 
câteva exemple din aceeași carte: 

pocoşi „a jumuli“ nu trebuie apropiat de pocos „„miţos“ (așa cum 
face DLR) pentru că „argumente de ordin semantic ne determină să 
susţinem că verbul în discuţie nu trebuie pus în legătură cu pocos? 
[=miţos]'“. Avram crede că trebuie pornit de la pocos „cotoarele ce 
rămân după cositul ierbii“ < ucr. pokic. De la acest sens s-a putut 
ajunge uşor la un sens care să concorde cu cel al derivatului pocoși; 
cf. cotor „partea de jos a unei plante tăiate“, dar și „rădăcina 
penelor la păsări“ (p. 175). 

Tot argumente de ordin semantic îl determină pe Avram (p. 58-59) 
să nu accepte etimologiile propuse pentru măzănaie „umflătură lem- 
noasă care se face pe trunchiul arborilor“ „p. ext. umflătură, tumoare“ 
(germ. Maserholz sau rom. mazăre), ci să propună tc. maze „gogoaşă 
de ristic, excrescenţă lemnoasă“ (a intervenit și mazăre). În sfârşit, 
poncăi „a sta de veghe dormitând“, „a (se) mocoşi, a (se) trudi“ a 
primit două etimologii: una trimite la ponc „(om) prost, nătâng“ şi alta 
la panc „nebun, trăsnit...“ < bg. panta „haimana“ (V. Nestorescu, LR 
XXII, 1973,p. 129-130), dar Avram (p. 182) crede că este vorba de 
două variante ale unor unități lexicale distincte: pentru poncăi „a sta 
de veghe dormitând“ crede că este același cuvânt ca păncăni „a face 
câte ceva, a nu sta degeaba; a face lucruri neînsemnate, mărunte“ < 
bg. păcam, iar pentru al doilea sens, poncăi poate fi apropiat de ponc 
sau de panc (Şi, ca atare, considerat variantă a lui pâncăni „a hoinări'*). 
„Argumente de ordin semantic — distanţa dintre sensul „a sta de 
veghe dormitând“ al lui poncăi şi sensul „a hoinări“ a lui păncăni? 
(< panc) — ne determină să optăm pentru prima soluţie“ (p. 182). 

Opus situației lui poncăi pentru care Avram propune două 
cuvinte cu sensuri și origini diferite este cazul unor cuvinte care în 


4 — Introducere în etimologia limbii române 49 


dicționare sunt tratate ca două articole, deşi, după stabilirea 
etimologiei, se dovedește că este vorba de un singur cuvânt. Un bun 
exemplu este mârşă| „oaie slabă“ ȘI mârşă? „nadă, momeală“; primul 
este consideat de DLR derivat regresiv de la mârșav, al doilea cuvânt 
cu etimologie necunoscută. Avram (p. 66) a dovedit că este vorba de 
unul și același cuvânt, de origine slavă (v. sl. mrusa „cadavru, bot 
De la sensul menţionat s-a ajuns la „nadă, momeală“ datorită 
folosirii hoiturilor ca momeală de către vânători, iar, pe de altă parte, 
la sensul de „animal slab“ sau, prin restricţie, „oaie slabă“. 

Am discutat o serie de evoluţii semantice pe baza cărții lui Andrei 
Avram. Se poate remarca că nu am dat nici un cuvânt latinesc care să 
prezinte modificări semantice (cu excepția lui stingher). Aceasta se 
datorează faptului că autorul a pornit numai de la cuvinte care în DLR 
au precizarea „etimologie necunoscută“. Şi totuși pentru a vedea că 
ȘI cuvintele moștenite din latină au suferit modificări semantice voi 
semnala câteva exemple. 

Densusianu, ILR I, p. 127, studiind lexicul latinei vulgare care stă 
Ja baza limbii române distinge două categorii de cuvinte: unele care 
aveau o semnificaţie „mai mult sau mai puţin diferită“ de cea din 
latina clasică și altele care nu existau în latina clasică, dar circulau în 
latina vulgară. 

Între cuvintele din prima Categorie, cea care interesează în 
primul rând discutia de față, există unele la care sensul modificat este 
înregistrat în scrieri târzii (unele apar izolat în opere clasice: currere 


A Ki 


apare cu sensul „a curge“ încă la Ovidiu şi Virgiliu și este frecvent în 
texte latinești mai târzii. La fel focus, de la înţelesul de „cămin, vatră“ 
care a ajuns la acela de „foc“, sens care apare la Vitruvius). Numărul 
acestor transformări este semnificativ. De cele mai multe ori termenii 
cu înţelesul schimbat s-au transmis și altor limbi romanice (uneori sunt 
chiar panromanici, așa cum sunt caballus „cal“, nu „mârţoagă“, ca în 
latină, focus, paganus „păgân“, nu „locuitor de la tară“). Astfel de mo- 
dificări semantice, deşi nu le putem numi „normale“, nu pun probleme 
pentru stabilirea etimologiei (de fapt, cum se ştie, la baza limbilor 
romanice stă latina vulgară și deci, din această perspectivă chiar dacă 
față de latina clasică unele cuvinte prezintă modificări de sens, nu 
avem de-a face cu evoluţii de la limba-sursă, latina vulgară, la 


română). Evident ele pot fi discutate atunci când se face o etimologie 


50 


de felul celei practicate de W. von Wartburg, adică atunci când se face 
și istoria fiecărui cuvânt, a relaţiilor acestuia cu alte cuvinte din câm- 
pul semantic și onomasiologic căruia îi aparţine (într-un astfel de caz 
despre focus se va spune că era în opoziţie cu ignis care însemna „loc“ 
ŞI că în trecerea de la latină la limbile romanice această opoziţie s-a 
restructurat prin eliminarea lui ignis). În acest caz se încearcă să se 
arate și de ce s-a produs o schimbare de sens. ^ 

Există cuvinte care și-au schimbat fără îndoială sensul în latina vul- 
gară, dar noul înţeles este atestat foarte târziu. Astfel afflare cunoscut 
în latina clasică numai cu semnificaţia „a sufla, a inspira“ s-a 
transmis românei (afla) cu sensul „a găsi“. Cu toate că noul sens apare 
abia în secolul al XI-lea într-un glosar latin-spaniol, datorită prezenţei 
sale în mai multe limbi romanice (retorom. afflar, sp. hallar, ptg. 
aflar), se poate presupune că el exista în latina vulgară. Densusianu, 
ILR I,p. 127 menţionează etapele intermediare ale acestei transformări 
semantice: mihi afflatur — mihi afflatum est — a me afflatur-afflatum 
habeo. Într-o situaţie asemănătoare este şi apprehendere care de la 
sensul „a lua“ a căpătat în latina vulgară sensul „a lua foc, a se 
aprinde“ (apare la Grégoire de Tours). Nici cuvintele de acest tip nu 
pun probleme pentru stabilirea etimologiei. 

A doua categorie de cuvinte sunt cele care nu apar în latina clasică, 
dar sunt atestate izolat în texte latinești vulgare: branca, cu înţeles de 
„labă“ (branca ursi, lupi) > rom. brâncă, galleta „găleată, poloboc“ 
> rom. găleată, gavia „pescăruş' s-a păstrat în multe limbi romanice 
(ca și cele două cuvinte precedente), unde desemnează diferite specii 
de păsări răpitoare, la noi gaie. Nici acestea nu pun probleme de 
etimologie din punct de vedere semantic. 

Am dat o serie de exemple de cuvinte moştenite din latină ale căror 
modificări semantice, existând și în alte limbi romanice, nu implică 
dificultăţi în stabilirea etimologiei. Există însă nu puține cazuri când 
între sensul latinesc clasic şi cel românesc există deosebiri fără ca 
aceste evoluţii să fie prezente și în alte limbi romanice: factura cu sen- 
sul „făptură“ ca în rom. făptură apare la Tertulian; frigus „rece“ avea 
la plural (frigora) sensul „febră“, sens păstrat în română (apare cu 
acest înțeles la Grégoire de Tours), orbus „orb“ atestat deja la 
Apuleius Mihăiescu, Lat. dun., p. 216. Nici această categorie de 


51 


cuvinte nu pune probleme în stabilirea etimologiei pentru că sensul 
din română este atestat în latina târzie. 

Există unele cuvinte care în română au alt sens decât în celelalte 
limbi romanice. Am menţionat mai sus capitolul „Termeni care au în 
română alt sens decât în celelalte limbi romanice“ din Rosetti, ILR 
(prima listă de acest fel o găsim în discursul de recepție la Academia 
Română al lui Sextil Pușcariu Locul limbii române între limbile 
romanice, București, 1925). Între acestea sunt unele care în toate 
limbile romanice au alt sens decât cel din română. I. Fischer, în ILR 
II, p. 115-116 menționează unele ca: 

anima „suflet, suflare“, păstrat în limbile romanice occidentale cu 
acest sens, capătă în română un sens concret „inimă“ dezvoltat din 
valoarea figurată „curaj“, atestată și în română (p. 116); 

talis „astfel, de acest fel“ devenit în română tare „puternic“; 
evoluția semantică a primit mai multe explicații sintetizate la Rosetti, 
ILR, p. 195 (întrebuințarea emfatică a lui talis în construcţii ca talis 
uir Şăineanu, Încercare, p. 184; calc după scr. jâk „tare“; O. 
Densusianu, GS II, 1926, p. 310-327 şi Mariana Ploae-Hanganu (LR 
XXX, 1981,p. 37-43) ca o evoluţie pe teren românesc, I. Fischer, în 
ILR Il, p. 116 consideră evoluţia românească „greu de explicat“; 

vindeca „a scăpa de boală“ a fost explicat din vindecare „a libera 
(de o boală)“ (Şăineanu, Încercare, p. 185, L Fischer, în ILR II, p. 116) 
dacă nu cumva derivarea semantică are la bază o credinţă populară 
(Fischer, loc. cit.) 

Exemplele de acest fel, la care s-ar putea adăuga altele mai puţin 
răspândite în Romania (albastru, scălda etc.), pun probleme de 
etimologie dar trebuie observat că în ciuda deosebirilor de sens, 
nimeni nu crede că aceste cuvinte n-ar proveni din latină. Într-o 
situație diferită sunt o serie de cuvinte cu evoluţii semantice pentru 
care s-au propus (mai ales de S. Pușcariu) diverse explicaţii care 
pornesc de la felul de trai al românilor. Am menționat mai sus că așa 
a fost expliat evoluţia de la paludem „mlaștină“ la „pădure“ deşi recent 
V. Arvinte (AnL XXXA, 1985, p. 65-82) a arătat că această modifi- 
care semantică apare și în alte limbi europene. La fel, evoluţia 
semantică a lui pauimentum „podea“ > rom. pământ a fost explicată 
de V. Pârvan și G. Ivănescu, prin rusticizarea vietii și a limbii latine 
după părăsirea Daciei de către Aurelian. 


52 


O situaţie specială reprezintă termenii păstraţi din latină numai în 
limba română. În număr de aproximativ 100 (listele cele mai recente 
la Rosetti, ILR, p. 184-193 şi I. Fischer, în /LR I, p. 117-118) ce pun 
dese serioase probleme de etimologie. Nu luăm în discuţie termenii 
neatestaţi în latină de tipul *excubulare > scula fiindcă nu şti care 
era sensul lor în latină (dacă într-adevăr un astfel de cuvânt a existat). 
S. Puşcariu (EW 889 și LR I, p. 356), preluând o explicaţie dată de 
„N. Sulică, reconstruiește un *(in)templare pentru a explica rom. 
întâmpla (explicaţie acceptată de REW 4482 a și, cu rezerve, de 
I. Fischer, în ILR Up 121). A se întâmpla este, după această 
explicaţie, un termen în legătură cu cultul păgân: „augurul contempla 
spațiul (templum) pe care şi-l trasa pe cer cu băţul spre a studia zborul 
păsărilor. Intrarea unei păsări în acest templu era „evenimentul“ 
aşteptat, întâmplarea (cf. şi lat. exemplare, tot în legătură cu profeția 
augurilor)'* Pușcariu, LR I, p. 356. CDER, 4442 critică tocmai evo- 
lutia semantică propusă deşi nu poate oferi o altă explicaţie plauzibilă. 
În astfel de cazuri ori acceptăm cu rezerve explicaţia semantică ori 
declarăm la fel ca Ciorănescu „origine dubioasă“. 

Cercetările recente despre care voi vorbi mai pe larg în capitolul 
consacrat elementului latin moștenit au adus rezolvări semantice noi. 
Vor rămâne fără îndoială o serie de cuvinte moștenite sigur din latină 
dar care nu vor avea în curând o soluție sigură din punct de vedere 
etimologic tocmai pentru că evoluţia semantică nu este clară. 
Interesul lor este cu atât mai mare cu cât știm sigur că sunt cuvinte 
moștenite din latină. 

Spațiul acordat abaterilor de la principiile etimologiei poate 
părea „supadimensionat“ în comparaţie cu cel acordat prezentării prin- 
cipiilor înseși. Am considerat să procedez astfel fiindcă până acum, 
cu excepţia cercetărilor lui Andrei Avram, aceste abateri nu au consti- 
tuit obiectul unui studiu special. Evident că nu aş vrea să se înțeleagă 
că putem invoca astfel de abateri în orice situație. Reamintesc că, în 
cele mai multe cazuri, Avram discută cuvinte declarate cu etimologie 
necunoscută, unele cu o circulaţie restrânsă. Este un câmp nou de cer- 
cetare în etimologia românească de care trebuie să se țină seama în 
viitor (nu trebuie să se uite că în cartea sa Avram discută doar cuvinte 
care încep cu literele M-T). În plus, multe discuţii relative la prin- 
cipiile etimologiei sunt prezentate în secţiuena „straturi etimologice“. 


53 


1.3.5. În loc de concluzii 

Sper să fie rezultat, din cele spuse până acum, că originea cuvin- 
telor, etimologia lor, nu poate fi stabilită pe bază de fantezie, chiar 
dacă pe lângă criterile menționate există și posibile „abateri“ (am 
văzut că nu totdeauna acesta sunt de fapt abateri) și chiar dacă 
observăm cu Jean-Paul Chaveau (în Disc. étym., p. 47) că „tout le 
monde fait de l'étymologie, chacun à sa manière, en fonction de son 
savoir linguistique et de son ideologie culturelle“. Etimologia nu este 
accesibilă celor nepregătiţi din punct de vedere lingvistic, adică celor 
care nu cunosc normele de schimbare a sunetelor din diverse epoci 
ale limbii respective sau/și felul cum s-au transpus, în mod regulat, 
sunetele dintr-o limbă în cea de care ne ocupăm. Ea nu este accesibilă 
chiar lingvistului care nu cunoaște o serie de aspecte referitoare la cu- 
vântul analizat (de la sensul exact la răspândirea lui pe cele trei axe: 
geografică, istorică şi socială). Absența acestor condiţii face ca nu- 
mărul celor veniţi din afara lingvisticii care încearcă să explice multe 
cuvinte românești ca provenind din limba dacă să fie mare. Al. Graur 
(Ling.,p 119) arată că acestă preferinţă se manifestă nu numai pentru 
cuvintele cu etimologie necunoscută (ei cred că de fapt chiar acest fapt 
este un indiciu pentru originea dacă), ci și pentru cuvinte care au pri- 
mit alte etimologii. Faptul că nu avem nici un indiciu că ar fi existat 
în dacă un cuvânt pe care-l invocă (mai jos voi arăta de ce) nu repre- 
zintă un impediment pentru aceste încercări. Unii chiar încercă să 
reconstruiască forme din dacă fără să aibă cunoștințe solide de 
fonetică istorică. Din această cauză rezultatele sunt de cele mai multe 
ori fanteziste. 

Na vrea să se înțeleagă că metoda reconstrucției trebuie condam- 
nată, așa cum s-a întâmplat uneori în termeni foarte duri, formele 
reconstruite fiind declarate „monstruoase prototipuri“ sau „monştri“. 
Din contra, ea este necesară chiar în studiul elementului moștenit din 
latină, cu condiţia ca să fie aplicată cu prudență. O prezentare teoretică 
bazată pe multe fapte din domeniul hispanic prezintă Roger Wright, 
The Asterisk in Hispanic Historical Linguistics, în cartea sa Early 
Ibero-Rkomance. Twenty-one Studies on language and texts from the 
Iberian Peninsula between the Roman Empire and the Thirteenth 
Century, New York, 1994, p. 45-64. 


54 


Reconstrucţia este necesară în primul rând pentru că textele latine 
(scrieri ale unor autori sau inscripții) nu cuprind toate cuvintele 
folosite în limba latină, cum, de altfel, nici astăzi, textele, mai nume- 
roase şi mai variate, nu înregistrează toate cuvintele. În plus, în textele 
scriitorilor apăreau mai ales forme academice, iar în graiuri sau în vor- 
birea populară circulau altele care stau de fapt la baza limbilor roma- 
nice. Unele dintre aceste forme neatestate trebuie reconstruite. Nu au 
lipsit cazurile de descoperire ulterioară, într-o lucrare din antichitate, 
a unor forme reconstruite. A. Graur (,„,„Romania“ LVI, 1928, p. 504; 
publicat și în Mél. ling. 1, 1936, p. 19) a găsit la Plaut o formă lacusta 
doar presupusă până atunci, deci notată cu * (*/acusta), pe baza 
comparației dintre limbile romanice (v. fr. laoste, cat. llagosta, sp. 
la(n)gosta). 

Pentru ca o reconstrucţie să fie plauzibilă trebuie să fie făcută pe 
baza comparării cuvintelor din două sau mai multe limbi romanice 
având aceeași formă şi acelaşi înţeles (înțeleg prin aceeași formă, 
forma cerută de legile fonetice ale fiecărei limbi). În lingvistica româ- 
nească din trecut s-a abuzat de reconstrucție pornind numai de la 
forma și sensul cuvântului românesc. Nici această observaţie critică 
nu trebuie generalizată. Prudenta de care am vorbit mai sus îmi per- 
mite să observ că sunt cazuri când se poate ajunge prin reconstrucție 
la o formă sigură pentru latină chiar dacă se pornește numai de la 
română. Se citează ca exemplu rom. căscăund, cuvânt moștenit numai 
în română, care nu poate fi derivat românesc de la căsca fiindcă 
româna nu are un sufix -und. Cuvântul poate fi explicat de la o formă 
derivată în latină cu sufixul -bundus de la cascari „a căsca“ 
(cf. uagabundus de la uagari „a rătăci“, moribundus de la mori 
„a muri“), chiar dacă *cascabundus este neatestat. 

La polul opus, avem exemple de forme atestate care nu sunt 
acceptate ca posibile moșteniri în limba română. Al. Graur, în repetate 
rânduri, a susținut că un cuvânt de felul lui creștinătate considerat 
moştenit din lat. christianitas nu este un exemplu bun de formă 
atestată dar păstrată exclusiv în română fiindcă este prea puţin pro- 
babil să se fi folosit un astfel de cuvânt. Am arătat mai sus că dacă am 
accepta acest argument, nu am avea nici un exemplu de transmitere 
a sufixului -ätate. Despre derivate, atestate sau nu, moștenite sau nu 
din latină, voi vorbi mai pe larg mai jos. 


55 


I. 3.6. Împrumuturi aparente 


Prezint sub acest titlu o serie de cazuri care, considerate în mod 
curent împrumuturi, la o analiză mai atentă contrazic această opțiune. 
Am considerat util să atrag atenţia asupra lor într-un capitol special 
fiindcă, aşa cum spunea Király (Etim., p. 51), „semnalarea împrumu- 
turilor discutable este cel puţin atât de importantă ca și problema 
împrumuturilor reale“, deși le voi discuta și în diferitele capitole din 
partea consacrată straturilor etimologice. 

În ultimii ani au fost aduse numeroase cazuri de acest fel: Th. 
Hristea s-a ocupat de false franțuzisme, Fr. Király de false maghia- 
risme, iar V. Nestorescu de false elemente slave. Este meritul lui Fr. 
Kurâly de a le fi prezentat sistematic pe cele din maghiară. După afir- 
matia lui, 8-9% din împrumuturile atribuite greșit influenţei maghiare 
și de aceea le numește „false împrumuturi“. Din păcate, dispariţia 
prematură a lui a întrerupt o cercetare remarcabilă. 

Urmând clasificarea lui Kirâly aceste împrumuturi aparente din 
maghiară se grupează în: | 

e Cuvinte considerate de origine românească în maghiară, dar care 
continuă să fie raportate la etimoane maghiare (sau și maghiare) în 
lingvistica românească, precum: balmoş, bărbânță, canaf, catrință, 
cergă, sâmbră etc. Lista lor exhaustivă la Bakos, Român elem. Sunt 
cuvinte care se referă la realități specific româneșu și sunt împru- 
muturi românești în maghiară. Unele sunt termeni păstoreşti (balmoș, 
bărbânță, sâmbră), altele sunt legate de specificul portului românesc, 
de țesături tipic românești (catrință, cergă) etc. Astfel magh. 
katrincza este folosit de scriitori ca Jokai, Mikszáth, alături de fata, 
fuszta, icar, opinka, evident românești, pentru redarea culorii locale 
în romanele lor care prezintă aspecte ale vieții ardelenești. Cât despre 
tundră, Király (Etim., p. 62) remarcă faptul că la sensurile de bază 
(„dimie, zeghe, suman“‘) ale magh. condra (cundra) 9 din primele 10 
localități indicate în dicţionarul de regionalisme sunt din ţinuturile 
transilvănene. 

e Cuvinte care nu pot fi raportate la maghiară pentru simplul motiv 
că nu există etimoane reale în maghiară (Király, Etim., p. 67—74 le 
numește „capcane etimologice“): brighidău, buzna, ciocălău, 
cotângan, dobzăla, handralău etc. sunt cuvinte atribuite numai pe o 
„etimologie pur fonetică“ (p. 73), adică pe potriviri de suprafaţă (mai 


56 


ales sufixul -ău). Astfel, în cazul lui brighidău, etimonul presupus — 
magh. ferget(t)yii nu poate explica cuvântului românesc (doar -u s-ar 
potrivi din punct de vedere fonetic cu pretinsul etimon maghiar). Din 
punct de vedere semantic deosebirile sunt mari: termenul maghiar 
însemnând cu totul altceva „căpătâi, vârtej (la car); zăvor“ (el a fost 
împrumutat în română sub forma ferghetău, fergătău). Mai mult decât 
atât: graiurile maghiare din România au împrumutat rom. brighideu, 
“sub forma brigido, alături de alte nume de unelte din domeniul 
prelucrării laptelui la stână. 

Tot forma cuvântului a făcut pe unii să considere ciocâltău ca pro- 
venind din magh. csuklo deși nu corespunde nici fonetic, nici semantic. 

Cât privește rom. buzna el este caracteristic pentru Bucovina și 
Moldova, în timp ce magh. buszna, considerat de unii etimon al 
cuvântului românesc este răspândit cu precădere în sud-estul Ungariei 
(în spațiul lingvistic transilvănean nu există urme nici de rom. buzna, 
nici de magh. buszna). Această distribuţie geografică, la care se 
adaugă şi deosebiri de altă natură, impune căutarea etimonului 
cuvântului românesc într-o altă sursă. 

e Formații interne românești considerate împrumuturi din 
maghiară. Kirâly discută două categorii de cuvinte: unele prezentate 
în capitolul Formaţii interne considerate împrumuturi (Király, Etim., 
p. 95-107; v. şi CL XVIII, 1973, p. 249-255) în care derivarea pe 
teren românesc este mai evidentă, și altele (Derivate... „împrumutate“, 
Király, Etim., p. 75-84) a căror derivare pe teren românesc este mai 
puţin evidentă pentru un cititor neavizat. 

Din prima Categorie fac parte cuvinte ca ademeni, jecmăni, 
ferăstrău, feşteli, găzdălui, găzdac, sălăşlui, tâlhăroşag, sârg, chipeş, 
hăitui, hăitaș, şirag. Sunt cuvinte formate pe teren românesc chiar 
dacă, ca în cazul lui chipeș, ambele elemente ale derivatului (baza şi 
sufixul) sunt împrumutate. Analiza cronologică, geografică şi se- 
mantică atât a cuvântului românesc, cât și a presupusului etimon ma- 
ghiar l-a ajutat pe Király să dovedească derivarea pe teren românesc. 

Din a doua categorie fac parte cuvinte ca (h)arțag, hădărag, 
cancioc, făcăleț, şoldan. Pentru ilustrarea raţionamentului prin care 
se respinge soluția împrumutului din maghiară redau explicaţia pentru 
rom. arțag, considerat în mod curent (Philippide, Principii, p. 150; 
DA, s.v., CDER 433) împrumut din magh. harcag. Király arată că for- 
ma nu există, că româna a împrumutat din maghiară pe bart „ceartă“ 


57 


< magh. harc şi că de la harț s-a format harță (după modelul lui 
ceartă, luptă). De la hartă s-a format hartag. 

e Există și o categorie de termeni care reprezintă perechi de cuvinte 
româno-maghiare de tipul dragă—draga, muncă-munka, Slugă-—szolga, 
ogor-ugor, sită-szita care nu se leagă direct între ele (nu susține 
nimeni că sunt ungurești în română și românești în maghiară), ci 
reprezintă împrumuturi realizate paralel și independent de română și 
maghiară dintr-o a treia limbă: vechea slavă. 


Se pot aduce exemple similare şi din alte limbi. V. Nestorescu (CL 
XL III, 1994, p. 229-230) contestă etimologia bulgărească a rom. 
canava dată în DEX pentru că în română este atestat la 1839 și nu 
există împrumuturi românești din bulgară în terminologia îmbră- 
căminţii moderne. Tot aşa pentru cută, considerat împrumut din 
bulgară (DA, TDRG, DLRM, DEX), kuta este termen dialectal, rar, 
apare doar în dicționarul lui Gerov. Deci, la fel ca în cazul lui cană 
(V. Nestorescu, SCL XXXIV, 1983 p. 359) și cută este împrumut 
românesc în bulgară. 


1.4. Tipuri de etimologie 
1.4.1. Etimologia internă 


Nu trebuie să fii lingvist ca să-ți dai seama că multe cuvinte 
româneşti sunt formate pe terenul limbii române; de la negru: 
negruț, negricios, negreață, înnegri. 

Când vorbim de moștenirea latinească în lexicul limbii române nu 
este suficient să ne referim doar la cuvintele transmise din latină, ci 
şi la sistemul de formare a cuvintelor, în cea mai mare parte latinesc. 
Cu ajutorul acestui sistem româna și-a îmbogățit lexicul în decursul 
secolelor. Al. Graur a atras atenţia în diverse ocazii (Studii, p. 475) 
asupra importanţei acestei surse de îmbogăure a vocabularului ară- 
tând că în trecut a existat tendinţa de a căuta etimologia unor cuvinte 
românești și a derivatelor numai în moștenirea din latină sau în 
împrumut. 


58 


În multe cazuri putem fi siguri că derivatele luate în discuţie sunt 
creaţii românești. Astfel de la câștiga moștenit din lat. castigare, s-au 
creat derivate precum: câștig (derivat regresiv), câștigător, ne- 
câștigător, necâştiga. În altele situaţia este mai complicată. Există o 
serie de cuvinte despre care unii lingviști (mai ales Al. Graur, Al. 
Ciorănescu, Th. Hristea, F. Király) cred că avem a face cu derivate 
pe teren românesc, în timp ce alții le consideră moștenite din latină 
sau împrumutate (în cazul derivatelor de la cuvinte-bază împrumutate 
și sufix împrumutat). Discuţia pe larg o voi face la fiecare strat eti- 
mologic. Atrag deocamdată atenţia asupra așa-numitelor „pseudoîm- 
prumuturi“, formaţii interne trecute greșit în categoria împrumuturilor, 
cărora li se atribuie etimoane inexistente în limbile indicate sau exis- 
tente cu alte sens. Fr. Kirâly (Formații interne considerate împru- 
muturi, în CL XVIII, 1973, 2, p. 249-255) şi Th. Hristea (Criterii de 
determinare a formațiilor interne de împrumuturi, în AUBLLR 
XXII, 1973, 1,p. 143-155) au publicat în același an câte un articol 
al cărui titlu este semnificativ. Amândoi au reluat ideea în cărțile lor 
(Hristea, Probl. etim., p. 21—102; Király, Etim.). Există cazuri de exa- 
gerări și în sensul opus: se refuză explicarea prin împrumut pentru a 
explica un cuvânt ca rezultat al unei creatii interne. Huligan, împrumut 
din rusă (și acolo din engleză), a fost considerat creație internă de la 
uligaie, uliu ( vezi Introducere în lingvistică, ed. III, Bucureşti, 1972, 
p. 148). 

Problema etimologiei interne se suprapune în mare măsură cu cea 
a formării cuvintelor într-o limbă. Un cuvânt format se caracterizează 
prin aceea că el poate fi pus în relație de provenienţă cu alt cuvânt sau 
alte cuvinte din aceeași limbă, fenomen care se numește formă 
internă. Mioara Avram (în prefața la Ciobanu-Hasan, Comp., p. X) 
distinge între două tipuri de relație a derivatelor: una de analiză, în 
sensul strict al cuvântului, la derivarea progresivă sau compunere, 
când este vizibilă în structura cuvântului format succesiunea elemen- 
telor constitutive dintr-un cuvânt (sau mai multe) existent și indepen- 
dent și identificat în celelalte formaţii (bunătate, îmbuna: bun) și o 
raportare, la alte cuvinte, cu care cele formate se identifică formal 
(schimbarea categoriei gramaticale: bun substantiv și adjectiv) sau din 
structura cărora par a rezulta total (derivarea regresivă, trunchierea) 
sau parțial (contaminare, reduplicare). 


59 


În analiza derivatelor cu ajutorul formei interne, care înseamnă de 
fapt stabilirea etimologiei, pot să apară dificultăți. Király (Etim., p. 26) 
atrage atenţia asupra unor exemple ca butoi (< bute + -0i), ademeni 
(< adămănă „camătă“ + -i), jecmăni (< jăcman „pradă, jaf“ + -i) în 
care s-a pierdut sentimentul formei interne datorită dispariției 
cuvântului de bază (adămănă, jăcman) sau circulației reduse a 
acestuia (bute). 

Am spus înainte că problema etimologiei interne se suprapune în 
bună parte cu aceea a formării cuvintelor în limba română. Într-un 
sens mai larg problema etimologiei interne înseamnă însă și altceva. 
Încă în secolul al XVIII-lea, un cunoscut enciclopedist, 
Anne-Robert-Jacques Turgot, citat şi de B.P. Hasdeu în celebrul 
articol-program (Ce este etimologia) din prefața cunoscutului său 
Etymologicum Magnum Romaniae, numindu-l „nemuritorul Turgot“ 
(reluat și de Guiraud, Etym., p. 27—32) a recomandat „să se caute 
etimonul întâi în limba din care face parte cuvântul, prin sistemul de 
derivare și apoi în limba veche, în graiuri și dialecte. După ce se 
găseşte rădăcina „ascunsă în derivat prin alterări fonetice“ și sensul 
„ascuns prin schimbări semantice adesea ciudate“ se poate trece, după 
părerea lui, la latină ei „în genere prin observaţii de istorie (migrații, 
războaie, cuceriri) la limba-mamă a unei limbi date“. Şi continuă 
același Turgot „Respingeți toate etimologiile contrazise chiar numai 
de un singur fapt şi nu acceptaţi decât pe acelea care se sprijină pe un 
mare număr de probabilității asociate în chip unitar. 


1.4.2. Etimologia directă 


Pe lângă cuvintele formate pe teren românesc, despre care am 
vorbit în capitolul precedent, vocabularul românesc are cuvinte 
moștenite din latină și cuvinte împrumutate. Cuvintele moștenite s-au 
transmis o dată cu celelalte elemente ale structurii latinești, iar împru- 
muturile au fost făcute ulterior. Pentru lingviştii care studiază etimo- 
logia cuvintelor româneşti este important de stabilit limba din care a 
pătruns cuvântul în română, indiferent de originea acestuia în limba 
respectivă. Aceasta înseamnă, aşa cum am arătat în Coteanu-Sala, 
Etim., p. 66, că femeie are ca etimon direct lat. familia, că dulgher vine 


60 


din tc. diilger, iar cozondraci are ca etimon direct germ. Hosentriiger. 
Dacă însă, în primul caz, nu ne mulțumim să arătăm etimologia 
directă, ci vrem să arătăm că familia la rândul lui era în latină format 
de la famulus „servitor“ care, la rândul lui, în oscă, avea corespondent 
pe famel sau să precizăm că familia însemna la început „totatatea 
bunurilor materiale, a sclavilor şi a copiilor“ şi că mai târziu s-a făcut 
deosebire între totalitatea bunurilor materiale, pe de o parte, și 
totalitatea persoanelor care locuiau și trăiau în aceeași gospodărie, 
facem etimologia indirectă despre care am să vorbesc mai târziu. 

Situaţia cea mai clară este a cuvintelor de origine exotică din 
română care sunt împrumuturi din franceză, iar în franceză sunt 
împrumuturi din limbile indigene americane prin intermediul spaniolei 
sau al portughezei (condor, chinină, cobai, pirogă) sau din limbile 
africane (banană). În astfel de cazuri este evident că româna n-a avut 
contacte directe cu limbile amerindiene sau africane. 

Într-o situaţie asemănătoare sunt multe cuvinte a căror etimologie 
directă este turca și care provin în turcă din arabă sau persană (belea, 
berechet, bidiviu, bina). La fel, o serie de termeni religioşi care sunt 
la origine grecești (uneori acolo provin din ebraică: amin, heruvim) 
au în română ca etimon direct cuvinte din slavonă (apostol, călugăr). 
Al. Graur (Dicţionar de cuvinte călătoare, București, 1978) a prezen- 
tat istoria a peste 1 000 de cazuri de cuvinte cu etimologie indirectă 
îndepărtată. 

Exemplele ar putea continua cu o serie de cuvinte din limba 
română în care etimologia directă ne permite să distingem originea 
diferită a unor cuvinte care la origine îndepărtată provin din aceeași 
limbă. În graiul bănăţean există două cuvinte citate mereu pentru a 
ilustra ideea etimologiei directe: cafă și sarmă care corespund 
cuvintelor din limba literară cafea şi sarma. Cafea şi sarma sunt 
cuvinte de origine turcă, dar cafă și sarmă sunt împrumuturi din sârbă 
(nu interesează că în sârbă sunt cuvintele turceşti care stau la baza 
cuvintelor românești cafea, sarma). Deci cafă și cafea sunt două 
cuvinte diferite, cu origini diferite şi cu deosebiri fonetice și grama- 
ticale. Asupra acestor pseudoturcisme a atras atenţia I. Mării într-un 
articol al cărui titlu spune totul (Pseudoturcismele graiurilor bănățene 
în lumina geografiei lingvistice şi a principiului etimologiei directe, 
în CL, XXII, 1968, p. 95-105). Pornind de la aceste exemple, Mării 


61 


formulează o concluzie categorică: „De aici decurge constatarea că 
singurul principiu, cu valoare absolută, în explicarea unui împrumut 
înregistrat de o limbă dintr-o altă limbă este cel al etimologiei directe. 
Nu se poate vorbi de o influență exercitată de o limbă asupra altei 
limbi prin „intermediul, mijlocirea, filiera“ unei a treia limbi. În dome- 
niul limbii așa ceva este imposibil. Faptul că un cuvânt împrumutat 
de limba A este, la nivelul său, în limba B din care s-a efectuat 
împrumutul tot un împrumut, dintr-o altă limbă C, nu spune nimic 
pentru prezenţa cuvântului în limba A. El rămâne în A un cuvânt de 
origine B, iar în limba B un cuvânt de origine C, după cum și în limba 
C poate fi un împrumut dintr-o altă limbi D etc.“ Cu alte cuvinte, 
pentru etimologie nu interesează „filiera“ prin care au pătruns 
cuvintele româneşti. Filiera poate fi interesantă pentru cine studiază 
istoria civilizaţiei românești când sunt studiate categorii de cuvinte. 
Am dat în Coteanu-Sala, Etim., p. 67 un exemplu (mausoleu) cu o 
foarte interesantă istorie. La origine, a fost numele unui rege din Caria, 
țară din Asia Mică, a cărei capitală era Halicarnasul. La moartea sa 
(sec. IV î.Chr.), soţia, Artemisa a Il-a, i-a ridicat un grandios 
monument funerar citat în manualele şcolare ca una din cele şapte 
minuni ale lumii. Cu timpul, numele respectivului rege (Mausol, 
Mausolos sau Mausolus scris în vechea greacă Maboowàoc) a 
devenit sinonim cu „monument funerar“, după ce în latină se raporta 
atât la regele amintit cât şi la un monument funerar. În limbile 
moderne, cuvântul nu s-a mai referit la evenimentul din secolul al 
IV-lea î.Chr., ci doar la monumentalitatea unui mormânt. Foarte 
probabil în română a venit din italiană pe cale savantă, dacă nu cumva 
are o etimologie multiplă. Pentru originea lui mausoleu nu se va da 
ca etimon direct numele regelui Cariei. 

Pentru lingvistul-etimolog este important deci să se stabilească 
sursa imediată a cuvintelor românești, etimologia directă, și nu eti- 
monul etimonului. Etimonul etimonului este o problemă a limbii din 
care provine etimonul sau chiar a lingvisticii generale. Concluzia cea 
mai potrivită pentru definirea etimologiei directe este cea din prefața 
la noua serie a Dicţionarului limbii române, Bucureşti, 1965, p. X: 
[ea] „constă din stabilirea provenienţei cuvintelor românești, fără a lua 
în discuţie și originea etimonului însuși. Nu se citează, aşadar, și nici 
nu se analizează rădădinile indoeuropene ale cuvintelor de origine 


62 


latină care stau la baza cuvintelor românești și nu se dau, fireşte, 
informații similare nici pentru cuvintele din alte limbi“. 

Încă de la L. Şăineanu s-a vorbit în lingvistica românească de 
împrumuturi prin filieră. „Limba română nu cunoaște nici un singur 
arabism sau persianism care să nu fi trecut mai întâi prin filieră os- 
manlie“ (Şăineanu, Infl. or., I, p. CCLăXXVIII). Chiar S. Pușcariu 
vorbeşte de cuvintele latinești pătrunse prin intermediar german în 
Transilvania sau slav în Muntenia și Moldova (Puşcariu, Etudes, p. 
412; LR I, p. 355), iar Iorgu Iordan (LRC?, p. 68) vorbește de cuvinte 
latino-romanice prin diverse filiere. In toate aceste cazuri autorii nu 
și-au propus să stabilească originea unui cuvânt, ci vorbesc de cate- 
gorii de cuvinte pătrunse în română prin împrumut. I. Pătruţ într-un 
articol (,, Împrumuturi prin filieră“, în CL X, 1965, p. 327-336, v. și 
Pătruţ, Studii, p. 246-259) acceptă ideea etimologiei prin filieră deşi 
arată că există și etimologie directă. Cercetarea istoriei unui cuvânt 
poate fi interesantă la un moment dat dar aceasta nu înseamnă că se 
face etimologie directă. Am dat mai sus exemplu lui mausoleu. 

Este momentul să amintesc aici cazul dubletelor etimologice 
perechi de cuvinte constituite dintr-un cuvânt moştenit din latină şi 
același cuvânt latinesc împrumutat, de obicei din limbi romanice. 
Astfel sunt drept < lat. directus, subțire < lat. subtilis, vână < lat. uena 
și corespondentele lor direct, respectiv subtil, venă împrumutate. În 
aceste cazuri avem a face cu câte două cuvinte diferite, chiar dacă la 
originea lor este același cuvânt. 

În sfârşit, este important de stabilit atunci când se face etimologia 
directă din ce variantă a limbii sursă provine cuvântul românesc. 
Király (Etim., p. 32) a atras atenția asupra faptului că de multe ori la 
baza cuvântului românesc stau forme dialectale. Deci într-un caz ca 
rom. cătană, nu este corect etimonul katona, forma literară maghiară, 
dată curent în dicționarele românești cu etimologii, deoarece vocala 
o nu poate explica pe a din rom. cătană. La baza formei româneşti: stă 
forma dialectală katana, cu a (trecut la ă) în loc de o. Mai interesant 
este faptul că termenul literar maghiar a dat naștere unei forme regio- 
nale (cărună, cu o > u). Același Király arată, preluând o observaţie a 
lui E. Petrovici (SC$r (Cluj) seria III, vol. V, 1954, p. 439-475), că 
în alte cazuri la baza cuvintelor românești stă o formă arhaică ma- 
ghiară: rom. oraș, provine din v. magh. wáras (din va- actual al magh. 


63 


város nu se poate explica o-). Situaţii similare prezintă turcismele din 
limba română care au uneori la bază forme turcești dialectale 
(v. E. Suciu, LR XVII, 1968,p.21). i 


1.4.3. Etimologie indirectă 


Am arătat în capitolul precedent că etimologia indirectă înseamnă 
cercetarea din aproape în aproape a etimologiei până unde permit mij- 
loacele noastre științifice (în cazul termenilor latinești sau al altor cu- 
vinte indo-europene până unde permite metoda istorico-comparativă). 
Deci o cercetare a etimologiei mai departe decât originea directă. 
În general, ea nu interesează stabilirea originii corecte a unui cuvânt. 
Al. Graur, într-un articol consacrat problemei (Etimologia indirectă) 
arată: „Cred că totuși e necesar în unele cazuri, să se cerceteze mai de- 
parte decât limba din care ne-au venit direct cuvintele; tocmai pentru 
că unele cuvinte intrate la noi din rusă, neogreacă etc. sunt date drept 
franceze, este nevoie să vedem și cum au ajuns ele în rusă sau în neo- 
greacă, ca să ne putem convinge că n-au venit la noi direct din fran- 
ceză“ (CL XIII, 1968, p. 307). El citează cazul rom. jachet care vine 
din rusă, unde e de origine franceză, iar jachetă e de origine franceză 
(< fr. jaquette). Deosebirea dintre împrumutul mai vechi (jachet) şi cel 
mai nou (jachetă) se explică prin diferite căi prin care a ajuns în română. 


1.4.4. Etimologie multiplă 


Conceptul de etimologie multiplă a fost formulat în lingvistica 
românească de Al. Graur într-un cunoscut articol având titlul 
Etimologie multiplă (SCL 1, 1950, p. 22-34). Ideea a fost reluată în 
diverse cărți (Graur, Studii, p. 67-77, Etim. rom.,p. 11-18), ba chiar 
şi în cunoscutele sale articole de popularizare din „România literară“. 
În articolul din 1950 Graur revine asupra unei formulări nete făcute 
în 1934 când scria: „Un medic... poate ezita între mai multe medi- 
camente ... pe când lingvistul nu are de ales. Un cuvânt are o singură 
etimologie, cea justă“ (BL II, 1934, p. 17). În prima teoretizare a 
acestui principiu Graur afirmă „Un cuvânt poate avea mai multe 


64 


origini în același timp, mai cu seamă dacă în etimologie nu vedem un 
simplu repertoriu mecanic de forme, dacă admitem că sensul, ca parte 
integrală a cuvântului, trebuie să fie luat în consideraţie cel puţin în 
aceeași măsură ca și forma, când este vorba de stabilirea originii unui 
cuvânt“ (SCL I, 1950, p. 23). O dee asemănătoare apare la B.P. 
Hasdeu în articolul Cuvântul samă este el latin sau maghiar? 
Istoria unui trunchi crescut din trei rădăcini, citat mai sus. 

„Exemplul clasic dat de Graur în lucrările sale, reluat și în studiile 
lui Th. Hristea și F. Király (Etim., p. 35), este cel al rom. lampă. Acest 
cuvânt a intrat la început din neogreacă sub forma lambă cu sensul 
„lampă de ulei“; cu această formă a circulat mult timp în vorbirea 
populară. Mai târziu, o dată cu evoluţia sistemului de iluminat (lampă 
de petrol, de gaz, lampă electrică), cuvântul a intrat din alte limbi unde 
avea forme cu p şi sensurile noi menţionate: germ. Lampe, fr. lampe, 
rus. lampa, magh. lâmpa. Deci lampă are o etimologie multiplă. Un 
cuvânt poate avea simultan câteva etimoane. Numeroase exemple de 
acest fel în lucrările lui Al. Graur, la Coteanu-Sala, Etim., p. 78-88 
(este explicat pentru prima dată de I. Coteanu copil prin etimologie 
multiplă), la Hristea (Probl. etim. p. 103-108 unde există și o bogată 
bibliografie), Király (Etim., p. 34—37). 

Sunt considerate cuvinte cu etimologie multiplă şi cele care au un 
sens obţinut prin calc semantic: rom. fap, cuvânt din substrat, cu 
sensul „pahar de anumite dimensiuni și forme, în care se serveşte 
berea“ trebuie explicat prin germ. Bock „tap“ şi „tap (de bere)“ (Graur, 
Studii, p. 67). 

Conceptul de etimologie multiplă se aplică şi la unele sufixe (ez, 
-bil: Graur, Etim., p. 13-18; Coteanu-Sala, Etim., p. 87—88), iar Graur 
îl folosește şi în istoria derivatelor dintr-o limbă. Astfel muntean este 
derivat de la munte, dar cu sensul „locuitor din Muntenia“ vine de la 
numele provinciei. La fel, oltean are o dublă origine: derivat de la Olt 
sau de la Oltenia (Graur, Studii, p. 68). 

Nu intru în detalii de evoluție semantică datorită cărora cuvintele 
ajung să aibă mai multe sensuri pe care Graur (Studii, p. 70 urm.) le 
explică tot prin etimologie multiplă: derivaţia sinonimică (de la sticlete 
„politist“ s-a ajuns ca scatiu, numele altei păsări asemănătoare să 
însemne tot politist“), calcurile lingvistice care duc la apariţia a noi 
forme (untdelemn, calc după v. sl. dreveno maslo, făcut cu elemente 


5 — introducere în etimologia limbii române 65 


latinești: unt, de şi lemn), încrucişările sau contaminările (din mama 
(pădurii) şi buborniță a rezulta mamorniță;, exemplul clasic, citat 
adesea, este rotocol < roată (< lat. rota) + ocol (< v. sl. okol); chiar 
și încrucişările voite sunt considerate etimologii multiple: 'răzbel < 
război + lat. bellum, morav < nărav + lat. mos). În sfârşit, Graur 
(Studii, p. 71) prezintă și categoria cuvintelor care, formal, provin din 
ctimoane diferite: mesteca provine în același timp din mixticare 
„a amesteca“ și masticare „a frământa mâncarea în gură“ care au ajuns 
în urma unei evoluții fonetice normale la un singur cuvânt „astăzi este 
imposibil să vedem în a mesteca două verbe diferite“ (loc. cit.). Exem- 
ple de acest fel există și în alte limbi romanice: multe dintre etimolo- 
giile date de Gilliéron se bazează pe contaminări. V. şi J. Vendryes, 
BSL LI, 1955, p. 1—8. 

Cele mai multe cazuri de etimologii multiple le întâlnim la neolo- 
gisme sau derivate, unde dificultățile de a opta pentru o etimologie 
sunt evidente. Despre categoria derivatelor Graur (SCL I, 1950, p. 32) 
afirmă „După gust și după tendinte, unii s-au pronuntat din principiu 
pentru originea străină, alții pentru originea indigenă. În principiu, e 
imposibil de răspuns, căci nimic nu împiedică derivatele amintite de 
a proveni din oricare din sursele citate, sau din amândouă în același 
timp“. Cât privește originea neologismelor (vezi Ursu, Term., p. 117 
și RRL X, 1965,p. 53-59) problemele sunt și mai numeroase când se 
iau în considerare și graiurile populare. (V. St. Dumistrăcel, Etimo- 
logia multiplă a unor neologisme în graiurile populare româneşti, în 
SCL, XXIV, 1973,p. 679). 

F. Kirâly (G. Tohăneanu, F. Kirâly, Limba română contemporană, 
fasc. I, Lexicologia, Timișoara, 1973; Etim., p. 26-27) şi Th. Hristea 
(LR XXII, 1973, p. 4) disting trei categorii de etimologii multiple: 

e etimologie multiplă internă (categorie semnalată prima dată de 
Th. Hristea, LR XX, 1971, p. 479-488), care cuprinde derivatele 
românești, fie că este vorba de derivatele regresive (picta vine atât de 
la pictor, cât şi de la pictură, Hristea, LR XX, 1971, p. 482), fie că este 
vorba de derivatele de tipul lui muntean sau oltean, discutate de Al. 
Graur. Ea este definită de Th. Hristea, drept situația „când un derivat 
provine din două sau mai multe primitive care aparțin aceleiași familii 
lexicale“ (LR XXII, 1973, p. 4). În această categorie Király (Etim., 


66 


p. 36) include și deraierile lexicale și contaminările de felul lui rotocol, 
discutat de Al. Graur. 

e etimologie multiplă externă, cea mai frecventă, „când același 
cuvânt — de obicei neologism — este împrumutat din două sau mai 
multe limbi de cultură și civilizație (fie în aceeași epocă, fie la distanță 
în timp și în spatiu)“ Hristea (LR XXII, 1973, p. 4). Exemplul clasic 
este lampă discutat mai sus. Numeroase exemple de acest fel la Ursu, 
Term la p. 114-117 există chiar o justificare a principiului etimolo- 
giei multiple. 

e etimologie multiplă mixtă (sau combinată) (Hristea LR XXII, 
1973, p. 4) „când unul și același cuvânt are, în limbă, o dublă 
proveniență (externă şi internă)“ şi exemplificată prin cuvinte ca 
arhaiza a cărui indicație etimologică ar trebui formulată: — Din 
arhaic] + arha[ism] + suf. -iza. Cf. fr. archaiser (rar). Király (Etim., 
p. 37) ilustrează acest tip prin exemple de tip răzbel şi nărav discutate 
de Al. Graur și prezentate mai sus. 

Etimologia multiplă este astăzi în general acceptată de toți 
lingviștii români, fiind folosită ca principiu de bază la Dicţionarul 
limbii române (vezi I. Coteanu, RRL X, 1965, p. 37-38) şi la 
Dicţionarul etimologic al limbii române în curs de elaborare. Dintre 
alte lucrări românești unde este tratată chestiunea amintim: Ursu, 
Term. şi RRL X, 1965, p. 53-59; G. Ivănescu — L. Leonte, SC$t. laşi, 
VII, 1956, p. 1-24. 


1.4.5. Etimologie populară 


Una dintre cele mai recente definiții ale etimologiei populare din 
lingvistica românească este cea dată în Dicţionar general de ştiinţe. 
Științe ale limbii, București, 1997, p. 191: „Sintagma etimologie 
populară denumește fenomenul prin care subiectul vorbitor, 
bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură 
în mod spontan o formă lexicală (cuvânt) de o alta faţă de care nu este 
direct legată genetic“. Este o definiţie folosită și în alte lucrări de felul 
dicționarului amintit. Dintre acestea o reproducem pe cea din 
cunoscutul Dictionnaire de lingustique, lucrare colectivă elaborată de 
J. Dubois er alii, Paris, 1973, p. 199: „L'erymologie populaire, ou 


67 


étymologie croisée, est le phénomène par lequel le sujet parlant se 
fondant sur certaines ressemblences formelles rattache consciemment 
ou inconsciemment une forme donnée à une autre forme avec 
laquelle elle n'avait aucune parenté génétique... L’étymologie 
populaire est appelée aussi fausse étymologie, et on lui oppose 
l'étymologie savante, fondée sur la connaissance des formes anciennes 
et des lois qui ont présidé à leur évolution“. 

În diverse lucrări românesti, fără să se dea o definitie de acest fel, 
s-au făcut remarci asemănătoare cu privire la conținutul acestei sin- 
tagme. Cele mai bogate sunt cele oferite de Hristea (Probl. etim., 
p. 206): „etimologia populară explică şi ea cuvintele, dar nu pe toate 
și nu cu mijloacele etimologiei științifice. În timp ce aceasta din urmă 
este, în general, de neconceput fără o cercetare istorică, împinsă, 
câteodată, până la ipoteticele forme indo-europene, cea populară pro- 
cedează exclusiv sincronic, încercând să ofere explicaţii ale cuvintelor 
așa cum acestea funcționează în limbă, în momentul interpretării lor. 
Prin ea vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, noi sau 
învechite, rare sau izolate în limbă, cu un sens neclar sau o formă 
insolită, în general insuficient cunoscute sau pur și simplu susceptibile 
de o interpretare prin falsă asociație etimologică“. 

„Procedeul se numește etimologie populară, dar, după cum se 
vede, nu e vorba numai de găsirea originii cuvintelor, ci de tranfor- 
marea lor în așa fel încât forma nouă să se potrivească cu teoria privi- 
toare la originea lor“ Graur, Ling., p. 127. El consideră cazurile de 
etimologie populară ca „abateri de la corespondenţele fonetice, pentru 
că vorbitorii și-au închipuit că au înţeles, şi de fapt au înţeles greșit, 
felul cum e constituit cuvântul, de aceea l-au încadrat într-o familie 
cu care nu are nimic de-a face“ (loc. cit.). 

În cartea scrisă împreună cu I. Coteanu spuneam: „Adesea cuvin- 
tele împrumutate sunt legate întâmplător de cele vechi și modificate 
după acestea din cauză că seamănă cu ele ca formă ori ca sens. Acestui 
mecanism 1 s-a spus „etimologie populară“, cu o formulă nu prea feri- 
cită, fiindcă despre etimologie în accepţia de căutare a originii nu poa- 
te fi vorba, iar „populară“ ea nu este decât pentru că nu se întemeiază 
pe cuvântul originar, respectiv pe etimonul valabil. E, în realitate, o 
contaminare, înfluenţarea unei forme mai puţin cunoscute de unii 
vorbitori de ceea ce seamănă cu ea și ei știu mai bine“ (Coteanu-Sala, 


68 


Etim., p. 88). Un punct de vedere în parte asemănător apare și la 
Király (Etim., p. 38): „ambii termeni, dar mai ales primul, din etimo- 
logia populară sunt folosiți impropriu. Etimologiile populare sunt 
rezultatul unor false asociaţii etimologice, al unui proces inconştient 
de motivare retroactivă a formei cuvântului prin confecţionarea „după 
impresie“ a unei forme interne etc. Detectarea unei forme interne însă 
nici în etimologia științifică nu înseamnă neapărat și fixarea 
etimologiei, cu atât mai mult cu cât unele cuvinte pot sugera mai multe 
forme interne“. Chiar și Al. Graur (Studii, p. 73) consideră etimologia 
populară drept „cele mai clare cazuri de încrucișare“. 

Din definițiile şi comentariile de mai sus rezultă, direct sau 
indirect, câteva particularități ale acestui fenomen, cea mai importantă 
fiind deosebirea dintre etimologia populară și cea științifică, prima 
considerată „fausse étymologie“ (Dubois et alii) sau „eine 
wissenschaftlich falsche Verbindung“ (Pfister, Einführung, p. 103). 
De altfel, von Wartburg (în Wartburg-Ullmann, Problèmes, p. 187) 
afirmă categoric „Il y a là en effet deux concepts [,étymologie 
populaire“ et „étymologie historique“] qui ne sont pas sur le même 
plan“. J.P. Chambon (Remarques, p. 41) într-un remarcabil articol 
remarcă, cu privire la distincția lui v. Wartburg: „Cette séparation lui 
permet en effet de légitimer son savoir, de façon aristocratique (mais 
au fond, gratifiante?), comme „une science qui ne peut être que le 
privilège d'un petit nombre“, tout en renvoyant 1'„6tymologie 
populaire“ à l'instance vague de I'„instinct“ (Wartburg 1969: 187)“. 
Cf. însă J. Orr: „elle [etimologia populară] ne diffère pas 
essentiellement de sa soeur savante, létimologie des philologues“ 
(RLIR XVIII, 1954, p. 142). 

Etimologia populară este făcută de subiectul vorbitor și explicată 
ulterior de lingvist. Ea se referă la anumite cuvinte, noi sau învechite, 
rare sau izolate, cu un sens neclar sau o formă ciudată (Th. Hristea). 
Ea este activă, de exemplu, la nume de plante (lat. sanatoria > 
sănătoare (devenit sunătoare după suna). Cuvintele cu o poziţie 
puternică în limbă nu prezintă de obicei cazuri de etimologie 
populară. De aceea, încă Saussure, în ediţia din 1916 a Cursului de 
lingvistică generală, definea etimologia populară ca „un phénomène 
pathologique; elle n’agit donc que dans des conditions particulières 
et n'atteint que des mots rares, techniques ou étrangers, que les sujets 


69 


s'assimilent imparfaitement“ (Cours, p. 241) citat după Chambon, 
Remarques, p. 38 care reproduce și definiţia lui Hjelmslev, Le 
Langage, Paris, 1966, p. 82: „On appelle étymologie populaire cette 
espèce de nivellement due à une association vaguement ressentie par 
les sujets parlants et, par suite, au rapprochement arbitraire de deux 
signes dans un paradigme“. 

De aici decurge caracterul întâmplător (Coteanu-Sala, Etim., p. 88) 
al fenomenului. Vendryes, Etym. croisée, p. 174 îl numeşte étymologie 
croisée şi îl califică drept „erreur de parole“. Alţi lingviști îl consideră 
o „amusette“ (Gougenheim, Etudes, p. 219), iar pentru J. Orr, auto- 
rul celei mai bune prezentări a conceptului de etimologie populară 
(L'etymologie populaire, în RLIR XVIII, 1954, p. 129-142), „une 
sorte d'intermede comique sur la scene de la linguistique“ (p. 141), 
deși, scrie tot el, „elle représente une tendance constante chez les 
usagers de la langue et que, loin d’être uniquement une source 
d'erreurs, plus ou moins divertissantes, elle est une force digne de 
lattention sérieuse de tout linguiste pour qui la langue est ce qu’elle 
est véritablement et essentiellement, une activité humaine“ (p. 129). 

Începând de la A. Meillet (Ling. hist. IL, p. 138) şi continuând cu 
J. Orr (RLiR XVIII, 1954, p. 131) se insistă asupra faptului că etimo- 
logia populară este o reactie împotriva caracterului nemotivat al 
semnului lingvistic şi, ca orice reactie, nici etimologia populară nu este 
un fenomen generalizat. Este interesantă remarca lui Chambon, 
Recherches, p. 38: „En tout cas, comme un phenomene sinon toujours 
accessoire, du moins limité. Cette limitation se révèle d'ailleurs 
heureuse, car l'étymologie populaire est aussi un danger: un danger 
pour la langue elle-même“. O observatie similară face R.-L. Wagner 
care în recenzia la o lucrare a lui J. Orr spune „On peut estimer que 
l’auteur fait part un trop belle aux vertus de 1'6tymologie populaire... 
Que deviendrait une langue si les usagers reconstituaient des familles 
de mots au gré d'intuitions fausses et étaient libres de s’ abandonner 
à une imagination sans frein“ (BSL LIX, 1964, p. 114). 

Există diverse clasificări ale etimologiei populare, cea mai 
frecventă, care apare şi la Pisani, Etimologia, p. 150, stabilește două 
tipuri: o apropiere formală și alta de înteles. În amplul articol consa- 
crat etimologiei populare Hristea (Probl. etim., p. 207—240; vezi şi 


70 


Hristea, Rom. Voc., p. 231—234) dă trei tipuri fundamentale (fiecare 
cu diverse situaţii): 

e etimologia populară atinge forma cuvântului: comparativă < 
cooperativă (după cumpăra), fierăstrău < ferăstrău (influenţat de 
fier), apă chioară < (apă) chiară (< lat. clarus) sub influenţa lui chior. 
Cf. și un articol special despre etimologii populare clasate pe 
fenomene fonetice Gilbert Salmon, L'Etymologie populaire par 
attraction paronymique d’après l'exemple lyonnais, în Disc. €tim., 
p. 63-93. 

e etimologia populară atinge sensul cuvântului: căpia era folosit 
la început cu sensul de „a se îmbolnăvi de câpie“ (capie cuvânt 
împrumutat din slavă pentru a denumi o boală ce dă ameteli). Cu acest 
sens era folosit pentru animale (mai ales oi). Sensul din limba comună 
actuală „a se sminti, a se ţăcăni (la cap)“ este datorit lui cap. 

e etimologia populară atinge forma și înțelesul cuvântului: 
cârdăşie a avut o formă iniţială cărdăşșie şi însemna „tovărăşie“. 
Forma cu â şi sensul peiorativ de „clacă, gaşcă“ se datorește apropierii 
de cârd folosit în expresii ca a intra în cârd, a pune în cârd. 

Din punctul de vedere al rezultatului, multe din formele produse 
prin etimologie populară sunt efemere, corectate încetul cu încetul prin 
cultură (ca acelea din comediile lui Caragiale: renumerație), altele sunt 
însă rezistente (Coteanu-Sala, Etim., p. 89) v. şi Hristea, Probl. 
etim., p. 241. 

De mare interes, pentru stabilira etimologiei științifice, este 
observaţia lui Th. Hristea (LR XLVI, 1997, p. 114-117) care 
subliniază că etimologia populară poate ascunde uneori originea unui 
cuvânt. Astfel, zămos „pepene galben“ nu este din zeamă + -os cum 
se susţine uneori (DLRM), ci are la bază pe zamuz (în Moldova cu 
sensul lui zămoz), înregistrat alături de zămuz și zămos. Nu se știe din 
ce limbă (probabil slavă) provine zamuz. În aceeaşi ordine de idei, 
poate fi amintită situaţia numeroaselor cuvinte considerate ca având 
origine necunoscută sau nesigură (FEW are trei volume, XXI-X XIII 
cu Matériaux d'origine inconnue ou incertaine). Așa cum arată 
Chambon (Remarques, p. 42) calificativul „necunoscut“ este dat 
numai din perspectiva etimologiei științifice. Este posibil ca unele să 
fie „faux inconnus“ dacă se ia în considerare subiectul vorbitor pentru 
care ele pot fi transparente atât în planul formei cât şi în cele al 


71 


conţinutului. De unde concluzia că în astfel de cazuri trebuie să se 
ceară şi părerea vorbitorilor care folosesc astfel de cuvinte (mai ales 
că cele mai multe sunt cuvinte dialectale). l 

În sfârşit, amintesc situatia specială a etimologiei populare rapor- 
tată la onomastică (toponimie Și antroponimie) asupra căreia atrage 
atenția Stephane Gendron, L'Etymologie populaire: quels enjeux pour 
l'onomastique? în Proceedings of the XIX!" international Congress 
of Onomastic Sciences, Aberdeen, August 4-11, 1996, I, Aberdeen, 
1998, p. 130-133. 


1.4.6. Etimologie colectivă 


Termenul de etimologie colectivă l-a folosit prima dată Al. Graur 
într-un articol (Etymologie collective) publicat în Linguistique 
contemporaine. Hommage à Eric Buyssens, Bruxelles, 1970, 
p. 83—86), pentru ideea că în stabilirea etimologiei trebuie să se tină 
seama de faptul că, în mod obişnuit, cuvintele se grupează în jurul 
unuia dintre ele în functie de legăturile de înțeles sau de formă 
(„L histoire d'un mot peut être éclairée par ce qui s’est passé autour 
de lui, par le comportement d'autres mots anquels il est rattaché d'une 
manière ou d'une autre“, p. 84). Faptul a fost evocat anterior de 
Al. Graur (Etim. rom., p. 18—51) și mai recent de Coteanu-Sala, 
Etim.rom., p. 15—16) unde se insistă asupra grupării cuvintelor pe 
câmpuri semantice. 

O amplă prezentare a acestei idei apare anterior la P. Guiraud, 
Structures étymologiques du lexique français, Paris 1967 care 
numeşte procedeul etimologie structurală. Conținutul cărții lui 
Guiraud ar putea dezamăgi pe cineva care ar vrea să cunoască, 
luându-se după titlu, straturile etimologice ale lexicului francez. 
Enumerarea capitolelor (1. Structures morphologiques, Il. Structures 
sémantiques, III. Structures onomatopieiques, IV. Structures 
paronimiques, V. Les champs morpho-sémantiques, VI. Structures 
sémiques, VII. Conclusions: problèmes et méthode de I'Etymologie 
structurale) arată că în acest volum Guiraud face altfel de etimologie. 
Aceleași idei apar și în sinteza semnată de acest autor: L’étymologie, 
Paris, 1964, și în prefata lui la Dictionnaire des étymologies obscures, 


Paris, 1982, p. 13—26. Unii recenzenti ai cărții, adepţi ai etimologiei 
tradiționale, au și adresat critici metodei (H. Meier, Rom. Forsch., 
LXXXI, 1969, p. 596-600 și M. Höffler, ZRPh LXXXIV, 1968, 
p. 489—492). Despre etimologia structurală vorbeşte și George 
Rusnac în articolul Etimologia structurală: principii, metodă şi 
obiective (I), în „Revista de lingvistică și știința literară“, 1967, 6, 
p. 43-51), după ce în prealabil discutase originea unor toponime 
românești din aceeaşi perspectivă în revista amintită (Etimologie 
structurală, 6/1995 şi 1/1996). 

Th. Hristea (Rom. Voc., p. 228—231) analizează rezultatele abor- 
dării inițiate de Al. Graur în lingvistica românească (a făcut-o ante- 
rior și în SCL XIV, 1963, p. 505-515), subliniind utilitatea conceptului 
în explicarea numelor de arbori și plante. Al. Graur discută în cele 
două lucrări citate o serie de fapte care, înaintea lui, tratate separat, 
nu primiseră o soluţie satisfăcătoare (cuvintele de origine slavă care 
încep în română cu co- (cobori), tă- (tămânji), cuvinte românești care 
au la început silaba nd în loc de ne-, derivatele în -arniţă, -erniță, 
-orniță, -niță (ex. zaharniță), derivate în -incă, unele diminutive în 
-icuț(ă), tratamentul cuvintelor de origine franceză cu finala în -é, ge, 
er etc.). Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 285-292) folosește același 
principiu (apartenenţa la o anumită grupare-nume de pești) pentru a 
explica originea unor cuvinte ca moică, moiete, moioagă puse în 
legătură cu moale, fără explicaţii satisfăcătoare înainte. 


I. 4.7. Etimologie literară 


Acest concept a fost dezvoltat de Albert Henry într-un articol cu 
acest titlu (L'Erymologie littéraire) publicat în RLiR LIII, 1989, p. 
283-322. 

Crearea de noi cuvinte (prin compunere sau/şi derivare) și 
etimologia populară dovedesc că vorbitorii interpretează semnele 
verbale stabilind raporturi uneori fanteziste între forme şi sensuri. 
Această activitate metalingvistică constituie fundamentul științei 
etimologice înseși (cf. Chauveau, în Disc. étym., p. 61). Ea se 
întâlneşte şi la unii oameni de cultură, mai ales filozofi și poeţi, care 
construiesc cu cuvinte un univers de forme care le este propriu și care 


73 


se impune prin originalitatea expresivităţii (,„J'entends par là, en 
première approximation, un mode d'exploatation, à des fins 
expressives, et spécialement proprement poétiques, des ressources 
tirées d'une analyse, plus on moins précise et plus ou moins juste, du 
signe verbal (et de son contenu) considéré dans ses composantes, en 
système et en histoire“. Henry (op. cit., p. 284). Henry, loc.cit., încear- 
că un inventar al acestor figuri. 

Pentru română amintesc interesul etimologistului pentru creatiile 
unui scriitor ca Nichita Stănescu. sau pentru formarea unei 
terminologii filozofice românești (pentru cristalizarea în română ale 
unor concepte din filozofia lui Kant v. Mircea Flonta, Traducere şi 
comunicare interculturală. Cărări înguste și dileme ale traducerii 
filosofice, Bucureşti, 1997). Andrei Avram (LR XLI, 1993, p. 11-12; 
Contrib., p. 15) citează cazul interesant al unui cuvânt creat de 
D. Bolintineanu (mirază „oglindă“) pe baza a două cuvinte turceşti 
(ma'araz „lieu d'expostion“ şi mir ot „miroir, glace“). 


1.5. Etimologia și numele proprii 


Numele proprii au şi ele o origine. Dacă vrem să o aflăm trebuie 
să facem etimologie. Se pune întrebarea în ce măsură principiile 
formulate mai sus pentru etimologia numelor comune, a apelativelor, 
se pot folosi la stabilirea originii numelor propri. 

În mai multe rânduri, Al. Graur, care a publicat printre altele chiar 
două cărți despre originea numelor proprii (Nume de persoane 
București, 1965 și Nume de locuri, Bucureşti, 1972) a arătat că între 
numele proprii și cele comune există o mare deosebire, cu consecințe 
importante și pentru etimologie: primele nu sunt formate pe bază de 
abstractizare ca substantivele comune. Ele sunt date fiecărui loc sau 
fiecărei persoane în parte. Dar între numele de locuri și cele de per- 
soane există multe deosebiri care sunt de asemenea importante pentru 
etimologic. 

Numele de locuri sunt mai stabile (nu mor o dată cu oamenii și de 
aceea sunt mai puțin supuse modei). În general, sunt mai vechi și 
adesea sunt preluate de la o populație anterioară care vorbea alt idiom. 
Nu o dată ele au fost transmise succesiv de diverse populaţii, așa cum 


74 


este cazul numelor apelor mari (Dunăre, Mureş, Olt etc.) sau al mun- 
tilor (Carpaţi). În acest proces de transmitere fiecare populaţie a putut 
adapta numele respective la fonetica limbii ei. În cazul numelor trans- 
mise prin alfabetul latin sau grecesc a intervenit și modul cum au fost 
transcrise diversele sunete caracteristice din aceste toponimice foarte 
vechi. De aceea este greu de stabilit cu siguranţă etimologia lor, astfel 
că procentul de etimologii necunoscute este mai mare decât la numele 
de persoane. Pentru a putea face etimologia numelor geografice, evi- 
dent mai interesantă decât a numelor de persoană, trebuie să se apeleze 
la studiul istoriei (uneori și la cel al preistoriei, ca în cazurile amintite 
mai sus). Este important să observăm că în momentul când se dă un 
nume el are un înţeles, fiindcă omul numește un anumit loc folosind 
cuvintele din limba comună (numele geografice provin aproape toate 
din apelative; fac excepţie cele care au la bază nume de persoane). 

Numele de persoană nu au nici un înţeles pentru părinţii copiilor. 
Aceștia îşi botează copiii fie cu nume cunoscute, tradiţionale, de obicei 
împrumutate de la popoare mai îndepărtate, fie cu nume ale unor 
personalități inclusiv străine, despre care au auzit sau pe care le-au 
cunoscut (cunoscutul fotbalist Balint a fost botezat de tatăl său Pele, 
după numele celebrului fotbalist brazilian). Deci numele de persoane 
călătoresc, se schimbă mai uşor. Nu este lipsit de interes că în română 
ȘI în celelalte limbi romanice nu s-a păstrat din latină sau din substrat 
nici un nume de persoană. Creștinismul a adus cu el nume calen- 
daristice, de origine ebraică și, în mai mică măsură, grecească. La 
acestea s-au adăugat la noi nume slavone (în apus germanice), iar în 
ultimul secol nume latinești și romanice. Există și împrumuturi recente 
sub influența cinematografiei, muzicii, literaturii. 

Rezultă că, în general, atât la numele geografice, cât şi la cele de 
persoane, nu avem un element esenţial folosit în etimologia apela- 
tivelor. Este vorba de sens, de înțelesul cuvântului (așa cum am arătat 
etimologia unui cuvânt o putem stabili comparând forma și înţelesul 
lui cu forma și înțelesul altui cuvânt din această limbă sau dintr-una 
străină). În cazul numelor geografice mai vechi, când nu cunoaştem 
formele anterioare ale acestora, avem dificultăți și în privinţa stabi- 
lirii relațiilor dintre forma actuală și forma inițială. Aceasta nu însea- 
mnă că trebuie dat curs fanteziei în căutarea etimologiei. Un loc 


15 


important în stabilirea originii numelor proprii îl ocupă studiul istorici 
în general și al istoriei numelor respective în special. 

Na vrea să se înțeleagă din cele spuse mai sus că nu se poate face 
etimologia numelor proprii, mai ales a numelor geografice (numele 
de botez prezintă rar dificultăți când este vorba de stabilit etimologia, 
iar cele de familie nu sunt nicăieri foarte vechi, vezi Graur, Nume 
loc., p. 17). 

Încă A. Meillet (BSL LXXXVI, 1929, p. 38) arăta că şi pentru eti- 
mologia numelor proprii trebuie să cunoaștem atât forma cât şi sensul 
cuvântului. Această observație a fost preluată şi dezvoltată de Al. 
Graur (Nume loc.,p. 17). Există cazuri când sensul unui nume de loc 
şi originea lui este clară: Dealu-Mare sau Lacu-Sărat sunt date unor 
forme de relief care sunt un deal mare sau un lac cu apă sărată. 
Floarea este nume dat unei persoane comparată cu o floare. Dacă sen- 
sul nu este evident trebuie să se vadă care a fost înțelesul primar al 
cuvântului care a stat la baza numelui respectiv. Al. Graur (loc.cit.) 
menționează cazul numelor ca Huluba, Hulubeasa explicate în mai 
multe feluri (de la hulub „porumbel“, hulube „barele între care se în- 
hamă un cal“; după C. Regus, LR XVI, 1967, p. 517-520 poate fi și 
holuba „albastră“) fără să ştim exact de la care dintre cele trei cuvinte 
cu sensuri diferite provin. Sunt însă numeroase situaţii când un nume 
de loc poate primi mai multe explicaţii pornind de la cuvinte cu sens 
diferit. Astfel, Al. Graur (Nume loc., p. 19) explică toponimul 
Maglavit prin gr. maglavitis „călău“ (BL VI, 1938, p. 155) bănuind, 
fără nici un indiciu concret, că s-ar fi stabilit pe-acolo un călău. 
Celelalte etimologii, care pun la bază cuvinte străine având alt sens 
(Gh. Bolocan, LR XV, 1966, p. 291- bg. măglovit „ceţos“; V. Rusu, 
LR XV, 1966, p. 290-291 şi E. Coseriu, în Verba et Vocabula. Ernst 
Gamillscheg zum 80. Geburtstag, Miinchen, 1968, p. 141 — scr. 
maglovit, cu același sens) nu sunt considerate de Al. Graur 
demonstrate, fiindcă nu știm cine și când a dat numele satului. „Cel 
mai bun mijloc casă ne asigurăm (MS.)că etimologia numelui 
topic este justă e să cunoaştem povestea (M.S.) care a dus la 
crearea lui“ (Graur, Nume loc.,p. 21). Dar nu toate poveștile sunt reale, 
unele pot fi chiar fanteziste (numele satului și mănăstirii Nămăiești 
a fost explicat, chiar dacă la început în glumă, prin lat. nemo est „nu 
este nimeni“ rostit de un preot catolic care, intrând în mănăstire şi 


176 


constatând că e goală, ar fi exclamat nemo est, iar călugării care ar fi 
fost acolo au interpretat exclamaţia ca numele mănăstirii lor. Alteori 
explicaţiile fanteziste pentru originea numelor de locuri au la bază 
doar asemănări formale. Este adesea citată explicaţia originii 
toponimului Vaca din Egipt prin apropiere de lat. uacca sau chiar din 
rom. vacă (după această „explicaţie“, vechea egipteană ar fi suferit 
o influență română înainte de a exista limba română!). 

Cât privește forma numelor de locuri, până nu demult la baza unor 
cercetări de toponimie stătea ideea că acestea „nu respectă legile 
fonetice“, cu alte cuvinte schimbările de sunete din cuvintele comune 
nu-şi găsesc corespondente în istoria numelor de locuri. Am arătat 
contrariul într-un articol (Du rapport entre l'évolution des appellatifs 
et celle des toponymes, în Contributions onomastiques publiées à 
l’occasion du VI“ Congres international des sciences onomastiques 
d Munich du 24 au 28 août 1958, București, 1958 p. 65—96; vezi şi 
SCL IX, 1958, p. 337-348), adică faptul că în principiu nu se face 
excepție pentru nici un fel de cuvinte (inclusiv numele topice). Părerea 
este împărtășită și de Al. Graur (Nume loc., p. 24) care adaugă că 
eliberarea de controlul legilor fonetice ar face posibilă orice fantezie 
și astfel fiecare ar putea să-și permită să dea altă explicație pentru 
același nume şi nimeni nu ar putea dovedi că celălalt nu are dreptate. 
Nerespectarea legilor fonetice ar putea duce la alt fel de explicati 
fanteziste. Severin, termen de origine slavă, a fost explicat prin numele 
împăratului latin Seuerus fără să se observe că u intervocalic din latină 
a dispărut în română (lat. ciuitate > cetate), iar Caracal, nume de 
origine turcă (unde înseamnă „fortăreață neagră“) a fost explicat prin 
numele altui împărat roman Caracalla (conform legilor fonetice 
aplicate la cuvintele moștenite din latină ar fi ajuns la *Căraca). Dacă 
Traianus s-ar fi păstrat din latină ar fi pronunţat azi Train (Traian e 
împrumutat ulterior; varianta Troian este luată din slavă). La numele 
de persoană situaţia este, în general, mai dificilă fiindcă nu există nici 
o corespondență între complexul sonor și un înțeles oarecare exprimat 
prin cuvintele limbii comune. Graur (Nume pers., p. 7) dă exemplul 
numelui Linu care poate proveni de la un nume comun (adjectivul lin 
„încet“, de la substantivul lin „pește“ sau de la lin „numele vasului cu 
care se storc strugurii“), dar poate avea la origine un alt nume propriu 
(Ilin sau să fie un masculin refăcut de la Lina sau de la numele Dinu 


71 


pronunţat greșit în copilărie Linu). Deci, în aceste cazuri, etimologia 
trebuie ghicită, un mare rol în această operaţie îl au documentele 
istorice. S-ar putea să aflăm din documente că personajul care poartă 
acest nume să fie de origine italiană și atunci trebuie să pornim de la 
cuvântul italian lino „lin“. l 

De altfel, la numele de persoană pot interveni tot felul de întâm- 
plări care fac ca o anumită persoană să primească un nume (de obicei 
o poreclă), a cărui istorie trebuie să o cunoști pentru a evita explica- 
tiile eronate. Un frumos exemplu dă Al. Graur (Nume pers.,p. 7). Un 
grup de elevi s-a întâlnit cu un pădurar. La întrebarea pusă de acesta, 
un elev, Rudi, își spune numele pronunţând rău pe r iniţial, astfel că 
pădurarul aude un fel de br și, repetându-i numele, pronunță Hrudi. 
Elevul îl corectează spunând făhră haş (adică „fără h'), iar pădurarul 
înțelege greșit și reproduce Farcaș. De atunci porecla elevului a rămas 
Farcaș. Fără a cunoaște această întâmplare nu se poate reconstitui 
istoria poreclei. 

Există o categorie de nume geografice a căror origine nu trebuie 
căutată în nume geografice străine, ci în apelative românești. 
E. Petrovici, în repetate rânduri (v. Petrovici, Studii, p. 225-236), a 
atras atenția asupra faptului că o populaţie poate crea nume de locuri 
servindu-se de elemente împrumutate de vocabularul comun din 
limbile învecinate. Asupra acestei categorii de toponime au atras 
atenţia M. Vasmer şi V. Kiparsky. „Împrumuturile, o dată intrate în 
sistemul unei limbi, joacă același rol în cercetarea toponimelor noi ca 
și elementele vechi ale limbii respective“ (Petrovici, Studii, p. 225). 
Pentru nume ca Poiana, Prislop, Izvoarele, Heleșteu nu trebuie să 
căutăm nume de locuri străine (Ca în cazul lui Dâmbovița, Prahova); 
ele pot fi explicate pornind de la apelativele românești poiană, prislop 
„trecătoare“, izvor, heleşteu,; la fel ca Valea-Largă sau Câmpulung. 
Astfel de toponime nu pot servi drept dovadă a existenţei în trecut a 
slavilor în vreun ţinut oarecare a ţării noastre, așa cum o pot face alte 
toponime cu Bălgrad (azi Alba-Iulia) sau Moigrad. Deci toponimia 
cu aspect slav de pe teritoriul României nu trebuie considerată global, 
fără a face distincție între numele de locuri create de o populaţie care 
vorbea un grai slav și cele create de români din elemente de origine 
slavă. E. Petrovici, într-un articol intitulat sugestiv Românii creatori 
de toponime „slave“, în RSL XVI, 1968, p. 5-18 (v. şi Petrovici, 


78 


Studii, p. 292—303) citează foarte multe cazuri de acest fel în care 
etimologia bună este cea care pornește de la apelativul românesc. 
Trebuie să căutăm o origine slavă numai pentru toponimele care sunt 
formate din elemente lexicale neînregistrate în limba română (Bala, 
Bălgrad, Cerna, Crasna) sau cele derivate cu sufixe inexistente în 
limba română (-av-, -ov-, -ev-, -iv-: Bucov, Ilfovăț). Aşa se procedează 
și în ultima lucrare de proporţie, Dicționarul toponimic al Olteniei, 
coordonată de Gh. Bolocan, Craiova, 1993. 


Abateri de la principiile etimologiei la numele proprii. Unele nume 
proprii pot fi rezultatul unor accidente fonetice. N.A. Constantinescu, 
Dicţionar onomastic românesc, [Bucureşti], 1963 dă multe exemple 
de acest fel. Iată unul: Moro, Motea, Motu provin prin afereză de la 
Timotei (p. 161). Există însă și abateri determinate de factori diferiți 
de cei evocaţi la etimologia numelor comune. 

Cea mai simplă situaţie este cea a numelor care au la bază cuvinte 
dispărute din limba comună. Pentru stabilirea originii lor, înainte de 
a căuta alte origini, este necesar să găsim eventualele apelative dis- 
părute. Cuvântul mușat (foarte probabil de origine latină sau creaţie 
românească de la frumușat v. CDER 5518) care circulă şi azi în 
aromână era adjectiv şi însemna „frumos“, ca în aromână, stă la baza 
numelui Mușat. Numele Bucur are la origine tot un adjectiv dispărut 
dar care se presupune că a existat în româna comună (Brâncuș, Voc., 
p. 50) având sensul „frumos“. Cuvântul s-a păstrat numai ca nume 
topic sau de persoană, în timp ce derivatele bucura „a înfrumuseța“, 
bucurie „frumuseţe“ s-au păstrat ca apelativ suferind o evoluţie 
semantică explicată de O. Densusianu (SFR I, 1898, p. 6-11). În 
ambele cazuri (Mușat, Bucur) etimologia trebuie căutată în apelativele 
dispărute. Situaţii similare se găsesc și în alte limbi romanice. 
Numele de familie francez Lesueur are la bază un cuvânt sueur 
„cizmar“ (< lat. sutor) dispărut din limbă. Toponimul Mitoc ar rămâne 
fără etimologie sau ar avea o etimologie greșită dacă n-am ști că a 
existat un cuvânt mitoc „proprietate exterioară a unei mănăstiri “. Iorgu 
Iordan (7op. rom., p. 188), citează multe toponime care au la bază 
apelative neînregistrate astăzi: Cârjari, Dohotariul, Dubăsariul. 

Uneori numele proprii pot păstra forme gramaticale învechite. 
Intrate în numele unor locuri în perioada când aceste forme erau vii, 


79 


ele au rămas fixate ca atare. Astfel, în toponimice ca Baia de Criș, 
Curtea de Argeş, Roşiori de Vede se păstrează valoarea de genitiv a 
construcţiei cu de. Deşi desinențele cazuale au dispărut în franceza 
actuală (ele existau în vechea franceză), avem nume ca Port Vendres 
< Portus Veneris „portul zeiţei Fortuna“, Francourville > Francorum 
uilla „localitatea francilor“ (A. Dauzat, Les noms de lieux, origine et 
évolution, Paris, 1928, p. 8). Şi la nume de persoane se poate surprinde 
acelaşi fenomen: fr. Vavasseur provine din uassus uassorum „vasal 
al vasalului“ cu genitivul plural latinesc pe care româna îl păstrează 
în cel-or, mult-or (Graur, Nume pers.,p. 11). 


Aparente abateri. Am văzut că numele de persoane călătoresc. Mai 
puțin normal este ca și numele de locuri să călătorească. Și totuși astfel 
de situaţii există, mai ales în cazul unor colonizări, când noii veniţi 
„botează“ localitățile noi cu nume aduse din ţările lor. Fenomenul este 
frecvent în continentul american unde apar nume de loc franţuzești 
(în SUA există 12 orașe cu numele Paris), englezești (Cambridge în 
SUA), spaniole (există câteva oraşe cu numele de Santiago (Chile), 
Santiago de los Caballeros (Republica Dominicană), Santiago de 
Cuba, Santiago del Estero — Argentina). New York a fost numit la 
început New Amsterdam de întemeietorul lui, olandezul Peter Minuit. 
Paris apărea şi ca nume al unei localităţi din sudul Basarabiei, dat de 
coloniști francezi stabiliți acolo încă din Rusia ţaristă. Pentru toate 
acestea etimologia este clară: numele a fost transportat şi nu necesită 
alte explicaţii (Santiago din America nu are legătură directă cu Sancte 
Jacobe care este la originea lui Santiago (de Compostela) din Spania). 

Moda numelor străine poate fi întâlnită nu numai în cazul 
persoanelor, ci și al locurilor. În SUA, de exemplu, a existat moda de 
a da nume grecești unor localităţi: Ithaca, Indianapolis, Philadelphia 
etc. Graur (Nume loc., p. 45-66) citează numeroase tipuri de nume de 
Jocuri date târziu care de asemenea nu trebuie explicate prin criterii 
lingvistice. Etimologia lor, mai bine zis originea lor, are la bază un 
fapt extralingvistic. 

Și în cazul numelor proprii, la fel ca în cazul apelativelor, este 
important să avem în vedere forma exactă care circulă astăzi sau a cir- 
culat în trecut (mai ales un nume geografic). Necunoașterea formei 
actuale, așa cum se aude ea în vorbirea persoanelor din regiunea sau 


80 


din localitatea respectivă, poate duce la explicarea unei variante ofi- 
ciale rezultate din stâlcirea numelui. E. Petrovici a dat multe 
exemple de acest fel. Dintre acestea citez doar numele oficial al 
comunei Dalboşeț care nu trimite la nici un etimon (E. Petrovici, DR 
VIII, 1934-1935, p. 175-180; Petrovici, Studii, p. 138-141). Dacă 
luăm forma populară Dâlboșeț, vedem că este un toponim sârbocroat, 
iar forma oficială românească nu este altceva decât transcrierea cu 
ortografia românească a formei austriece Dalboschetz (austriecii au 
redat prin al pe îl românesc şi prin sch pe $ bănățenesc care 
corespunde lui č din limba literară; la fel s-a întâmplat cu Reşiţa < 
germ. Reschitza în loc de Recita, forma bănățeană Răsița, cu 
accentul pe i). Alteori, o greșeală de interpretare a grafiei duce la 
oficializarea unui nume inexistent. Am arătat că Beiuș este rezultatul 
unei confuzii între n și u fiindcă forma populară este Binș (cf. Binșele, 
sat lângă Beiuș) dar provenită dintr-un Beinș (Marius Sala, SCL XI, 
1961, p. 699-700). Se semnalează astfel de greșeli și în alte limbi 
romanice (J. Orr, RLIR XII, 1936, p. 35). 

Cunoaşterea formelor vechi ale numelor de locuri permite 
evitarea unor false etimologii. Bala, localitate din Mehedinţi, nu are 
la bază cuvântul care înseamnă „fiară, dihanie“, fiindcă forma 
veche, atestată la 1415, este Beala, deci „alba“ (V. Bogrea, DR I, 
1920, p. 211; I. Donat, ACILFR XII, I, p. 1115-1120). 

Nu intru în detalii cu privire la diversele straturi etimologice din 
onomastica românească. Am citat cele două lucrări ale lui Al. Graur 
(Nume pers., Nume loc.), la care adaug Iordan, Top. rom. și lucrările 
lui E. Petrovici (cele mai multe reunite în Petrovici, Studii) pentru 
toponimie (recent G. Bolocan a publicat o amplă introducere la Dic- 
ționarul toponimic al Olteniei, vol. I, Craiova, 1993, cu numeroase 
şi utile informații privind etimologia numelor geografice). Pentru 
originea antroponimicelor se detaşează trei lucrări: Şt. Pașca, Nume 
de persoane şi nume de animale în Țara Oltului, Bucureşti, 1936, 
N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963 
(de consultat cu prudență) și Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de 
familie româneşti, București, 1983, cu o introducere importantă pentru 
etimologia acestei categorii de nume proprii. 

Aș vrea să atrag atenţia asupra faptului că între numele de locuri 
și cele de persoane au existat în permanență legături de care trebuie 


6 — Introducere în etimologia limbii române NI 


să ţinem seama când se face etimologie. E. Petrovici (RRL XII, 1967, 
p.482-488) arată, de exemplu, că numele unor munti sunt la origine 
numelor unor persoane care au avut stâni sau pășuni pe acei munti. 

În concluzie, pentru stabilirea originii numelor proprii trebuie să 
cunoaștem istoria fiecărui nume, fiindcă așa cum susține H.J. Wolf 
(RLIR LIX, 1995, p. 349) „en matière d'onomastique, rien n'est 
impossible ou presque“. 


Am arătat mai sus că multe nume proprii provin din apelative. 
Relaţia funcţionează și invers. Încă din 1927, Brunno Migliorini a 
atras atenţia într-o carte devenită celebră (Dal nome proprio al nome 
comune. Studi semantici sul mutamento dei nomi propri di persona 
in nomi comuni negli’ idiomi romanzi, Geneva; v. şi Dal nome proprio 
al nome comune. Supplemento all'omonimo volume del 1927, Florenţa, 
1968) asupra faptului că există multe apelative (nume de stofe, de 
substanţe chimice, de materiale, de mâncăruri etc.) care au la bază 
nume proprii (de loc sau de persoană). Problema a fost reluată pentru 
ansamblul Romaniei de C. Battisti, Vecchi nomi di stoffe derivati da 
nomi di luogo, în „Lingua nostra“ VII, 1946, p. 4-10 și de B.E. Vidos, 
Noms de villes et de provinces flamands et néerlandais devenus noms 
communs dans les langues romanes, în Estudios dedicados a 
Menéndez Pidal, |, (Madrid, 1950, p. 165—194). Pentru română sunt 
cunoscute cele două articole ale lui C. Tagliavini (Divagazioni seman- 
tiche rumene (dal nome proprio al nome comune), în „Archivum 
romanicum“ XII, 1928, p. 161-231; Divagazioni semantiche rumene 
e balcaniche (Dal nome proprio al nome comune, în aceeași revistă 
X VI, 1932, p. 333—383), de fapt recenzii la lucrările citate ale lui B. 
Migliorini. Numele proprii devenite substantive comune au fost 
discutate de Fulvia Ciobanu („Limbă și literatură“ XII, 1966, p. 
283-293) şi de Graur, Nume loc., p. 128—140. Pentru etimologia unor 
nume comune ca penteleu, cotnar este suficient să spunem că provin 
de la numele Penteleu, Cotnar (la început folosite în sintagme cag- 
caval de Penteleu, vin de Cotnari). Evident că termeni ca panama, tul, 
care au la origine nume proprii (Panama, Tulle), conform principiului 
etimologiei directe provin în română din apelativele frantuzesti. 

În ultimii ani se acordă atenție deosebită studiului derivatelor de 
la nume de persoană cunoscut sub numele de deonomastică. 


82 


Termenul folosit cu această accepțiune apare la lingvistul italian 
Enzo T. La Stella într-o serie de articole din „Le lingue del mondo“ 
(1982). El este autorul unui Dizionario storico di deonomastica. 
Vocaboli derivati da nomi propri, con le corrispondenti forme 
francesi, inglesi, spagnole e tedesche, Florenţa, 1984 (o nouă ediţie 
în 1990: Dalie, dedali, damigiane. Dal nome proprio al nome 
comune. Dizionario storico di deonomastica, Bologna). Cea mai com- 
pletă lucrare este cea a lui W. Schweickard («Deonomastik». 
Ableitung auf der Basis von Eigennamen im Französischen (unter 
vergleichender Berücksichtigung des Italienischen, Rumănischen und 
Spanischen), Tübingen, 1992) care ia în discuție și faptele din română. 
Pentru română vezi acum Mioara Avram (SCL XLVII, 1997, 1-6). 

Problemele etimologiei unor astfel de apelative, aşa cum sunt 
rezolvate în FEW sunt expuse pe larg de Eva Biichi (Structures, p. 
263-272) care a găsit 1600 de nume proprii printre lemele din FEW. 


1.6. Etimologia și filologia 


Legătura dintre cele două domenii este evidentă: rezultatele 
oferite de fiecare în cercetarea proprie sunt importante pentru 
celălalt domeniu. Nu voi insista asupra utilității cunoaşterii originii 
cuvintelor, pentru o mai bună interpretare a textelor, ci mă voi opri 
la aspectul complementar: cum ajută filologia la stabilirea corectă a 
originii cuvintelor. 

Jean-Pierre Chambon, într-o comunicare prezentată în 1986 la al 
XVIII-lea congres internațional de lingvistică și filologie romanică de 
la Trier (Aspects philologiques et linguistiques dans la refonte du 
FEW; utilité d'une appproche metaphilologique des représentations 
linguistiques, în ACILPR XVIII, VU, 1989, p. 218-230) a atras atenţia 
asupra necesităţii unei corecte interpretări (fonetice și semantice) a 
informaţiilor oferite de diverse glosare sau monografii dialectale în 
vederea refacerii dicționarului lui W. von Wartburg (FEW). O mai 
atentă interpretare a unei monografii din Puy-de-Dôme făcută de 
J.P. Chambon arată că un termen dialectal nu va mai fi clasat 
printre cuvintele cu origine necunoscută, ci poate fi pus sub etimo- 
nul bruma. 


63 


La fel procedează şi Andrei Avram (Contrib., p. 20—22) care 
discută modul cum anumite raporturi etimologice pot fi clarificate ca 
urmare a corectării unor erori de transcriere. În cartea menţionată exis- 
tă multe corectării aduse interpretării greșite din DLR (v. magiarcă, 
p. 33-34, mangugie, p. 39, mălăgenie, p. 53, nătoagă, p. 103, ninja, 
p. 115,paci,p. 126; am menţinut numai câteva cazuri) „În momentul 
în care acestea sunt descoperite și înlăturate este posibil ca soluţia 
etimologică să devină evidentă sau ca măcar să se contureze calea de 
urmat spre identificarea etimologiei“, p. 22. Multe erori de acest fel 
sunt înregistrate la transcrierea cuvintelor care provin din materialul 
adunat în anchetele dialectale, în special din Atlasul lingvistic 
român, aşa cum a arătat I. Mării (LR XX, 1971, p. 87-96, 512-526). 

Iată câteva exemple de cuvinte de fapt inexistente, a căror 
etimologie evident nu poate fi dată: în DLR apare patonea „floarea 
soarelui“ care este de fapt pățoncă cu omiterea semnelor diacritice de 
la ¢ și de la d și cu un e care trebuie citit c (Avram, Contrib., p. 145). 
Originea lui pățoncă este rus. reg. podsolnka (E. Vrabie, LR XLIV, 
1995, p. 16). Păseşalit „care a rămas necrescut, pipernicit““ este de fapt 
păceşelat, derivat de la pacișele, notat în ALR cu s, deci trebuia 
transcris cu € (Avram, op.cit., p. 157). Misclii „a crea“ este de fapt 
m-am iscliit > m-a miscliit şi nu are legătură cu zămisli, cum crede 
DLR (Andrei Avram, LR XLIV, 1995,p. 176-177). Predeală pentru 
care DLR trimite cu cf. la v.sl. pre&delii „sfârşit“ este de fapt pre deală, 
„lucrare, acţiune, trudă“ (Magdalena Georgescu, LR LXII, 1993, 
p. 26-28). Pută căruia Ov. Densusianu i-a atribuit o origine 
sârbo-croată este, așa cum a arătat Al. Mareş (LR XLVI, 1997, p. 136), 
o greşeală de grafie OY în loc de X (deci trebuie citit pohtă). 
Exemplele sunt numeroase. Uneori aceste cuvinte fantomă apar și în 
dicţionare ale altor limbi (fr. mauge, greşeală de tipar pentru mange, 
a fost înregistrat în dicționarele franceze din 1701 până la Larousse 
din 1873), aşa cum arată K. Baldinger într-un articol al cărui titlu este 
sugestiv (Les gaffes des lexicographes, în Studia Hispanica in 
honorem R. Lapesa, IL, Madrid, 1974, p. 81-87). 


84 


II. LUCRĂRI DE ETIMOLOGIE ROMANICĂ 


II. 1. Dicţionare etimologice romanice 


Cercetarea cuvintelor românești de origine latină este incompletă 
și adeseori imposibilă dacă nu luăm în consideraţie situaţia din cele- 
lalte limbi romanice. Pentru aceasta, cercetătorului îi stau la dispoziție 
numeroase monografii care tratează pe origini lexicul romanic — 
monografii de care nu mă voi ocupa aici — și, înainte de toate, 
dicționarele etimologice ale limbilor romanice. Pentru cercetătorul mai 
puțin familiarizat cu acestea, mi-am propus în capitolul de faţă să fac 
o succintă prezentare a celor mai importante instrumente de lucru: sec- 
țiunea II. 1. este consacrată dicționarelor etimologice general roma- 
nice, iar secțiunea II. 2. celor referitoare la o singură limbă sau la un 
grup de limbi (galoroman, iberoroman). 

In această schiţă voi indica de fiecare dată cărui fel de public i se 
adresează dicţionarul analizat. A. Martinet, într-un articol intitulat 
Pourquoi des dictionnaires étymologiques? ,în „La linguistique“ 1966, 
2,p. 122-131, prezintă pe larg cele două mari categorii de dictionare: 
cele adresate specialiştilor, cu informatii și discuții etimologice ample, 
şi cele adresate unui public vast de persoane cultivate fără cunoștințe de 
lingvistică profunde, doritor să afle lucruri despre istoria limbii proprii. 


JI. 1. 1. Dicţionare etimologice pentru ansamblul Romaniei 
Toate dicționarele din această categorie se adresează specialiştilor. 


e F. Diez, Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen, 
Bonn, 1853 (a V-a editie, 1887), este prima încercare de dictionar 


85 


etimologic romanic general. A fost conceput drept corespondentul în 
domeniul romanic al cercetărilor de gramatică comparată indo-euro- 
peană. Inventarul de cuvinte este stabilit exclusiv pe baza limbilor 
literare romanice (dialectele sunt slab reprezentate). Are două părti: 
una, cu cuvinte romanice comune (italiana, idiomurile galo-romanice, 
limbile ibero-romanice; româna şi retoromana sunt puse aparte) şi alta, 
constând din trei secțiuni, cu termeni pentru fiecare arie. Numeroase 
soluţii etimologice sunt depășite (de exemplu, nu se face distincție 
între cuvintele moștenite și cele împrumutate: fr. chef și fr. capital sunt 
prezentate împreună). Este folosit mai ales de cei ce fac istoricul 
aprofundat al etimologiilor propuse, ca Y. Malkiel (vezi mai jos). 

e În aceeaşi situaţie se află G. Kărting, Lateinisch-romanisches 
Wörterbuch. Etymologisches Wörterbuch der romanischen 
Hauptsprachen, Paderborn, 1890—1891, ed. II, 1907), lucrare 
importantä din punct de vedere istoric, foarte criticată la aparitie. Am 
amintit această lucrare fiindcă este citată des de A. Ciorănescu în 
dicționarul său etimologic (CDER). 

e Cel mai important dicționar etimologic romanic este cel a cărui 
siglă a devenit un apelativ REW (= W. Meyer-Lübke, Romanisches 
Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg). Are trei editii I (1911), H 
(1920, reproducere nemodificată a ediţiei I), MI (1935), aceasta din 
urmă retipărită fără schimbări în repetate rânduri (ediţia a VI-a, în 
1992). Între ediția I şi a III-a există deosebiri: ultima ediţie are în plus 
1 230 pagini și 2 700 de leme (= cuvinte-titlu). De consultat și dictio- 
narul invers al ctimoanelor din REW (Annegret Alsdorf-Bollce, Isolde 
Burr, Riicklăufiger Stichwortindex zum Romanischen Etymologischen 
Worterbuch, Heidelberg, 1969). Despre locul și rolul REW în 
dezvoltarea etimologiei romanice am vorbit mai sus. A fost și continuă 
să fie lucrare de bază: „vademecum indispensable à tous les roma- 
nistes“ (A. Dauzat, în „Revue de philologie française“ XXVI, 1912, 
p. 71), „un monument d'une exceptionnelle cohérence“ (Roques, 
Étymologie, p. 510). 

Spre deosebire de predecesori, Meyer-Lübke a introdus în 
dictionar date dialectale, unele leme (feudum) fiind numai cu termeni 
dialectali. Formele dialectale sunt citate şi când prezintă fapte 
demne de atenţie din punct de vedere fonetic, morfologic, semantic. 


86 


Lemele sunt latinești sau din alte limbi, atestate sau reconstruite 
și sunt date în ordine alfabetică (cuvinte latinești împreună cu cele ger- 
manice, celtice etc.). REW conţine un indice complet prin care se pot 
găsi lemele sub care sunt discutate diversele cuvinte (de exemplu, 
pentru rom. lepăda poti afla că este discutat la *liquidare 5076a). 
Cuvintele-titlu sunt numerotate și trimiterea la un anumit cuvânt se 
face totdeauna prin indicarea numărului (deci REW 5076a, nu REW 
*liquidare). Urmează ectimonul cu sensul. Formele. romanice sunt 
citate începând cu româna și terminând cu portugheza (limbile sunt 
date de la est la vest), derivatele apar după prezentarea cuvin- 
telor-bază. Sensul cuvintelor romanice este dat numai dacă este diferit 
de cel al etimonului (la fel se procedează și cu cuvintele dialectale). 
La sfârșitul articolului se dau în paranteze drepte cuvintele romanice 
împrumutate din latină. Are 9639 leme şi un supliment (9637-9721). 

Explicaţiile etimologice se bazează pe o documentare sigură și sunt 
clare. Faţă de Diez este un mare progres, bazat pe cunoștințe de fone- 
tică istorică a tuturor limbilor romanice, inclusiv româna. În prefaţă, 
Meyer-Lübke afirmă că l-a interesat în primul rând lexicul de origi- 
ne latină (adaug, mai ales lexicul latinesc transmis şi nu cel împru- 
mutat). Discutiile etimologice nu sunt aprofundate. Autorul este 
prudent cu reconstrucția unor etimoane, proces în care ţine seama și 
de vitalitatea dialectelor. În explicaţii dă prioritate formei (Roques, 
Etymologie, p. 510: „sa conception tourne entièrement le dos à 
] histoire de la langue“). 

O astfel de lucrare amplă nu putea să cuprindă până în detalii toate 
limbile romanice și de aceea au fost publicate lucrări (chiar volume) 
cu corecturi pentru sardă, italiană, portugheză, catalană. Al Graur, 
Corrections roumaines au REW, în BL V, 1937, p. 80—124 face, cu 
referire la ediția a III-a a REW, numeroase și importante observaţii 
pentru română. Consultarea REW trebuie făcută o dată cu articolul lui 
Al. Graur. 

Au fost aduse diverse critici, mai ales după apariţia dicționarului 
etimologic al limbii franceze al lui W. von Wartburg: formele 
dialectale alese subiectiv, onomatopeele sunt date fără explicaţii, ceea 
ce ar însemna de fapt, etimologie necunoscută şi, ceea ce este mai des 
reproșat, că în etimologiile REW dau doar începutul vu sfârșitul fără 


87 


să se cunoască istoria cuvântului. Observaţii de ordin tehnic la Yorio 
Otaka, ACLPR XVIII, vol. IV, p. 450-459. 

Cred că, în concluzie, trebuie să reproduc din nou mărturisirea lui 
K. Baldinger: „Je ne nie point ou encore aujourd’hui ce soit notre livre 
du chevet IM SI seulement, du point de vue de la méthode, il est 
dépassé, sans etre remplacé“ TMS 


II. 1.2. Dictionare etimologice ale diverselor limbi romanice 


În ordinea limbilor de la est la vest, la fel ca în REW, voi prezenta 
principalele instrumente de lucru, uneori cu detalii necesare publicului 
român. Limbii române, care ar trebui să fie prima enumerată, i se va 
consacra un capitol special. 


II. 1.2. 1. Sardă 

e M.L. Wagner, Dizionario etimologico sardo (= DES), 
Heidelberg, 1957-1964, 2 volume + un volum de indice. Unul dintre 
cele mai bune dicționare etimologice romanice (J.R. Craddock, în 
TRLP 1, p.232: „magnum opus“) Prefaţa Dictionarului este „o exce- 
lentă introducere în lexicografia sardă“ (L. Michelena, „Word“ XIV, 
1958, p. 100). Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică; de obicei por- 
nește de la forma cea mai veche, după care sunt date formele din cele 
două dialecte centrale (logudorez și campidanez), cele mai importante. 
Formele din dialectele sassarez și galurez sunt trecute la sfârșit (când 
nu apar şi în dialectele centrale ele sunt eliminate din dicționar, fiind 
considerate împrumuturi din italiană). În continuare sunt prezentate 
cele mai vechi atestări şi variante, cu indicarea răspândirii fiecăreia. 

Partea etimologică este foarte dezvoltată (J.R. Craddock, loc. cit.: 
„the very finest results obtained in Romance etymology“). DES, fiind 
în primul rând un dicționar critic, care se adresează specialiștilor, 
cuprinde multe referinţe la discuţiile etimologice anterioare. Aceste 
discuţii nu se limitează la materialul din sardă, ci, adesea, ele se referă 
şi la fapte din alte limbi romanice, inclusiv din română (M.L. Wagner 
a fost poliglotul desăvârşit; L. Spitzer afirmă că, după moartea lui H. 
Schuchardt, a fost dintre toţi romaniștii cel mai mare cunoscător de 
limbi). În recenziile făcute la DES (L. Michelena, „Word“, XIV, 1958, 


88 


p. 101,405, XV, 1959, p. 524 și G. Bottiglioni, „Quaderni dell Istituto 
di Glottologia“ II, 1957, p. 90) s-a subliniat prudența faţă de 
elementul preroman. Unele explicaţii au fost criticate în recenzia lui 
J.L. Butler, Rom. Phil. XXIV, 1970-1971,p. 108—119. M.L. Wagner 
la sfârşitul volumului al doilea răspunde la aceste critici. 

Pentru română consultarea DES este necesară fiindcă Wagner 
folosește adesea faptele românești și pentru că pot fi găsite numeroase 
paralele de evoluţie semantică, așa cum am arătat în recenzia 
publicată în SCL XI, 1960, p. 293. 


II. 1.2. 2. Italiană 

Este limba romanică cu cel mai mare număr de dicţionare 
etimologice. În ordine cronologică le dăm pe cel mai importante. 

e C, Battisti/ G. Alessio, Dizionario etimologico italiano (= DEI), 
Florenţa, 1950-1957, 5 volume însumând 4 132 pagini (retipărit în 
1966). Este cel mai amplu dicționar etimologic italian complet. A 
inclus mulţi termeni tehnici din diversele ştiinţe; aceasta constituie o 
calitate și, în același timp, un defect al lucrării, sunt incluse de 
asemenea ca leme forme dialectale, chiar dacă n-au fost preluate din 
italiana standard. Lipsesc indicaţiile bibliografice care să arate 
paternitatea etimologiei. 

e A. Prati, Vocabulario etimologico italiano, Milano, 1951 
(retipărit Roma, 1970), este menţionat printre cele mai bune dicționare 
etimologice italiene. Are indicaţii bibliografice pentru fiecare etimon 
dar opţiunea pentru una din diversele etimologii este uneori personală. 

e G. Devoto, Avviamento alla etimologia italiana. Dizionario 
etimologico, Florenţa, 1966, ed. II, revăzută și argumentată, 1968. 
Lucrare de compilație. 

e B. Migliorini/ A. Duro, Prontuario etimologico della lingua 
italiana, Torino, 1950. A cunoscut ediții succesive cu uşoare 
modificări în 1974 a apărut ediţia a VI-a. Lucrare concisă, aşa cum 
arată și titlul (prontuario) care se limitează să dea pentru marele 
public, schematic, etimologiile sigure sau foarte probabile. 

e D. Olivieri, Dizionario etimologico italiano, concordato con 
dialetti, le lingue stranieri e le topo-onomastica, Milano, 1953, ediția 
a I-a, 1965. Este mai laconic decât Prontuario lui Migliorini/ Duro. 


89 


e M. Cortelazzo/ P. Zolli, Dizionario etimologico della lingua 
italiana (DELI), Bologna, 1979-1988, 5 volume. Remarcabil prin 
rigoarea indicatiilor de datare și prin bogăția materialului. Inventarul 
de cuvinte ia în considerare numai limba literară. Se adresează unui 
public mai larg. 

e M. Pfister, Lessico etimologico italiano (LEI),Wiesbaden, 
1979-1999, 4 volume = 42 fascicule. Este o lucrare colectivă de tip 
FEW sau Thesaurus linguae latinae şi se adresează specialiștilor, spre 
deosebire de celelalte dicționare etimologice italieneşti care sunt 
pentru marele public. Este un proiect impresionant. 

Lucrarea, dedicată lui W. von Wartburg, va cuprinde, după 
modelul FEW (M. Pfister a fost colaborator la FEW timp de 10 ani) 
patru părti: prima, cuprinzând elementul latin, elementele de substrat 
şi cele de origine onomatopeică, prezintă cuvintele în ordinea alfa- 
betică a etimonului retinut; a doua parte va fi consacrată cuvintelor 
care provin dintr-un „superstrat (germanic, francez, englez, grec, arab 
etc.), care vor fi prezentate tot alfabetic în interiorul fiecărei limbi de 
origine; a treia secțiune va cuprinde cuvintele cu etimologie necu- 
noscută, grupate la fel ca în vol. 21—23 de la FEW (vezi mai jos), pe 
criteriul onomasiologic; a patra secțiune va fi reprezentată de indice. 

Şi în ce privește structura articolelor, LEI se inspiră din modelul 
FEW. Cuvântul-titlu este etimonul. Fiecare articol conţine trei mari 
părti: partea documentară (formele italiene descendente ale etimo- 
nului), comentariul etimologic și bibliografia esenţială. Accentul prin- 
cipal (cu tendință de exhaustivitate) este pus pe latura documentară, 
cu o structură tripartită: secțiunea notată (I.) înregistrează formele 
moștenite, derivatele și compusele lor, începând cu primele atestări 
vechi-italiene, continuând cu formele italiene standard et terminând 
cu formele dialectale; secțiunea (II.) include împrumuturile savante 
din latină, iar secţiunea (III.) împrumuturile prin intermediul altor 
limbi. Comentariul etimologic este mai redus decât cel din FEW, 
limitându-se în principiu la înregistrarea formelor paralele din 
celelalte limbi romanice și la explicitarea structurii din partea 
documentară (tipuri de variante fonetice sau semantice); decizia de 
a accepta un anumit etimon ca lemă reprezintă opţiunea definitivă, 
astfel încât discutarea altor etimologii propuse nu apare decât în cazuri 
excepţionale. Produsul unor rafinate revizii succesive în ultimii ani, 


90 


articolele sunt arareori semnate de către un singur autor (apar două 
sau mai multe semnături). 


II. 1.2. 3. Retoromană 

romanşă 

e Dicziunari rumantsch-grischun (= DRG) este o lucrare colectivă 
începută de R. de Planta și FI. Melcher în 1939 la Cuoira fiind conti- 
nuată de C. Pult er alii, a ajuns la fasc. 136 (lamgiar — lantschettar 
I), în 1999. Este foarte bogat în informaţii referitore la toate graiurile 
romanșe. Cât privește informaţiile istorice și geografice rețin remarca 
lui J.R. Craddock (în TRLP I, p. 231): „No other dictionary, not even 
the FEW, offers the expert so much". Partea etimologică are o discutie 
concisă dar cu soluţii precise. 


ladină 

e J. Kramer, Etymologisches Wörterbuch des Gadertalischen 
(Dolomitenladinisch), Köln,1971—1975, 8 fascicule. 

s J. Kramer et alii, Etymologisches Wörterbuch des Dolomiten- 
ladinischen (E WO), Hamburg, 1988-1999, 6 volume apărute. 


friulană 

e A. Zamboni/ M. Cortelazzo/ G.B. Pellegrini et alii, Dizionario 
etimologico storico friulano (DESF), Udine, 1984-1987, 2 volume 
(până la Ez). 


II. 1.2.4. Franceză 

e Cel mai bun dicționar etimolgoic al vreunei limbi romanice este 
opera lui W. von Wartburg, Französisches Etymologiches 
Worterburch (FEW). Eine Darstellung des galloromanischen 
Sprachschatzez, Bonn ... Basel, dicţionar care apare începând din 
1928. Au apărut în fascicule 25 de volume (4 volume — 2, 12,13, 15 
în două părți, unul — 6, în trei părți). Lucrarea Evei Biichi, Les struc- 
tures du «Französisches Etymologisches Wörterbuch», Tübingen, 
1996, 593 pagini!, este o excelentă prezentare a acestui monument al 
lexicografiei romanice. Analiza FEW din punctul de vedere al 
teoriei și tehnicii lexicologice moderne o face A. Rey, Typologie 
génétique des dictionnaires, în „Langages“, XIX, 1970, p. 46—68. 


91 


Despre importanţa lui în istoria etimologiei romanice am vorbit în 
capitolul introductiv. 

Ideea FEW urcă iniţial la un proiect comun al lui Jakob Jud a 
Walther von Wartburg, apărut ca o reacţie la REW (formularea apare 
în 1911 într-o recenzie semnată de J. Jud la primele două fascicule din 
REW). Proiectul voia să fie un nou dicţionar etimologic romanic, ca 
rezultat al impactului ideilor lui J. Gilliéron asupra tinerilor romaniști 
elveţieni, „qui combinerait les acquis de la méthode histori- 
co-comparative avec l'impulsion de la géographie linguistique en 
plein essor“ (J.P. Chambon, Sur le premier modele du FEW (1919), 
în RLiR LVII, 1993, p. 472). Diversele etape ale proiectului FEW sunt 
prezentate la Chambon, RLiR LVII, 1993, p. 472-484 din care aflăm 
că J. Jud s-a retras pntru a se dedica, împreună cu K. Jaberg, Atlasului 
lingvistic și etnografic al Italiei și Elveţiei meridionale (A/S) şi că 
W.von Wartburg a renunţat la ideea unui dicţionar etimologic 
romanic restrângându-se la domeniul galo-romanic. A avut 26 de 
colaboratori, dintre care prolifici au fost în vremea lui v. Wartburg 
H.-E. Keller, Marianne Müller și P. Zumthor, fiecare cu câte 300 de 
articole (W. von Wartburg a redactat personal 17 380 de articole). 

Volumele 1-20 și 24-25 consacrate straturilor etimologice cuprind 
cuvintele a căror etimologie a putut fi stabilită: elementul latin: 1-14, 
elementul germanic: 15-17, engleză: 18, elemente oriental: 19, alte 
limbi: 20). Materialul de origine necunoscută sau nesigură este grupat 
în vol. 21-23. Vol. 24-25 reiau de fapt, cu redactare în franceză şi cu 
multă informaţie suplimentară, litera A; ultima fasciculă, 157, apărută 
în 1998 cuprinde refacerea porțiunii *aurăticus-auscultare. Coordo- 
natorul actual este Jean-Paul Chauveau de la Nancy (anterior coordo- 
nator a fost Jean-Pierre Chambon). Între cele două părți există 
deosebiri de prezentare a materialului: volumele conţinând cuvinte cu 
o etimologie sigură au materialul clasat după principiul „stratifi- 
cationnel“ (Biichi, FEW, p. 10), adică după etimoane, în a doua, cu 
ctimologii nesigure, el este prezentat după criteriul onomasiologic. 
Procedeul a fost criticat pentru că în decurs de decenii etimologiile 
nesigure pot deveni sigure. Altfel spus, după expresia lui J.P. 
Chambon, pot fi „faux inconnus“ (Swiggers le numește „orphelins 
étymologiques“). K. Baldinger (Introduction, p. 25), unul dintre cei 


92 


mai fideli elevi ai Maestrului, observă că FEW este greu de consultat 
chiar dacă are un indice foartre bogat și conchide cu umor: „Un 
conseil: avant de prétendre qu'on mot manque dans le FEW, lire le 
FEW d'un bout à Pautre“ (loc. cit.). Însuşi W. von Wartburg, într-o 
epocă în care nu erau calculatoare care să claseze cele A 3 milioane 
de unități lexicale cuprinse în cele 20 000 de articole cu peste 14 000 
de pagini, a ajuns să dea etimologii diferite aceluiași cuvânt. Există 
o întreagă literatură care semnalează aceste cazuri. FEW este o lucrare 
care se corectează singură (Baldinger, Introduction, p. 30-31). 

Fiecare articol reprezintă o sinteză istorică, al cărei punct de 
plecare este etimonul latin, citat ca cuvânt-titlu. Prima parte a 
fiecărui articol conţine documentaţia exhaustivă istorică și dialectală 
a formelor galo-romanice (în ordinea: franceză, franco-provensală, 
occitană), clasate în mod flexibil în funcție de tipurile fonetice, 
morfologice sau semantice; paragrafele notate cu cifre romane 
realizează (cu excepția primelor volume) distincția între formele 
moștenite (I.) și cele savante (II.). Urmează un comentariu etimologic 
relativ extins, în care W. von Wartburg și colaboratorii săi fac ceea 
ce ulterior a fost teoretizat ca „etimologie-—istorie a cuvintelor“, spre 
deosebire de „etimologia—origine“ reprezentată de REW. Putem spune 
cu Roques (Etymologie, p. 514) că FEW este evenimentul capital din 
lexicografia franceză fiindcă „l étymologie conduite par Wartburg est 
une science, peut-être un art... jamais une simple technique“ (Biichi, 
FEW, p. 2). 

Din păcate, FEW nu a fost folosit în lingvistica românească, deși 
limba română nu este ignorată în dicționar (în comentariile 
etimologice FEW se referă la situaţia etimonului respectiv în 
ansamblul Romaniei). Sper că proiectul Corrections roumaines au 
FEW pe care Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ l-a iniţiat în 
colaborare cu Institut National de la Langue Francaise din Nancy va 
permite o mai bună cunoaştere a FEW în lingvistica românească. 

e Oscar Bloch/ Walther von Wartburg, Dictionnaire étymologique 
de la langue française (= BW), Paris, 1932; ediții succesive, ultima, 
a zecea, din 1994 (ed. IV, 1964, cu mult remanieri; deosebirile dintre 
diferite ediţii sunt discutate de P. Auger în Baldinger, Introduction, 
p. 99-102). Iniţiativa acestui dicționar aparține lui A. Meillet, care 


93 


semnează şi o excelentă prefaţă. Lucrarea se adresează unui public 
mai larg şi este cunoscută sub numele de Bloch/ Wartburg. Baza și 
punctul de plecare este FEW. Datorită faptului că se adresează 
publicului larg, inventarul de cuvinte nu conţine cuvintele ieșite din 
uz. Deoarece un dicționar etimologic nu e un dicţionar al uzajului, 
autorii nu dau sensul cuvintelor. Foarte bun pentru o introducere 
rapidă în etimologia limbii franceze. Un excelent istoric al acestui 
dicţionar la Jean-Pierre Chambon/ André Thibault, Documents sur la 
prehistorie et la genèse ou Dictionnaire étymologique de la langue 
francaise d'Oscar Bloch et Walther von Wartburg, în Florilegium 
Historiographiae Linguisticae. Etudes d'historiographie de la 
linguistique et de grammaire comparée d la mémoire de Maurice 
Leroy, Louvain, 1994, p. 447-450. 

e A. Dauzat/ J. Dubois/ H. Mitterand, Nouveau Dictionnaire 
étymologique et historique (= DDM), Paris, 1964, este o ediţie refă- 
cută de ultimii doi autori (J. Dubois și H. Mitterand) a dicționarului 
publicat de A. Dauzat (Dictionnaire étymologique de la langue 
française) în 1939 şi care a cunoscut zece ediţii până în 1954 (S. 
Dworkin, în TRLP I, p.213, spune depre el „is essentially a commer- 
cial venture sponsored by the Larousse publishing house“). Prima 
editie e un dictionar simplu de consultat dar nu este exhaustiv, ultima 
ediţie este mai interesantă pentru datările noi (J. Dubois și H. 
Mitterand sunt lingviști care au lucrat în domeniul limbii franceze din 
a doua jumătate a secolului al XIX-lea). 

e E. Gamillscheg, Etymologisches Wörterbuch der französischen 
Sprache (= EWFS), Heidelberg, 1926-1928 (o editie remaniată în 
1969). M. Pfister (în Baldinger, Introduction, p. 115-142) compară 
acest dicționar cu DDM şi BW şi ajunge ia concluzia cu este „un dic- 
tionnaire de référence pour le lexique francais“, „base indispensable 
des travaux de lexicologie gallo-romane“ (p. 142). Istoria cuvintelor 
este mai bogată decât în BW. Dicţionarul lui Gamillscheg, are articole 
ample, datarea prin secol și multe informaţii bibliografice (aceste 
informaţii bibliografice constituie punctul forte al lucrării). Pentru 
Roques (Etymologie, p. 512) „Le dictionnaire de Gamillscheg corri- 
geait ce que la grandiose panorama dressé par le grand romaniste de 
Bonn [= W. Meyer Liibke] avait de trop schématique au plan du 


94 


domaine gallo-roman [în REW]“. Foarte criticat de L. Spitzer (1926). 
A. Meillet (BSL XVII, 1927, p. 117-120; XVIII, 1928, p. 143-146 şi 
XIX, 1929, p. 141-142) prezintă o critică mai ponderată. 

e Trésor de la langue française. Dictionnaire de la langue du XIX 
et du XX siecle. (1789-1960) (= TLF), Paris, 1971-1994, condus de 
P. Imbs și ulterior de B. Quemada. Operă remarcabilă a lexicografiei 
franceze în 16 volume. În partea etimologică la unele cuvinte este dată 
istoria sumară a etimologiilor propuse (chiar și etimologiile eronate). 
Câteodată TLF are şi date bibliografice referitoare la etimologii. 

e Un dicționar al limbii franceze care, chiar dacă nu este în primul 
rând etimologic, poate fi consultat de marele public este: Josette 
Rey-Debove/ Alain Rey, Le nouveau Petit Robert 1. Dictionnaire 
alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1967, ed. 
III, 1993. 


II. 1.2. 5. Occitană 

Nu are un dicționar etimologic al ei dar FEW include şi cuvintele 
occitane. 

e K. Baldinger publică din 1975 Dictionnaire onomasiologique de 
l'ancien occitan (DAO) din care au apărut 6 fascicule + 5 fascicule 
de supliment. 


II. 1.2 . 6. Catalană 

e Cel mai bun dictionar etimologic este opera lui Joan Coromines/ 
Max Cahner/ Joseph Gulsoy, Diccionari etimologic i complementari 
de la llengua catalana, Barcelona, 1980-1991, 9 volume. Se adre- 
sează specialiştilor. 

e Informaţii etimologice se găsesc și în marele dictionar al lui A. 
Alcover/ F. de B. Moll, Diccionari catală-valenciă-balear. Inventar 
lexicogràfic i etimologic de ia llengua catalana (= DCVC), 10 volume, 
Palma de Mallorca, 1930-1962, ed. II, 1968-1979. La elaborarea lui 
a contribuit şi M. Sanchis Guarner. Indicaţii etimologice reduse. 


II. 1.2.7. Spaniolă 


e Cel mai bun și mai bogat dicționar etimologic spaniol este J. 
Corominas, Diccionario critico-etimolâgico de la lengua castellana 


95 


(= DCELC), Berna-Madrid, 1954-1957, 4 mari volume. A doua 
ediție, în colaborare cu J.A. Pascual (Dicionario crítico etimológico 
castellano e hispánico), a cunoscut din 1980 mai multe tiraje, 
ultimul din 1991 în 6 volume. Între cele două ediţii există deosebiri 
sensibile, inclusiv în secțiunea etimologică. În general se citează editia 
a Il-a, deşi unii consideră că prima ediție este mai bună. Poate sta 
alături de FEW al lui W. von Wartburg. 

Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică a termenului spaniol (nu 
pe etimoane ca la FEW). După cuvântul-titlu sunt prezentate pe scurt 
faptele sigure despre etimologie. În cazul unor cuvinte cu etimologie 
dificilă, Corominas precizează de la început că este un etimon probabil 
sau nesigur. Urmează prima atestare. Într-un paragraf distinct sunt date 
informaţii istorice foarte bogate, iar în altul discuţiile etimologice 
deosebit de ample (uneori sarcastice). Autorul consideră necesar să 
prezinte toate soluţiile, chiar dacă nu se susţin totdeauna fiindcă vrea 
să atragă atenția celor neavizaţi asupra lor ca să nu mai poarte discuţii 
inutile. În secțiunea a III-a sunt menţionate derivatele şi compusele. 
Consultarea dicționarului devine dificilă când este vorba de derivatele 
pe teren latin: pentru un cititor neavizat este greu să caute sp. ocupar ` 
< lat. occupare discutat la cuvântul spaniol caber! Ultima sectiune 
cuprinde numeroasele note ce însoțesc discuţia. 

Pentru partea etimologică a fost remarcat rolul, în parte exagerat, 
al influenţei catalane asupra spaniolei, apelul la etimologii obscure din 
substrat (în ediția a II-a acesta este și mai frecvent), reconstrucția 
multor forme latinești vulgare și onomatopeice (vezi St. Dworkin, 
TRLP 1, p. 217). O serie de recenzii critice, unele la fel de virulente 
ca tonul folosit de Corominas, Y. Malkiel, „Word“ XII, 1956, p. 
35-60, L. Spitzer, „Modern Languages Notes“ LXXI, 1956, v 
211-283, 373-386, LXXII, 1957, p. 579-591, LXXIV, 1959, | 
127-149, M.L. Wagner, Rom. Forsch. LXII, 1956, p. 443—450 (sardă) 
şi W. von Wartburg, RLIR XXIII, 1959, p. 207-260, ultimul foarte 
sever: „Quant à la partie purement hispanique du livre, je n'oserai pas 
me prononcer ne disposant pas du temps nécessaire pour l'examiner. 
Mais ma confiance est fortement ébranlée par les expériences faites 
par rapports aux excursions de M. C[orominas] dans le domaine 
galloroman“. 


96 


Pentru ediţia a Il-a sunt interesante observaţiile lui G. Colón, RLiR 
XLV, 1981,p. 131-145 (el a publicat şi o recenzie critică la prima 
ediție: ZRPh LXXVIII, 1962, p. 59-96). V. și volumul Harri Meier, 
Notas críticas al DCEH de Corominas/ Pascual, Santiago de 
Compostela, 1984. Unele comentarii românești la DCELC se găsesc 
la G. Giuglea-Florenţa Sădeanu, RFRG, VII, 1963, p. 132-141. 

e J. Corominas, Breve Diccionario etimológico de la lengua 
castellana, Madrid, 1961, ed. II, 1968 este, aşa cum arată și titlul, o 
‘ediție prescurtată într-un volum redus a marelui dicționar. În unele 
cazuri modifică dicționarul mare aducându-l la zi. După Dworkin (în 
TRLP, I, p. 218), acest dictionar „represents an advance vis-à-vis the 
parent publication“. Comentariile etimologice sunt limitate la esential. 
Se poate compara cu Bloch-Wartburg pentru franceză. 

e V. Garcia de Diego, Diccionario etimológico español e hispánico 
(= DEEH), Madrid, 1954, într-un singur volum. Este făcută în traditia 
dicționarului etimologic al lui W. Meyer-Lübke (Dworkin, în TRLP, 
I, p. 218: „originally designed as a Sp. supplement of the REW%). 

Este împărtit în douä sectiuni: în prima, etimologia cuvintelor 
spaniole, în a doua, plecând de la etimon, se dau formele din limbile 
ibero-romanice şi din dialecte (în a doua parte articolele sunt 
numerotate). La aceste numere se trimite de la cuvintele din prima 
sectiuné. De ex. la 7044 uarus se dau formele hispanice printre care 
şi sp. baro, iar la baro, din prima secţiune, se spune baro „grano“: de 
la lat. uarus 7044). 

Comentariile etimologice sunt reduse la maximum. Spre deo- 
sebire de Corominas, García de Diego preferă, în cazul derivatelor, 
explicaţia prin moștenire latinească nu prin derivare pe teren spa- 
nol. Dworkin (Joc. cit.) „of considerably less importance and value 
is DEEH“. 

e Între dicționarele spaniole explicative cu informaţii etimologice 
mentionez, Diccionario de la Real Academia Española (= DRAE), care 
a cunoscut numeroase ediții; ultima a XXI-a, în două volume, a apărut 
la Madrid, 1992. 


II. 1.2.8. Portugheză 


Nici unul dintre dicționarele etimologice portugheze nu reprezintă 
o sursă sigură. De aceea este recomandabilă consultarea suplimentară 


7 — Introducere în etimologia limbii române 97 


a dicţionarelor lui J. Corominas şi V. Garcia de Diego (evident pentru 
elementele comune). 

e J. P. Machado, Diccionario etimológico da lingua portuguesa, 
com a mais antiga documentação escrita e conhecida de muitos 
estudados, Lisabona, 1953-1959, 2 volume. O nouă editie, organizată 
în cinci volume, a apărut în 1977. Machado este inexact în ce privește 
atestările vechi; etimologiile nu pot fi acceptate fără un examen critic, 
o eroare frecventă în dicționar fiind confuzia dintre elementul latin 
moștenit și împrumutat. Dworkin (în TRIP 1, p. 225): „Machado's 
dictionnary has attracted only a modest amount of criticism“. Criticat 
de A.G. Cunha, M.L. Wagner, J.M. Piel, R. Lorenzo. 

e A. Nascentes, Diccionario etimológico da lingua portuguesa, Rio 
de Janeiro, 1932, retipărit 1955; vol. II, 1952, este consacrat 
materialului onomastic. De consultat cu prudenţă. 

e S. Buschman, Beiträge zum etymologischen Wörterbuch des 
Galizischen, Bonn, 1965, literele A-F. Este o încercare după modelul 
REW. Incomplet şi discutabil. ` 


II. 2. Lucrări de etimologie românească 


Problemele etimologiei românești sunt mai complexe decât ale 
altor limbi romanice. Aceasta se datorește în primul rând faptului că, 
în istoria ei, româna a avut contacte mult mai variate cu idiomuri din 
alte familii lingvistice, datorită situației socio-politice din această parte 
a Europei. Să ne gândim numai la contactele cu limbile balcanice, 
pentru care adesea nu se poate stabili cu precizie limba din care 
provine cuvântul românesc. Mai frecvent decât în alte limbi, în cazul 
românei există fenomenul de împrumut reîmprumutat. Un element 
care sporește dificultatea unei opțiuni etimologice este și absenţa unor 
texte românești anterioare secolului al XVI-lea, care să ne ajute în 
detectarea formelor fonetice sau ale unor sensuri intermediare între 
cele ale etimonului presupus și ale cuvântului românesc. 

De remarcat, pe de altă parte, că, din cauzele enunțate mai sus, pro- 
blema contactului între limbi a ocupat un rol important în lingvistica 
românească („It is not a coincidence that the country where interest 
in contrastive studies is greatest, Rumania, is also the one which has 


98 


produced the only full-dress treatement so far available of levels other 
than lexis“, Thomas E. Hope, Interlanguage Influences, în TRLP, |, 
p. 262). Fără a intra în detalii, care de fapt nu privesc direct etimologia, 
subliniez că în lingvistica românească a apărut teoria circulaţiei 
cuvintelor, formulată de B.P. Hasdeu, ca o consecinţă a preocupării 
pentru stabilirea locului ocupat de elementele lexicale străine în struc- 
tura latină a limbii române. Poghirc, în TRLP, I, p. 234, consideră că 
este una dintre inovațiile românești aduse în teoria etimologiei. 

Prezentarea succintă a evoluţiei etimologiei românești se bazează 
pe diverse studii de istoria lingvisticii românești în general (Seche, 
Schiță I-II, Coteanu-Dănăilă, Introd., Iordan, Ist. lingv., D. Macrea, 
Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, București, 
1978) și pe studii consacrate științei etimologice în special (Hristea, 
Rom. Voc.; Hubschmid, Etym. Wort.; Winkelman, Rum. Lex. 

A existat şi la noi o etapă preștiințifică de cercetare a originii 
cuvintelor. S-au făcut observaţii empirice identificându-se unele 
cuvinte de origine latină. Sunt cunoscute remarcile cronicarilor care 
citau cuvinte româneşti de origine latină. Cu D. Cantemir se trece la 
încercări de a descoperi cuvintele din substrat. 

Reprezentanţii Școlii Ardelene fac un mare salt în cercetarea 
etimologică fiindcă pun la baza cercetării principiile folosite în 
Europa. Pentru etimologic, lucrarea reprezentativă a Școlii Ardelene 
este Lexiconul de la Buda (1825), operă colectivă, vulnerabilă din 
cauza spiritului latinist (de multe ori se dau etimologii inacceptabile: 
babă, cuvânt slav, ar proveni din it. babbo etc.). Lucrarea lexico- 
grafică care încheie etapa deschisă de Lexiconul de la Buda este 
Dicţionarul limbii române, 3 volume (1871-1877), primul dicţionar 
academic român elaborat de A. T. Laurian și I. Massim. Lucrarea a 
fost considerată un „monument“ al exagerărilor curentului latinist al 
epocii, apreciere determinată mai ales de grafia latinizantă. Asa cum 
arată Seche (Schiță, I, p. 171), cel care a „reabilitat“ în ultimul timp 
acest dicționar, majoritatea etimoanelor latine și romanice sunt 
corecte. Se introduc categoriile etimologice „origine onomatopeică“ 
Și „origine necunoscută“ (absente în dicționarul etimologic al lui A. 
de Cihac despre care va fi vorba mai jos). 

Voi prezenta în cele ce urmează dicționarele ce pot fi consultate 
pentru aflarea originii cuvintelor românești. Între diversele dicționare 


99 


unele sunt consacrate exclusiv etimologiei, altele conţin informaţii 
etimologice, de obicei la sfârşitul articolului. 


II. 2. 1. Dicţionare etimologice 


II. 2. 1. 1. Există trei dicționare etimologice care iau în considerare 
ansamblul vocabularului românesc. 

e Cel mai bun este A. Ciorănescu, Diccionario etimológico 
rumano (= CDER), Tenerife, 1958-1966. Din păcate, dicţionarul nu 
are o introducere în care să se explice metoda și criteriile de 
selectare a cuvintelor. Are un inventar de 9 532 cuvinte-titlu, deci nu 
este exhaustiv. Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică, fiecare având 
la sfârşit un număr la care se face trimitere atunci când se apelează la 
el (de exemplu, pentru apuca CDER 355). Fiecare articol are două 
secțiuni: prima în care se dau sensurile cuvântului și formele din 
dialectele suddunărene şi a doua cu comentariu etimologic. O a treia 
secțiune consacrată derivatelor, dacă este cazul. 

Deşi nu este completă informația bibliografică este bogată. 
Opțiunile etimologice ale CDER sunt, în marea majoritate a cazurilor, 
corecte, uneori prudente, și de aceea autorul preferă să spună „origine 
necunoscută“ sau „origine îndoielnică“ chiar la cuvinte acceptate de 
lingviști români ca fiind ca origine destul de clară: baligă, baltă. 
Poghirc, în TRLP, 1, p. 234 îi reproșează acest lucru: „For instance, 
he systematically replaces substratum conjectures with Slavic or 
Romance hypotheses, that are often anything but convincing, a result 
of his belief, correct in principle, but which leads to error through 
injudicious and excessively absolute application“. Se apelează, 
poate prea des, la explicații „creación expresiva“. Datarea este indi- 
cată prin sec. numai la u n e l e cuvinte recente, după criterii neclare. 

Secțiunea derivatelor cuprinde atât pe cele formate în mod cert pe 
teren românesc, cât și pe cele pentru care există ipoteze contradictorii: 
considerate de unii lingviști moştenite, de altii creatii românești (de ex. 
apar, apătos la apă CDER 316) sau chiar împrumuturi. În general, 
Ciorănescu optează în astfel de cazuri pentru soluția derivării în română. 

După derivate sunt indicate limbile vecine care au preluat din 
română cuvântul respectiv (de ex. la brânză sunt date formele din 


100 


limbile neogreacă, sârbă, slovenă, polonă, cehă, maghiară, țigănească, 
din graiurile săsești). 

Dicționarul lui Ciorănescu a fost considerat ca un fel de 
Bloch-W artburg al românei (Hubschmid, Etym. Wört., p. 81). 

Consultarea lui este obligatorie şi pentru că dă în sinteză cea mai 
mare parte a informaţiei etimologice. 

e Până la CDER singurul dicţionar etimologic complet a fost A. 
de Cihac, Dictionnaire d'Etymologie daco-romane, Frankfurt/M., 
1870-1879, în două volume: I (Elements latins comparés avec les 
autres langues romanes) şi II (Elements slaves, magyars, turcs, 
grecs-moderne et albanais). Aşa cum precizează și Seche (Schiță, I, 
p. 131) valoarea lui este inegală: etimologiile pentru cuvintele 
latinești moştenite şi cele provenite din turcă sunt, în bună parte, 
valabile şi azi („„remarcabile“ după Seche), cele pentru cuvintele de 
origine slavă pot fi luate în considerare, iar cele cu alte etimologii sunt 
depășite (cf. Hubschmid, Etym. Wb., p. 80: „Cihac wird daher kaum 
mehr zitiert“), C. Poghirc, în TRLP, 1, 235: Cihac „preserves only 
historical interest“. Fără legătură cu etimologia propriu-zisă, 
menționez faptul că o afirmaţie din introducerea la acest dicționar cu 
privire la numărul mare de cuvinte slave din română a produs reactia 
lui B.P. Hasdeu și formularea teoriei „circulației cuvintelor“. 

e N. Raevskij/ M. Gabinskij, Scurt dicționar etimologic al limbii 
moldoveneşti, Chişinău, 1978, lăudat de Alf Lombard în recenzia 
publicată în Rom. Phil. XXXIV, 1981, p. 467-471. Rămâne un 
„scurt“ dicționar etimologic: inventar redus de cuvinte și fără biblio- 
grafia diferitelor ipoteze. Etimologii noi apar foarte rar. În general, 
urmează CDER. 

e O poziție aparte (este incomplet) ocupă Bogdan Petriceicu 
Hasdeu cu Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei 
istorice şi poporane a românilor (= EMR), 3 volume, București, 1885 
[1887]J-1893 [1895]; ediţie nouă, îngrijită de Grigore Brâncuș, 
București, 1972-1976; o nouă ediție de același editor, București, 1998, 
primul volum. În cele trei volume ale dicționarului său Hasdeu a pre- 
zentat cuvintele care încep cu literele A şi B (până la bărbat). Inven- 
tarul de cuvinte este format din termenii din limba comună, multe 
cuvinte vechi și dialectale, dar ignoră neoiogismele. 


101 


O excelentă prezentare a concepției etimologice a lui B. P. Hasdeu 
a dat Gr. Brâncusș în studiul introductiv al ediţiei din 1998 (p. 22-27). 
Din aceasta reținem: cerința de a cunoaște tot ce s-a scris despre origi- 
nea unui cuvânt, urmărirea, în texte, a istoriei formelor şi sensurilor 
cuvântului, căutarea originii cuvintelor în legătură directă cu realitatea 
pe care o exprimă (metoda „cuvinte și lucruri“ de mai târziu). Hasdeu 
este adeptul etimologiei directe, în general corect indicată. În cazul 
derivatelor înainte de a căuta etimonuri în latină sau în alte limbi, a 
preferat să le explice prin criterii interne și de aceea cuvântul în EMR 
este discutat împreună cu familia lui. Influenţei substratului îi 
atribuie un rol important (elementele autohtone sunt tratate pe spaţii 
foarte întinse). Explicații corecte pentru cuvintele de origine slavă. 
Seche (Schiță, II, p. 31—32) a comparat etimologiile lui Hasdeu cu cele 
din DA şi CADE și a ajuns la concluzia că ele concordă în proporție 
de cca 80%. Consultarea EMR este obligatorie în orice încercare de 
stabilire a unei etimologii (uneori, chiar pentru termeni ce nu sunt 
cuvinte-titlu, dar sunt atrași în discuţie). 

e Pentru aromână există un dicţionar etimologic mai vechi făcut 
de G. Pascu, Dictionnaire étymologique macedoroumain. I. Les 
éléments latins et romans. Il. Les éléments grecs, turcs, slaves, 
albanais, germaniques, hongrois, néologismes, créations immediates, 
obscurs, Bucureşti, 1925. 

e Un dictionar, mai nou, al lui T. Papahagi (Dicționarul dialectului 
aromân, general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macédo- 
roumain) général et étymologique, Bucureşti, 1963, editia a Il-a, 
1974), este mult mai bogat și prezintă mai multe discuţii etimologice. 
Este absolut necesară consultarea lui. 


II. 2. 1. 2. Există câteva dicţionare etimologice speciale, consacrate 
numai unor straturi etimologice. 

e Pentru elementul moştenit din latină, două sunt fundamentale. 

S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen 
Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller 
romanischen Sprachen (= EW), Heidelberg, 1905, o editie retipărită 
tot la Heidelberg, 1975 (de consultat împreună cu volumul editat de 
Dan Sluşanschi: Sextil Puşcariu, Însemnările autorului de pe 
exemplarul propriu de lucru din Etymologisches. .., Bucureşti, 1995). 


102 


I.-A. Candrea-Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii 
române. Elementele latine (4 fascicule, de la A la putea), București, 
1907-1914 (= CDDE). 

Cele două dicţionare se aseamănă: 

— aproximativ același număr de cuvinte-titlu (1947 la EW, 1491 
la CDDE; până la putea EW are 1420), care sunt numerotate 
(trimiterile pentru aceste surse se fac la numărul cuvântului: ac = EW 
6, CDDE 3). 

— materialul este organizat pe „cuiburi lexicale“, adică derivatele 
considerate creații românești sunt date la cuvântul-bază; când 
derivatul este considerat moștenit din latină este cuvânt-titlu aparte 
(diferențiat și grafic de cuvintele-bază) la CDDE: 67 ARA, dar 71 
arătură. La CDDE procedeul este generalizat, capitolul cu derivate 
ajungând uneori la jumătate din mărimea articolului; 

— comentariile etimologice nu sunt prea ample (ele sunt mai 
frecvente la CDDE). 

În ce priveşte deosebirile se remarcă: 

— traducerea sensului este în germană la EW (ca şi comentariile), 
în timp ce CDDE dă traducerea în franceză, iar comentariul este în 
română; 

— indicaţiile etimologice ale autorilor celor două dicționare 
reprezintă punctul de vedere personal. Multe din soluțiile date de S. 
Pușcariu în EW în Dicţionarul Academiei și mai ales în diversele 
articole din „„Dacoromania“, au fost ulterior abandonate. 

— CDDE are în partea finală informaţii cu privire la răspândirea 
unor cuvinte românești în limbile învecinate. 

— De remarcat faptul că din CDDE lipsesc unele cuvinte 
considerate de alţii provenind din latină; adesea acestă absenţă este 
interpretabilă ca o respingere a etimologiei latine propuse în alte 
lucrări. 

e Pentru elementele maghiare din română există o lucrare de ba- 
ză, un dicţionar etimologic: Lajos Tamás, Erymologisch-historisches 
Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumânischen unter 
Beriicksichtigung der Mundartworter, Budapesta, 1966. 

Dicţionarul oferă o informaţie deosebită atât cu privire la răspân- 
direa cuvântului, cât şi bibliografiei cercetărilor anterioare Mulți 


103 


termeni ai inventarului de cuvinte au o arie de răspândire foarte 
redusă. Nu toate etimologiile propuse de Tamâs sunt convingătoare. 
Corectări şi nuanțări au fost făcute de F. Király, în diverse contribuții 
etimologice (v. Király, Etim.). 


II. 2. 2. Alte dicționare cu etimologii 


Dintre celelalte dicţionare ale limbii române care au și informaţii 
etimologice sigure se detașează Dicţionarul limbii române, cunoscut 
sub numele de Dicţionarul Academiei. Din 1907 până în 1949 au fost 
publicate trei mari volume (A-B, C şi F-D) şi patru fascicule cu în- 
ceputul literei D (până la de) şi litera L (până la cuvântul lojniță) din 
această impozantă lucrare elaborată sub conducerea lui S. Puşcariu 
(=DA). Din 1965 s-a continuat publicarea seriei noi a dicționarului (= 
DLR) sub conducerea lui Iorgu Iordan, Al. Graur, I. Coteanu. Au apă- 
rut până în prezent volumele cu literele M, N, O, P, R, S, $,T, T, V 
(prima fasciculă). 

Din punctul de vedere al etimologiei, cel care interesează acum, 
între cele două părti există o mare deosebire: în timp de DA discută 
etimologia menționând diversele păreri, DLR dă, în general o 
singură etimologie care este considerată sigură, rezolvată (deşi în 
unele cazuri ca mire explicația prin substrat este departe de a fi general 
acceptată). S-a motivat, la începerea noii serii a DLR, că nu se acordă 
importanţă secţiunii etimologice findcă se lucrează la un dicționar 
etimologic al limbii române. 

În DA elementul latin este foarte bine tratat, Puşcariu revenind asu- 
pra unor soluţii date în dicționarul său etimologic (EW). Multi termeni 
regionali sunt explicați pentru prima dată în DA. Cuvintele cu etimo- 
logie controversată au spaţii mai ample pentru secţiunea etimologică 
(exemple la Seche, Schiţă, II, p. 70). Deşi se aplică principiul etimo- 
Jogiei directe, la unele neologisme autorii au dat şi sursele primare. 
Principiul etimologiei multiple este aplicat nu numai la neologisme, 
ci și la cuvintele mai vechi. Seche, loc. cit., atrage atenţia și asupra fap- 
tului că este pentru prima dată când un dicționar acceptă două soluţii 
etimologice alternative (cantă poate fi de origine slavă sau maghiară). 


104 


e Informaţii etimologice fundamentale se găsesc la H. Tiktin, 
Rumânisch-deutsches Wörterbuch (= TDRG), București, 1895-1925 
(3 volume), din care a început să se publice o reproducere anastatică; 
o nouă ediţie (Wiesbaden, 1985-1989), realizată de un colectiv sub 
conducerea lui Paul Miron. Între cele două ediţii există deosebiri 
importante ȘI în secțiunea etimologică. Noua ediţie dă și prima atestare 
a cuvântului, importantă pentru etimologia şi istoria acestuia. Autorul 
dovedeşte o deosebită prudenţă în partea etimologică indicând 
originea numai pentru cuvintele cu etimologie sigură (evident este 
vorba de prima ediţie). Datorită prudenţei menţionate apare adesea 
„etimologie necunoscută“. 

e L. Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române (= DU), 
Craiova, 1896 a cunoscut mai multe ediții, ultima, din 1943, este a 
IX-a. A fost multă vreme dicționarul cel mai cunoscut până la al doilea 
război mondial, fiind conceput de autor ca „un vocabular cât mai com- 
plet al limbii literare şi uzuale, omiţând în principiu orice termen ieșit 
din uz şi orice vorbă de valoare locală“. Modificări de inventar de la 
o ediţie la alta. Prima ediţie nu are etimologii. În următoarele ediţii 
pentru cuvintele de origine latină indicarea etimoanelor se face sis- 
tematic, la cele de alte origini sporadic (nu se dă etimologia la deri- 
vate). Soluţiile oferite de DU sunt valabile şi astăzi, în cea mai mare 
parte (Seche, Schiță, II, p.91 a constatat că circa 90% dintre soluțiile 
din DU se regăsesc ca atare în DLR, litera M). De altfel, Graur îl 
folosește sistematic în lucrările sale de etimologie. DU dovedește pru- 
denţă în stabilirea etimologiei şi de aceea apelează la „origine necu- 
noscută““. La Iași, a fost făcută recent o nouă versiune a DU 
(Dicţionar universal al limbii române, ediţie revăzută și adăugită de 
Alexandru Dobrescu, loan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica 
Radu și Victoria Zăstroiu, vol. LN. Iași, 1995-1996). Inventarul a fost 
mărit și etimologiile schimbate. Este de fapt vorba de un alt dicționar. 

e Soluţii ponderate, demne de atenţie, se găsesc în Dicţionarul 
enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“. Partea I. Dicţionarul 
limbii române din trecut şi de astăzi este opera lui 1.-Aurel Candrea, 
iar partea a II-a Dicţionarul istoric și geografic universal are ca autor 
pe Gh. Adamescu (= CADE). Dicţionar foarte bogat (de două ori mai 
mare decât DU): are 45 000 de cuvinte. 


105 


Așa cum se arată în Prefață (p. XIII), etimologia este dată numai 
când este sigură. Când etimologia este necunoscută sau dubioasă nu 
se indică nimic. Cu toate aceste restricții, CADE are mai multe 
explicații decât DU. Se poate reproşa (Seche, Schiță, II, p. 118) faptul 
că autorul apelează la etimologie unică ei extrem de rar la etimologia 
multiplă. Când cuvântul străin din care derivă cel românesc are o 
formă identică sau aproape identică, se dă numai limba din care 
provine. Etimonul românesc al unui cuvânt în cazul derivatelor este 
indicat sau între paranteze pătrate (de ex. [fală] la cuvântul fălos) sau 
în corpul articolului, prin cuvântul de origine scris cu litere rărite (de 
ex. flămânzi „a ţine flămând“). Solutiile date de Candrea, care 
„este, cu siguranță, cel mai bun etimolog al nostru“ (Iordan, în Zst. 
ling. rom., p. 116), fac absolut necesară consultarea CADE. 

e A. Scriban, Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, 
exemple, citațiuni...), laşi, 1939, are bogate informații privitoare la 
răspândirea geografică şi istoria cuvintelor. Inventar de 38 000 cuvinte. 
Seche (Schiță, II, p. 127) consideră că în secțiunea etimologică dicțio- 
narul lui Scriban este depășit (uneori are etimologii inacceptabile: 
brânză < lat. zaberna). El trebuie consultat cu prudenţă pentru că, 
folosind frecvent principiul etimologiei multiple (fapt lăudabil în sine) 
ajunge să dea împreună etimologia directă şi etimologia indirectă (de 
ex., la abate se afirmă că vine din italiană, latină și vechea greacă). 
Nu face distincție netă între etimonul propriu-zis şi reflexul său în 
diverse limbi (mai ales la limbile slave) şi de aceea cititorul trebuie 
să-și aleagă etimonul dintr-o mulțime de forme. 

e Dicţionarul limbii române moderne (= DLRM), apărut sub con- 
ducerea lui D. Macrea, București, 1958, este mai bogat decât CADE 
(are 51 000 de cuvinte). Seche (Schiță, II, p. 147) consideră bună 
partea etimologică prin comparație cu DLR (90% dintre etimologiile 
din cele două dicționare sunt aceleaşi). 

e Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti 1975, cu 
56 568 cuvinte, are și o a doua ediţie (1996) amplificată cu 10 000 de 
cuvinte provenind din Suplimentul la DEX publicat în 1988. Multe 
dintre soluţiile etimologice noi valabile sunt rezultatul colaborării lui 
Theodor Hristea. 


106 


e F]. Marcu/ C. Maneca, Dicționar de neologisme apărut în mai 
multe editii (prima în 1961; ultima în 1997 semnată doar de FI. Marcu, 
după decesul lui C. Maneca: Noul dicționar de neologisme. Este, aşa 
cum arată și titlul, un dicţionar al cuvintelor recente. Seche (Schiță, 
II, p. 157) observă, pe bună dreptate, că s-a abuzat de principiul 
etimologiei multiple (s-au dat și etimoane suplimentare nejustificate). 
Se acordă mare atenţie italienei, ca sursă a neologismelor. 


II. 2. 3. Studii etimologice 


e Am prezentat lucrările lexicografice, instrumente de lucru pen- 
tru stabilirea etimologiei cuvintelor românești. Cercetările etimologice 
nu se opresc aici. Sunt mii de soluții etimologice în articolele din 
revistele de specialitate, dinainte și de după război. Dintre lingviștii 
cu cele mai bogate și originale contribuţii trebuie pomeniţi la Cluj: S. 
Pușcariu, V. Bogrea (poate cel mai strălucitor, ale cărui etimologii au 
fost reunite în volumul Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971), N. 
Drăganu, G. Giuglea, E. Petrovici. La Bucureşti: I.-A. Candrea, O. 
Densusianu, Al. Graur (Iordan, Zst. lingv. rom., p. 122: „Graur este, 
după Candrea, cel mai bun etimolog al nostru“), iar la Iaşi: A. 
Philippide, Iorgu Iordan, G. Pascu. După război au apărut numeroase 
contribuții mai ales în revista LR dar şi în SCL, CL. E. Petrovici (ele- 
mente slave) şi Al. Graur (Etim. rom. şi Alte etim.) continuă activitatea 
dinainte de război (alături de ei amintesc şi pe I. Pătruţ şi R. 
Todoran). Din generaţia mea se detașează Andrei Avram, prin varie- 
tatea domeniilor abordate (vezi Avram, Contrib.), N.A. Ursu pentru 
originea neologismelor (Term. şt.) şi Theodor Hristea (derivare regre- 
sivă, etimologie populară, etimologie multiplă v. Hristea, Probl. etim.). 
Celelalte contribuţii vor fi discutate la diverse straturi etimologice. 


zb 
x * 


În concluzie, subscriem la constatarea lui Winkelman, Rum. Lex., 
p.499 că întocmirea unui dicționar etimologic al românei rămâne un 
deziderat („Ein neues, ausführliches etymologisches Wörterbuch der 


107 


rumänischen Sprache, dar wissenschaftliechen Ansprüchen vollauf 
gerecht wird und den neuesten Forschungsstand darstellt, bleibt 
weiterhin ein dringendes Desiderat“). Aşa se explică cele trei 
proiecte de dicționare etimologice lansate în ultimul timp: I. Coteanu 
(SCL XXXIV, 1983, p. 65-69); J. Hubschmid/ R. Rohr, RRL, 
XXIV, 1979, p. 341-352 (vezi şi R. Rohr, Zur Konzeption des 
Rumänischen Etymologischen Wörterbuchs (RuEW), în Holtus/ 
Radtke, Rumänistik, p. 91—92 şi J. Hubschmid, Etymologisches 
Wörterbuch des Rumänischen în idem, p. 97-90) şi ultimul, în curs 
de realizare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ în colaborare 
cu specialiști din alte centre universitare (vezi Marius Sala, Il 
dizionario etimologico della lingua rumena (DELR), în Italica et 
Romanica, Festschrift für Max Pfister zum 65. Geburtstag, |, 
Tübingen, 1997, p. 435—438. 


II. 3. Lucrări etimologice ale principalelor limbi 
cu care româna a intrat în contact 


Am crezut util să dau o listă a dicționarelor etimologice ale 
principalelor limbi din care româna a împrumutat cuvinte pentru a 
putea urmări originea şi poziția cuvintelor care sunt considerate că stau 
la baza cuvintelor românești. Lista servește şi la stabilirea unor noi 
ctimologii. 


Limbi slave 

E. Berneker, Slavisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 
1908-1913. 

Bălgarski etimologicen rečnik, Sotia, red. Vl. Georgiev: I (1971), 
II (1972), UI (1978), red. VI. Georgiev/ Iv. Duridanov IV (1995), red. 
Iv. Duridanov: vol. V (1996). A apărut până la cuvântul puskam. 

VI. Georgiev, Văprosi na bălgarskata etimologija, Sofia, 1958. 

Fr. Miklosisch, Etymologisches Wörterbuch der slavischen 
Sprachen, Viena, 1866. 

Fr. Miklosich, Die Fremdwörter in den slavischen Sprachen, 
Viena, 1867. 

St. Mladenov, Etimologiceski a pravopisen rečnik na bălgarskija 
knizoven ezik, Sofia, 1941. 


108 


A. Preobraženskij, Etimologiceskij slovar’ rysskogo jazyka, 
Moscova, 1910-1914; 1949; 1958. 

J.B. Rudny€kyj, An Etymological Dictionary of the Ukrainian 
Language, Winnipeg, fasc. 1-9, 1962-1970. 

P. Skok, Etimologijski rječnik hrvatskogo srpskoga jezika, Zagreb, 
1971-1972. 

F. Stawski, Stownik etymologiczny jezyka polskiego, 1-15, 
Cracovia, 1952-1959. 

M. Vasmer, Etimologiceskij slovar’ russkogo jazyka. Perevod i 
dopolnenija O. N. Trubačeva, I-III, Moscova, 1964-1971. 

Etymolohičnyj slovnyk ukrajins’koji movy, Kiev, I (1982), II 
(1985), III (1989). 


Maghiară 
A magyar nyelv tărteneti-etimolâgiai szótára I-III, Budapesta, 
1967, 1970, 1976. 


Albaneză 

Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, vol. I-II, Priština, 1976. 

Bhardhyl Demiraj, Albanische Etymologicum (Untersuchungem 
zum albanischen Erbwortschatz, Amsterdam-Atlanta, 1997. 

Gustav Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanischen 
Sprache, Strasbourg, 1891. 

Vladimir Orel, Albanian Etymological Dictionary, Leiden-Boston- 
Köln, 1998. 


109 


III. STRATURI ETIMOLOGICE 
ALE LEXICULUI ROMÂNESC 


III. 1. Consideraţii generale 


Cel ce abordează problemele etimologiei cuvintelor romanice 
constată că acestea sunt variate, adesea complicate. W. von Wartburg 
(citat de Baldinger, Faszination, p. 72) menţionează că lexicul 
galoromanic ilustrat în FEW are încă aproximativ 10-20%, adică 
40 000 de cuvinte, de origine necunoscută. Sunt celebre discuțiile 
etimologice referitoare la fr. trouver, it. trovare, sp. trovar, menţionate 
mai sus. Varietatea problemelor este determinată de faptul că în cursul 
istoriei lor limbile romanice au intrat în contact cu numeroase 
limbi, de la limbi de substrat, astăzi dispărute, până la engleză (mă 
gândesc în același timp și la contactele mai recente cu limbi indigene 
din America sau Africa). Una din cauzele dificultăţilor în stabilirea 
originii cuvintelor romanice o constituie faptul că în cazul unor 
împrumuturi mai vechi limbile din care acestea au fost făcute nu sunt 
bine cunoscute. Afirmația este parțial valabilă și pentru cuvintele 
transmise din latină: nu o dată se consideră că avem a face cu un 
termen moștenit din latină, dar cuvântul latinesc presupus ca etimon 
nu este atestat sau apare izolat în texte sau se constată că diversele 
etimoane latinești propuse nu corespund criteriilor formale sau 
semantice care ar trebui să stea la baza unei ctimologii corecte. Am 
arătat mai sus că de la Gilliéron și până la Malkiel se accentuează 
ideea de a ține seama de câmpul semantic, cu sinonimele și antoni- 
mele cuvântului analizat. 

Varietatea și complexitatea etimologiei romanice, deosebite în 
bună parte de la un strat etimologic la altul, obligă discutarea 


110 


problemelor diferitelor straturi etimologice, în capitole separate. 
Aceste discuţii vor fi mai interesante în cazul cuvintelor pentru care 
au fost formulate mai multe ipoteze etimologice. Nu lipsesc nici 
cuvintele pentru care, nu s-a ajuns la soluţii definitive, istoria 
acestora reprezentând dileme ale științei etimologice. Malkiel (Ling. 
gen. rom.,p. 111-113) şi Zamboni (Etim., p. 196) citează cazurile fr. 
aveugle, rêver, fiecare cu zeci (!) de soluţii provizorii. Multe dintre 
aceste cazuri de etimologie cu diverse soluții sunt datorite unor 
interferenţe asociative și contaminări. Y. Malkiel, într-un cunoscut 
articol (Uniqueness and Complexity of Etymological Solutions, în 
„Lingua“ V, 1956, p. 225-252; citat după Malkiel, Ling. gen. rom., 
p. 99-131), şi-a propus să împace cele două aspecte ale cercetării 
etimologice care par, cel puțin la prima vedere, diametral opuse: pe 
de o parte unicitatea etimologiei, datorită caracterului ei istoric, pe de 
alta, complexitatea, determinată de interferenţe asociative şi de 
contaminäri. 

Dupä ce în prima secțiune a acestei cărți au fost prezentate 
problemele generale ale cercetării etimologice, ilustrate cu exemple 
din studii anterioare şi cu noi ipoteze privitoare la originea unor 
cuvinte, în cea de-a doua aduc în discutie cazuri pentru care există mai 
multe ipoteze, încercând ca, pe baza unor criterii unitare, să mă 
pronunt asupra unora dintre etimologiile stabilite (sau să propun alte 
ipoteze). Mentionez din nou remarca lui Al. Graur „nici un lingvist 
nu are dreptul de a accepta orbește ipotezele anterioare și nu se poate 
dispensa, dacă nu de a prezenta personal etimologii, cel puţin de a se 
pronunţa asupra celor prezentate de alții“ (Graur, Etim. rom., p. 8). 

Şi în lexicul românesc mai există multe cuvinte a căror etimologie 
rămâne necunoscută sau nu a primit o rezolvare satisfăcătoare. Nu 
mi-am propus aici o inventariere a lor, deşi ar fi interesant de făcut 
un dicţionar al cuvintelor cu etimologie necunoscută sau discutabilă 
din română de felul celui făcut de P. Guiraud pentru limba franceză 
(vezi mai sus). 


În discuţiile care urmează am urmărit câteva principii meto- 
dologice. Cel dintâi dintre acestea este principiul priorității explicaţiei 
interne. Așa cum am făcut și în alte lucrări, dintre care menţionez doar 
două (Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 


111 


1970, traducere franceză amplificată: Contributions à la phonétique 
historique du roumain, Paris, 1976; Limbi în contact, București, 1997 
și Lenguas en contacto, Madrid, 1998), am considerat că, înainte de 
a căuta explicarea unui cuvânt românesc prin împrumut, trebuie 
epuizate posibilitățile de a explica cuvântul respectiv prin latină, care 
este continuată de limba română, sau prin mijloacele interne ale limbii 
române (derivare, compunere). Se poate renunţa la explicarea prin 
latină sau română numai atunci când ea prezintă dificultăți formale, 
semantice sau de altă natură, iar explicarea prin împrumut corespunde 
tuturor criteriilor folosite. Nu este exclusă nici posibilitatea ca un 
cuvânt de origine latină să fi fost întărit de un cuvânt împrumutat 
ulterior sau ca un sens al unui cuvânt moștenit să fi apărut sub 
influenţa unui termen străin. 

Pe lângă acest principiu metodologic, am apelat la diversele criterii 
folosite în orice cercetare etimologică, analizate pe larg în prima 
secțiune a acestei cărți: criteriul fonetic şi cel semantic, fundamentale, 
şi criteriile auxiliare (geografic, functional, semantico-onomasiologic, 
istorico-social, vechimea, comparația romanică). Aplicarea acestor 
criterii (mai ales a celor auxiliare) diferă de la caz la caz în functie de 
originea presupusă a cuvintelor analizate. De aceea am considerat util 
să prezint diversele probleme ale etimologiei românești în funcție de 
straturile etimologice: latin, traco-dac, slav, maghiar, grec, turcic, 
romanic, german. În partea finală compar acest straturi etimologice 
între ele din punctul de vedere al criteriilor menţionate. 


III. 2. Elementul latin 
III. 2. 1. Consideraţii preliminare. Cuvinte panromanice 


Fiecare dintre limbile romanice a moştenit din latină aproximativ 
2 000 de cuvinte de bază (nu intră în discuţie derivatele). Dintre 
acestea, un număr de aproape 500 au fost transmise tuturor limbilor 
romanice, ele reprezentând elementul de unitate la nivelul lexicului. 
Cercetările recente (lucrarea colectivă Vocabularul reprezentativ al 
limbilor romanice, București, 1988) care îşi propun să selecţioneze, 
după aceleași criterii (frecvenţa, bogăţia semantică, puterea de 


112 


derivare), cuvintele importante din punct de vedere funcțional au 
arătat că din cele circa 500 de cuvinte panromanice alese pe baza 
dicționarului etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer — Liibke 
(lista lor a fost făcută de I. Fischer, în ILR II, p. 110-116), un număr 
de 145 au fost selectate în toate cele nouă vocabulare reprezentative 
romanice (român, sard, italian, retoroman, francez, occitan, catalan, 
spaniol, portughez). Acestea sunt deci cuvintele cele mai relevante 
pentru caracterizarea lexicului latinesc moştenit de limbile romanice. 

Am adus în discuţie acest inventar de 146 de cuvinte fiindcă la 
acestea se regăsesc cele mai multe dintre fenomenele fonetice şi 
morfologice care explică transformarea latinei în limbile romanice. 
Altfel spus găsim la aceste cuvinte principalele corespondente 
fonetice de care trebuie să ţinem seama în stabilirea etimologiei 
corecte a cuvintelor moştenite din latină. Câteva exemple pentru a 
ilustra această idee. 

Lat. ë în silabă închisă s-a diftongat în unele limbi, dar s-a 
conservat în altele: lat. ferrum > rom. fier, sp. hierro, dar it., ptg. ferro, 
fr., OC. fer. 

Diverse palatalizări ale consoanelor latinești sub influenţa lui i, e: 
lat. cinque > rom. cinci, it. cinque, fr. cinq, Oc. quint, cat. cinc, sp. 
cinco, ptg. cinco; sard. kimbe (singura limbă romanică în care s-a 
produs palatalizarea). 

Un alt exemplu de modificare sistematică care se regăseşte în 
exemplele din lista cuvintelor panromanice este tratamentul 
consoanelor intervocalice latinești. Consoanele simple intervocalice 
se sonorizează în Romania occidentală (Italia septentrională, 
retoromană, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză), dar 
se păstrează ca atare în Romania orientală (română, italiana 
meridională): lat. rota > rom. roată, sard. roda, it. ruota, retorom. 
(surs. roda, eng. rouda, lad. dol. roda, friul. ruede), fr. roue, cat. roda, 
sp. rueda, ptg. roda. În același timp, corespondentele sonore originare 
tind să dispară în Romania occidentală și se păstrează ca sonore în 
Romania orientală: lat. ridere > rom. râde, sard. riere, it. ridere, 
retorom. (surs. rir, eng. (a)rir, lad.dol. ri, friul. ridi), fr. rire, oc. riure, 
sp. reír, ptg. rir. Un proces fonologic similar avem şi în cazul 
simplificării sonantelor geminate -//-, -nn-, -rr-. De exemplu: lat. 
caballus > rom. cal, sard. ka(v)addu, it. cavallo, retorom. (surs. 


8 — introducere în etimologia limbii române 113 


cavagl, eng. chavagi, lad.dol. tgaval, friul. ciaval), fr. cheval, oc. 
cabal, cat. cavall, sp. caballo, ptg. caballo; în aceste exemple grafia 
II, poate nota păstrarea geminatei (italiană), un 1” (spaniolă, catalană) 
sau un l (portugheză). 

Între cele 145 de cuvinte panromanice selectate în toate cele nouă 
vocabulare reprezentative romanice sunt și unele care prezintă 
evoluția specială a unor grupuri de consoane (lat. kw, gw; kt). Lat. 
aqua > rom. apă, sard. abba, it. acqua, retorom. (surs., eng. aua, lad. 
dol. ega, friul. aghe), fr. eau, oc. aiga, cat. aigua, sp., ptg. agua; lat. 
lingua > rom. limbă, sard. limba, it. lingua, retorom. (surs. liengua, 
eng. lengua, lad. dol. leinga, friul. linghe), fr. langue, oc. lenga, cat. 
llengua, sp. lengua, ptg. língua; lat. pecten > rom. pieptene, sard. 
pettene, it. pettine, retorom. (surs. petgen, eng. pettan, lad. dol. piete, 
friul. pietin), fr. peigne, oc. pench, cat. pinta, sp. peine, ptg. pente. 

Am dat câteva exemple de transformări fonetice de la latină la 
limbile romanice pe baza unor cuvinte panromanice selectate în toate 
cele nouă vocabulare reprezentative romanice. Orice abatere de la 
aceste tratamente (şi de la altele care ar putea fi menţionate) 
dovedește că termenul în discuţie nu este un termen moștenit din 
latină. Dacă în italiană, de exemplu, lat. ë, ð nu le corespund 
diftongi este un indiciu că avem a face cu cuvinte culte împrumutate 
ulterior din latină (dacă nu sunt forme dialectale dintr-o regiune în care 
nu s-a produs diftongarea). Astfel, în italiană impero, tono, secolo sunt 
cultisme, după cum sunt cultisme formele cu diftongul au (it. 
augusto, causa, fr. ausculter) dar sunt moștenite corespondentele lor 
cu diftongul monoftongat la o, it. agosto, cosa, fr. écouter. Pe de altă 
parte, există o serie de fenomene fonetice care caracterizează 
evoluţia elementului latinesc moştenit în opoziţie cu împrumuturile 
din alte limbi romanice. Astfel, în timp ce lat. r + e, i > rom. å, â (lat. 
reus > rău, riuus > râu), în cuvinele recent împrumutate vocalele e, 
i, rămân nemodificate după r iniţial (rom. regiune, ridicol). Deci 
secvențele re-, ri- sunt excluse din inventarul cuvintelor latinești 
moștenite. 

La polul opus celor 145 de cuvinte panromanice selectate în nouă 
vocabulare reprezentative se află cuvintele panromanice (în număr de 
18) care nu au fost selectate în nici unul dintre acestea. Sunt cuvinte 
neimportante, fără o frecvenţă ridicată, deşi sunt cunoscute (păstrarea 


114 


lor în toate limbile romanice este o dovadă că au fost cuvinte ce au 
aparținut vocabularului disponibil). Unele dintre acestea prezintă o 
situație specială caracterizată prin aceea că, așa cum remarca Rohlfs 
(Estudios, p. 144), „junto a formas fonéticas pertenecientes.a una 
latinidad más reciente, conservan sendas variantes de un estrato 
lingüístico más antiguo: es decir, se trata de una vieja base escindida 
en dos tipos léxicos“. Astfel ca nume al socului latina prezintă două 
forme distincte: sabucus şi sambucus, dintre care prima este mai veche 
(folosită de Lucilius, în secolul III î.H., şi în Sfântul Isidor), iar cealaltă 
apare pentru prima dată în epoca lui Nero (în Columela Vegetius). Asa 
cum arată Rohlfs (Estudios, p. 143) forma veche a fost păstrată în sp. 
saúco, ptg. sabuyo, nav. sabuco, arag. samuco, oc. saüc, retorom. 
savii, rom. soc, în timp ce forma mai recentă sambucus nu s-a 
răspândit în afara Italiei și a insulelor italiene (it. sambuco, campid. 
samuku, log. sambuku) şi n-a reușit să înlocuiască în întregime nici 
acolo formele vechi: bună parte din Italia meridională, Sicilia și Foul, 
au derivate de la sabucus. În discuţiile etimologice trebuie deci să se 
țină seama de diversele variante ale cuvântului latinesc transmis 
limbilor romanice. Aceste variante pot fi uneori diacronice, alteori 
diatopice (geografice). Variante diatopice pot fi surprinse la urmașii 
lat. sa(m)bucus în spaniolă şi în alte 1diomuri iberoromanice: una care 
presupune forma latinească cu -c- (în DCELC s.v. saúco) şi alta care 
presupune o variantă cu -cc-, rezultat al influenţei sufixului -uccus- 
(Rohlfs, Estudios, p. 144, nota 275; Corominas, DCELC s.v .saúco). 
Existenta celor două variante latine poate explica apariția a două 
variante în spaniolă. 

Un caz asemănător prezintă un alt cuvânt panromanic care nu a 
fost selectat în nici un vocabular reprezentativ romanic. Este vorba de 
nurus „noră“. De data aceasta varianta mai nouă este o formă 
morfologică diferită: de la declinarea a IV-a cuvântul a trecut la 
declinarea I (nura). Noua formă este înregistrată în inscriptiile din 
Africa și din nordul Italiei; Appendix Probi, redactat în Africa, 
rectifică: „nurus non nura“. Forma veche s-a păstrat în cea mai mare 
parte a Sardiniei (nura) și în zona de frontieră dintre Lucania și 
Calabria, celelalte limbi romanice acceptând forma de declinarea I. 
Interesul acestui cuvânt constă în faptul că la baza formelor romanice 
stă o formă *nora, al cărei vocalism alterat se datorește, după Rohlfs 


115 


(op. cit., p. 141), influenţei lui soror sau socrus (săcra); REW 6000, 
4 *nora, Care dă aceeași explicaţie, invocă și posibila influenţă a lui 
novia. Fără a intra în alte detalii, care arată influența reciprocă dintre 
cuvintele în cauză, subliniez încă o dată faptul că în istoria latinei și 
a limbilor romanice au intervenit diverse „accidente“ care au generat 
variante de care trebuie să ţinem seama pentru a putea stabili 
etimologia corectă a cuvintelor romanice. 


III. 2. 2. Cuvinte moştenite doar în unele limbi romanice 


1.2. Am discutat până acum situația unor cuvinte moștenite din 
latină de ansamblul limbilor romanice, deci a cuvintelor panromanice 
și am constatat că, pe lângă cazurile cele mai frecvente, de cores- 
pondenţă perfectă între forma latinească și formele romanice, există 
și excepţii. Numărul acestor excepţii este mai mare dacă luăm în 
considerare cuvintele transmise unei singure limbi romanice. Aduc în 
discuţie situația cuvintelor românești moștenite din latină care pun 
probleme din punct de vedere etimologic. Chiar dacă este vorba de 
o limbă romanică mai puţin cunoscută, prin natura problemelor pe 
care le pune româna prezintă puncte comune cu celelalte limbi 
romanice. 

Între cuvintele latinești moştenite sau posibil moştenite, dar al 
căror etimon nu este general acceptat, distingem patru categorii, la 
fiecare intervenind criterii diferite în stabilirea sau acceptarea 
etimologiei latinești: 

e cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate latinești 
(III. 2.2. 1.); 

e derivate moștenite sau formaţii pe teren românesc (III. 2. 2. 2.); 

e cuvinte considerate de unii ca moștenite din latină, iar de alții ca 
împrumuturi din latina savantă (III. 2. 2. 3.); 

e cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susținut 
şi proveniența lor din alte limbi (III. 2. 2. 4.). 


116 


III 2. 2. 1. Cuvinte cu diverse etimoane, toate latinești. În cazul 
cuvintelor considerate unanim ca moștenite din latină, dar pentru care 
s-au propus etimoane diferite, toate cu justificare fonetică şi 
semantică, criteriul de bază în opțiunea pentru un etimon sau altul 
rămâne comparaţia cu restul Romaniei. Astfel, rom. sprânceană, 
moștenit sigur din latină, a primit două explicații: cei mai mulţi 
(B.P. Hasdeu, S. Pușcariu, H Tiktin, W. Meyer-Lübke, I.-A.Candrea) 
îl consideră un cuvânt provenind din lat. supercilium, cu transformări 
fonetice provocate de geană, în timp ce altii (T. Cipariu, A. Cihac, 
A. Ciorănescu) cred că trebuie pornit de la *supercenna, în loc de 
*supergenna. Comparaţia cu celelalte limbi romanice permite să 
considerăm că ultima soluţie este mai plauzibilă, dat fiind că 
spaniola are un termen sobrecefo, cu același sens, provenind tot de 
la *supercenna (CDER 8102). O observaţie similară se poate face cu 
privire la rom. cumpăt, considerat unanim moștenit din latină. Cei mai 
mulți (A. Philippide, L. Şăineanu, I-A .Candrea — O. Densusianu, A. 
Ciorănescu) îl consideră ca provenind din. lat. *compitum „calcul, 
socoteală“, variantă populară al lui computum, în timp ce S. Pușcariu, 
urmat de W. Meyer-Liibke, pornește de la lat. compitum „răscruce, 
răspântie““. CDER 2676, arată că propunerea lui S. Puşcariu se bazează 
pe o evoluţie semantică improbabilă, și anume pornește de la 
expresia rară a sta în cumpăt „a oscila“. La remarca lui Ciorănescu 
adăugăm faptul că lat. compitum nu este reprezentat în Romania 
occidentală (REW 2099), în timp ce computus este bine reprezentat 
(REW 2109). 

Ideea unui sprijin extern (apelul la limbile înrudite) în rezolvarea 
unei etimologii atunci când criteriile interne nu permit aceasta a fost 
folosită și în cercetările de etimologie romanică. Ea este implicită în 
dicționarele etimologice de tipul celor semnate de Wartburg (FEW), 
Corominas (DCELC) sau Pfister (LEI), în care sunt menţionate în 
sprijinul etimologiei propuse formele romanice (astfel de menţiuni 
apar și în dicționarele etimologice românești: EW CDDE; CDER), şi 
explicită într-o serie de cercetări etimologice ale lui Y. Malkiel. 
Într-un articol citat mai sus consacrat unicităţii și complexităţii 
soluţiilor etimologice Malkiel are chiar un capitol (al cărui titlu îl citez 
după ediția italiană Superamento di un dilemma per mezzo di aiuti 
esterni) în care teoretizează acest principiu: „Un fenomeno più 


117 


comune e, sotto certi aspetti, non meno soddisfacente si ha quando un 
membro del gruppo, in un momento cruciale, prende l'iniziativa di 
chiedere aiuto ad altre discipline, aiuto che può venire da diverse parti, 
anche dalla filologia latina“ (Malkiel, Ling. gen. rom., p. 104). Malkiel 
exemplifică aceasta cu două cuvinte din domeniul hispanic și anume 
discută cazurile v. sp. decir, ptg. descer < v. ptg. dec(e)r şi sp. lindo. 

În primul caz s-au propus diverse soluţii pornind de la lat. 
descendere: desidere (F. Diez; F.A. Coelho 1890), decidere (J. Cornu, 
A. Scheller, G. Kârting, F.A. Coelho 1902, W. Meyer-Lübke 1894, 
A. Gassner, O. J. Tallgren, R. Menéndez Pidal 1908, J.J. Nunes, C. 
Michaëlis, A. Nascentes), deicere (E. Herzog, W. Meyer-Lübke 
1911), discidere (V. Garcia de Diego), discedere (R. Menéndez Pidal 
1946). Nici una dintre aceste etimologii nu rezolvă problema după 
opinia lui Malkiel. Cheia problemei ar fi, după el, în latină: „una 
confusione dimostrabile nel latino tardo fra decidere „tagliare, 
abbattere“ da coedere, e descindere „strappar via“, da scindere 
(Ernout-Meillet): groviglio in cui descendere „scendere“, ,, da 
scandere „arrampicarsi“, deve essere finalmente stato attrato in 
seguito a un'ulteriore contaminazione“ (p. 104). 

Dacă în acest caz Malkiel face apel la latină, în cazul sp. lindo 
„frumos“, la origine „de buena raza, auténtico, legítimo“ pentru a 
stabili stadiile succesive care să conducă la solutionarea unei dileme 
etimologice el apelează la o altă limbă romanică. În istoria etimologiei 
acestui cuvânt au fost date soluţii ca linea (Covarrubias), bazată pe 
faptul că termenul a apärut în mediul pictorilor, linctus (Diccionario 
de la Academia 1884), v. germ. lindi „delicado, gracioso“ (propus de 
W. Meyer-Lübke 1884), gotic. *linths „flexible, ágil“ (G. Baist). După 
aceste încercări abandonate, au apărut două soluții prezente și astăzi 
în diverse studii: prima este cea a lui F. Diez care atrage în discuţie 
it. lindo şi propune ca etimon lat. limpidu, comparând cu tratamente 
de tipul it. torbido ~ torbo, nitido ~ netto. Această etimologie a fost ac- 
ceptată mult timp (C. Michaslis, U.A. Cannello, F.Zambaldi — pentru 
italiană, C. von Reinhardstoettner — pentru portugheză, P. Förster, 
P.F. Monlau, F. A. Coelho, G. Korting, A. Morel-Fatio, Diccionario 
de la Academia 14-a ediţie, J. Alemany Bolufer, F. Hanssen — pentru 
spaniolă; J.J. Nunes — pentru portugheză, P. Fouché, H.B. 
Richardson, M. Alvar, R. Menendez-Pidal; ultimul citează pe lindo 


118 


ca un admirabil exemplu de bifurcare lexicală: limpio — lindo ca v. 
sp. rabdo — rabio < rapidu). A doua ipoteză, mai nouă, consideră că 
sp. lindo < lat. legitimu. Ea a fost propusă de R.J. Cuervo (1902) şi 
se bazează în primul rând pe clasificarea cronologică a semnificaţiilor 
„auténtico, legítimo, de buena raza“ (1240), „puro“ (1330), „bueno“ 
(sfârșitul sec. XIV) şi „bello, exquisito, perfecto“. Această etimologie 
a fost acceptată de G. Baist, AR Gonqâlvez Viana, J. Corominas, V. 
Garcia Diego, J.M. Piel, M.L. Wagner. La această ultimă soluţie 
subscrie și Y. Malkiel care precizează că invocarea de către F. Diez 
a it. lindo în sprijinul etimologiei spaniole este greşită, fiindcă 
cercetările ulterioare (W. Meyer-Lübke, G.Alessio-C. Battisti, B. 
Migliorini-A. Duro, A. Prati) au dovedit că lindo este un hispanism 
în italiană. În schimb, invocarea v. galic. ptg. li(i)dmo ȘI a v. sp. lindo 
ca două reflexe, comparabile cu v. ptg. limpo — v. sp. limpio, ale 
aceluiaşi etimon, deci a situației dintr-o altă limbă romanică, face ca 
ultimul etimon (legitimu) să capete un argument puternic. 

Cazul sp. lindo este interesant şi pentru a sublinia ideea că atunci 
când se apelează la comparația romanică trebuie să operăm cu fapte 
sigure, în sensul că etimoanele cuvintelor invocate ca argument trebuie 
să fie sigure (it. lindo, invocat pentru una dintre etimologii s-a dovedit 
că nu e moştenit din latină, ci un hispanism în italiană). 

Exemplele românești de tipul sprânceană, cumpăt sunt dintre cele 
mai simple. Există însă cuvinte de origine latină certă, cu o deosebită 
varietate de soluții etimologice, pentru care nici comparația cu 
celelalte limbi romanice nu este edificatoare. Diversele soluții 
etimologice nu întrunesc condiţiile fonetice sau/ și semantice, astfel 
că trebuie să le considerăm cuvinte de origine latină, dar cu 
etimologia nerezolvată. Ilustrăm acest tip de cuvinte vechi, cu 
răspândire mare (unele există și în dialectele românești sud-dunărene) 
și importante din punct de vedere funcțional, cu verbul arăta, 
discutat de I.I. Russu (DR XI, 1948, p. 218-222 cu examinarea 
tuturor propunerilor anterioare), care a fost explicat prin lat. recte 
(P. Maior în Lexiconul Budan), lat. *arrectare (A. Cihac, admis de 
Laurian-Massim, H Tiktin, L. Şăineanu, A. Philippide, S. Puşcariu, 
G. Weigand, A. Byhan), lat. arrepto (B.P. Hasdeu), lat. *adreczare 
şi *adreptare (H. Tiktin în TDRG, A. Scriban), lat. elato (W. Meyer- 
Lübke admis cu rezerve de A. Philippide și integral de I.I. Russu), lat. 


119 


*adratare, *arratare (|. A.- Candrea, I. Popovici), lat. *erectare (W. 
Domaschke), lat. *erettare (G. Pascu), lat. reiterare (I.-A. Candrea), 
lat. arrectus (W. Meyer-Liibke), lat. ratare (A. Ciorănescu). Se 
constată că unii lingviști și-au modificat în cursul anilor părerea cu 
privire la etimonul propus; pe de altă parte, este de semnalat faptul că 
despre aceeași etimologie părerile pot fi opuse, ca în cazul etimonului 
elato, propus de W. Meyer-Liibke (ZRPh XIX, 1895, p. 574), 
despre care S. Pușcariu (EW 108) afirmă că „dacă sensul ar fi clar, 
etimologia ar fi perfectă“, iar O.Densusianu („Revista critică literară“ 
III, 1895, p. 334) îl respinge din motive fonetice (v. I.I. Russu, op. cit., 
p. 219). Comparatia cu limbile romanice este operantă în cazul lat. 
reiterare şi arrectus, dar etimoanele nu corespund din punct de vedere 
semantic. 

Astfel de dileme etimologice de nerezolvat în care toate etimoanele 
propuse sunt cuvinte latinești există și în celelalte limbi romanice. Un 
caz clasic („un groviglio ormai proverbiale”, Malkiel, Ling. gen. rom., 
p. 122) de discutii etimologice asemănătoare în multe privinte cu cel 
al rom. arăta prezintă istoria v. fr. re(s)ver „errare, delirare“ > fr. rêver 
„a visa“ pentru care timp de un secol s-au propus peste douăzeci de 
solutii de etimoane latinești sau pseudo-latineşti (multe dintre ele au 
fost uitate). O prezentare a lor la Malkiel (Ling.gen.rom., p. 122—124) 
și în articolul lui Geneviève R. Corréard, Contributions à l'étymologie 
de «rêver» et «desver», în „Travaux de l’Institut de Linguistique de 
Paris“ III, 1958, pp. 95-135. De la cea mai veche etimologie revidere 
(P. Labbe 1607—67) s-au propus: (re)puerascere (G. Ménage), 
*reexuariare (J.L. Frisch) cu referire la sp. desvariar, deuiare 
(Du Cange, A. Scheller, E. Staaf), *reeuare (Fr. Diez 1853), dissipare 
(Fr. Diez 1853, G.F. Burguy, A. Scheller; Diez 1870 o părăseşte 
pentru rabies), diabolus (E. Cachet acceptată de Scheller 1862 dar 
părăsită în 1873), desauire, *-are (L. Diefenbach, A. Scheller 1887, 
G. Gröber, F. Neumann), derogare (Fr. Diez 1870 o respinge), 
diruere, *-are (K. Bartsch), desipere (respinsă de REW! 249), *de 
ebriatus (A. Scheller 1873), *erratare (S. Bugge), *disua(de)re (J. 
Ulrich 1879), *deexripare (J. Ulrich 1880), deriuare (E. Schwan), 
*disuidautu (G. Cohn respinsă de el însuși mai târziu), *desuatus (G. 
Cohn 1894), rebellare (A. de Chevallet, G. Cohn 1895, A. Tobler), 
*requ(i)are (C. Nigra), *disaequare (J. Ulrich 1895). Au existat şi 


120 


tentative, mai puţin fondate, de derivare din greacă, celtică, germanică 
(detalii la Malkiel, Ling. gen. rom., p. 124). După 1900 au fost reluate 
unele dintre vechile propuneri: derivare (P. Marchot 1921), deuiare 
(R. Loriot 1946-47), dissipatu (G. Alessio 1950) şi au fost propuse 
altele: aestuare (J. Vissing 1908, REW!, A. Dauzat 1938), franc. 
deriuare şi o bază germanică (L. Spitzer), refragus (E. Gamillscheg 
1926), reuchi (E.G. Lindfors-Nordin 1935, E. Gamillscheg 1935), 
exuagus > *esvo (J. Jud, W.v. Wartburg-O. Bloch). Malkiel sublini- 
ază modul cum au evoluat diversele păreri şi cum au fost atrase în 
discuţie diversele domenii ale științelor filologice franceze (critica 
textuală, dialectologia, toponimia, tipurile de derivate, contextele 
sintactice etc.) şi fapte romanice (mai rar). Faptul că s-a invocat adesea 
o triadă de verbe aproape sinonime (derver, desver, resver) pare a 
indica, după Malkiel, o contaminare lexicală simplă sau complexă, al 
cărei studiu nu poate progresa fără un inventar exact al tuturor 
variantelor, clasificate pe date, loc, construcții şi sensuri. 

Dacă în acest caz cele mai multe soluţii etimologice sunt latine 
(excepţiile, rare, au fost uitate; pentru soluţii latinești și de altă origine 
mai complicate vezi mai jos) există situaţii în care toate etimoanele 
propuse au fost latinești. Același Y. Malkiel (Ling.gen.rom., 
pp. 110-113) dă ca exemplu de „dilemma insoluto“ originea fr. 
aveugle analizată într-o viziune panroramică într-un articol al lui 
O. Deutschmann în „Romanistisches Jahrbuch“ I, 1947-1948, 
pp. 87—153. Diversele soluţii au fost grupate de Malkiel în două tipuri: 
ab oculus şi alb(u) oculu. Primul tip cere variantele: lat. med. 
abocellus (Du Cange, G. Menage), *aboculus (Fr. Diez, A. Scheller, 
A. Brachet, U.A. Canello, G. Grober, E. Littré, G. Korting, C. Nigra, 
H. Berger, G. Paris, A. Darmesteter — A. Thomas), ab oculis (W. von 
Wartburg, W. Meyer-Lübke, O. Bloch, E. Löfstedt, A. Dauzat, 
L. Spitzer, E. Lerch), ab oculo (A. Brachet, B. Bianchi, W. Meyer- 
Lübke, E. Richter). Al doilea tip alb(u) oculu și variante (J.G. von 
Eckhardt, Fr. Diez, E. Herzog, Kr. Nyrop, O. Gerloff, E. Gamillscheg). 
Concluzia lui Malkiel: „Sembriamo così condannati a muoverei in un 
circolo vizioso che per ora non offre via d'uscita“ (op.cit., p. 113). 

De remarcat că, la fel ca în cazul rom. arăta, unii lingviști şi-au 
schimbat părerea (fapt indicat de noi prin menţionarea anului). Pe de 


121 


altă parte între diversele cuvinte romanice (şi românești) aflate în 
această situaţie trebuie să distingem cel puţin două categorii diferite 
din punctul de vedere al poziției lor în structura lexicală a limbilor 
romanice: pe de o parte cuvinte importante, frecvente (cf. rom. căuta, 
flămând) şi pe de altă parte cuvinte rare. În primul caz numărul mare 
de soluţii etimologice poate avea o explicaţie subiectivă (fiind 
cuvinte frecvente, greu de explicat, au atras atenţia specialiştilor). În 
același timp această situaţie poate avea și o explicaţie obiectivă: fiind 
vorba de cuvinte importante frecvente, ele au putut suferi tot felul de 
contaminări, produse la început în anumite contexte. Malkiel a sugerat 
o astfel de ipoteză în concluzia discuţiilor la verbul rêver. Lingvistul 
polonez Witold Mańczak a insistat în repetate rânduri asupra faptului 
că diversele cazuri de evoluţie fonetică neregulată s-ar datora 
frecvenţei unităților lingvistice în care se produc. (Phonétique et 
morphologie historiques du français, Łodź 1962, Le développement 
phonétique des langues romanes et la fréquence, Cracovia, 1969; SCL 
XXII, 1971, p. 579-586). Spre deosebire de predecesorii săi (Fr. Diez, 
A F. Pott), Mańczak atribuie acestui tip de evolutie fonetică un rol mai 
important. Argumentul a fost folosit şi pentru alte situații fără 
ieșire: it. andare, sp. andar, fr. aller provin din ambulare „mit zwar 
ungewöhnlichen, aber durch die Häufigkeit des Gebrauchs von diesem 
Worte gerechtfertigten Buchstabenwechseln“ (A.F. Pott, Platt- 
lateinisch und romanisch în „Zeitschrift für vergleichende 
Sprachwissenschaft“ I, 1852, p. 315). 

Numărul de solutii pentru unele cuvinte rare se datorează faptului 
că nu există o informatie bogată cu privire la situația cuvintelor 
respective în limbă (răspândire în timp și spaţiu) care să permită o 
opțiune clară. 

Am prezentat mai sus situația unor cuvinte românești (cumpăt, 
sprânceană) şi romanice (sp. lindo) pentru care s-au propus diverse 
etimoane latinești, pentru a arăta utilitatea comparaţiei romanice în 
opțiunea pentru o etimologie sau alta. Ce se întâmplă însă în cazul 
termenilor latinești propuşi ca etimoane ai unor cuvinte exclusiv 
româneşti? Lista acestora, prezentată de Rosetti, ILR, p. 184-193 şi 
de I. Fischer, în ILR II, p. 116-122, cuprinde aproximativ 100 de 
cuvinte (studiile recente care țin seama de ultimele cercetări, v. de 
exemplu, Victoria Popovici, Cuvinte latine păstrate numai în 


122 


română: probleme de etimologie, în SCL XXXIX, 1988, pp. 157-162, 
au dus la reducerea inventarului cu 7 etimoane latine continuate și în 
alte zone ale Romaniei). Între aceste cuvinte unele au primit numai 
explicaţii latineşti, în timp ce la altele ipotezele cuprind pe lângă 
termenii latinești și termenii de altă origine, de obicei din substrat (vezi 
III. 2.2.2.4. şi [11.3.). Discutăm în continuare numai cazurile pentru 
care s-au propus exclusiv etimoane latinești. 

Comparaţia romanică poate fi făcută, dar la un alt nivel, și pentru 
cuvintele păstrate într-o singură limbă, respectiv în română. Vom 
exemplifica această situaţie cu rom. frământa, pentru care s-au pro- 
pus ca etimoane cuvinte latinești fără descendenți în alte idiomuri 
romanice: lat. fermentare „a dospi“ (A. Byhan, G. Giuglea, 
Al. Rosetti, Al. Ciorănescu) cu unele dificultăți semantice, lat. 
*fragmentare „a sfărâma, a fărămiţa“ (S. Puşcariu, I.-A.Candrea, 
O. Densusianu, W. Meyer-Lübke, Ih.Capidan) cu evoluția semantică 
neclară şi *frementare < frementam „Ssfărâmare“, „fărâmiţare“ 
(I. Fischer, SCL XXX, 1978, p. 533), neclar din punct de vedere 
semantic. Într-un studiu recent, Jana Balacciu-Matei (SCL XLII, 
1992, p. 27—31) optează pentru unul dintre etimoane, fermentare, pe 
baza analizei câmpului semantic respectiv din limbile romanice. 
Autoarea arată că termenul latin pentru „frământa“, subigere, apărea 
în multe contexte cu semnificatii concrete diferite: „remouer dans tous 
les sens, retourner, labourer, travailler, rendre meuble, briser, piler, 
battre, etc". Sinonimia unor sintagme ca subigere glebas și mollire 
glebas, de ex., a determinat-o pe autoare să delimiteze ca invariantă 
semantică a lui subigere „a prelucra amestecând bine, a muia“. Lat. 
subigere s-a transmis câtorva limbi romanice, între care și româna 
(unde a evoluat spre un alt sens „a da formă, frământând, pâinii“: rom. 
soage), sp. sobar, ptg. sovar şi sard. suigere. Dar chiar în aceste limbi, 
ca şi în cele în care subigere nu a fost moștenit, pentru conceptul „a 
frământa“ au apărut creații noi: sp. amasar, it. mescolare şi impastare, 
cat. pastare. Toţi aceştia pot fi subordonați unei invariante semantice 
„a face o pastă“. Această situație romanică justifică, după părerea 
Janei Balacciu-Matei, opţiunea, în cazul românei, pentru fermentare 
care încă din latină însemna „a face moale (prin adăugare sau nu de 
ferment)“. Fragmentare „a zdrobi, a face fărâme“ nu poate intra 
într-un asemenea câmp semantic. În sprijinul acestei opțiuni au fost 


123 


aduse şi alte fapte romanice din câmpul semantic „prepararea 
pâinii“. De exemplu, lat. macerare „a face moale prin introducere în 
apă sau alt lichid“ a dobândit în zone din Galoromania (dialecte 
franceze) sau Iberoromania (arag. macerar, cat. maurar „amasar'“) 
o evoluţie similară lui fermentare pe teren românesc. Apelul la câmpul 
semantic aminteşte de metoda folosită de W. von Wartburg prezentată 
mai sus. OI) Etimonul fermentare este întărit recent de N.A. Ursu 
(LR XLIV, 1995, p. 16-17) care a descoperit într-un text din 1793 
sensul originar „a dospi“ pentru frământa. 

Un alt exemplu de cuvânt românesc pentru care s-au propus 
ctimoane latinești inexistente în limbile romanice este lepăda: lapi- 
dare (S. Puşcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Th. Capidan, I.-A. Candrea), 
cu dificultăți de ordin semantic, sau *liquidare (E. Herzog, W. 
Meyer-Lübke) cu dificultăți de ordin fonetic, subliniate de Rosetti, 
ILR,p. 174, sau *lepidare (N. Drăganu, Al. Rosetti). În aceste condiţii, 
când fiecare dintre etimoanele propuse prezintă dificultăţi formale sau 
semantice şi nici unul nu s-a transmis celorlalte limbi romanice, este 
preferabilă soluţia care prezintă cele mai puține dificultăţi de acest fel, 
în cazul nostru, *lepidare. Este posibil ca cercetările vitoare să des- 
copere variantele dialectale sau variantele vechi ale unor cuvinte ro- 
manice care să fie continuatoare ale unuia sau altuia dintre etimoanele 
menţionate. Rezultă de aici necesitatea de a stărui în viitor într-o 
comparație mai aprofundată cu limbile romanice, care să depăşească 
stadiul informatorilor furnizate de dicționarul etimologic al limbilor 
romanice al lui W. Meyer-Liibke și chiar FEW. 

În condiţile în care nu avem cunoştinţă ca unul dintre termenii 
latinești propuși ca etimon să fi fost transmis limbilor romanice este 
necesar să intervină un alt criteriu, și anume statutul funcțional al 
cuvântului în latină (era frecvent sau nu) şi structura sa semantică 
(sensurile și relațiile dintre acestea). O problemă specială a cuvintelor 
din această categorie este cea a importanței atestării cuvântului în 
latină. Există mulți romaniști care susțin că nu trebuie să se recurgă 
la reconstrucție şi că, atunci când suntem în prezenţa a două 
ctimologii, cea care pornește de la o formă atestată ar fi totdeauna mai 
bună. Al. Graur a atras atenţia în urmă cu peste o jumătate de secol, 
într-un articol bine cunoscut, Mots «reconstruits» et mots attestés (BL 
II, 1934, p. 11-20), asupra exagerărilor de acest tip, dar a citat cazul 


124 


lat. cicuta, atestat, care nu poate explica formele cu cu- din română 
şi din dialectele franceze, menţionate în REW 1909. Pentru a le explica 
trebuie să se pornească de la *cucuta, formă foarte veche, aşa cum o 
dovedește conservarea menţionată a lui c urmat de i. Cazuri similare, 
în care forma neatestată este sprijinită de faptele romanice, sunt cele 
ale termenilor *baba > rom. bală şi *oblitare > rom. uita, cuvinte 
neatestate, dar păstrate în toate limbile romanice REW 853, 6015. 


III. 2.2.2. Derivate moştenite sau formații româneşti. Problema 
„derivate sau mostenite?“ a fost rezolvată în lingvistica românească 
în funcție de preferința pentru explicarea prin moștenirea latină, 
ilustrată de S. Pușcariu (EW și DA, în aceasta din urmă mai moderat) 
și de I.-A. Candrea și O. Densusianu (CDDE şi în diverse alte studii) 
sau de preferința pentru derivarea pe teren românesc ilustrată de 
Al. Graur în toate studiile sale, de A. Ciorănescu (CDER) și de autorii 
ediţiei a doua din TDRG (TDRG2). Este interesant de subliniat poziția 
ambiguă a REW: din punct de vedere teoretic, W. Meyer-Lübke 
anunţă în prefața dicționarului său preferința pentru „die romanische 
Selbststăndigkeit in der Wortbildung“ (REW, p. X), dar de fapt preia 
adesea etimologiile propuse de S. Pușcariu sau Candrea — Densusianu 
chiar în cazuri dubioase ca lat. ceparius > cepar. 

O oscilație asemănătoare cu cea din dicționarele şi lucrările 
româneşti întâlnim şi în dicționarele etimologice ale limbilor 
romanice occidentale. Victoria Popovici, care a susținut o teză de 
doctorat cu privire la derivate sau cuvinte moștenite în limbile 
romanice, a analizat într-un articol Derivat sau moştenit. O problemă 
a lingvisticii romanice (SCL XLIII, 1992, p. 73-79) situația 
derivatelor transparente din două domenii romanice (galo-romanic și 
italian), așa cum rezultă ea din dicționarele etimologice, mai 
numeroase, ale acestor limbi (două dintre aceste dicționare pot servi, 
prin amploarea și prin rafinamentul interpretării, drept etalon: 
Französisches Etymologisches Wörterbuch de Walther von Wartburg 
şi Lessico etimologico italiano de Max Pfister (din ultimul au apărut 
doar litera A și parte din B). Ca și în cazul românei, unele dicționare 
preferă explicarea derivatelor ca termeni moşteniți din latină, în timp 
ce altele preferă soluţia derivării pe teren romanic. O comparaţie între 
Dizionario etimologico della lingua italiana al lui Manlio 


125 


Cortelazzo-Paolo Zolli (Bologna, 1979-1988) și dicţionarul 
menționat al lui Max Pfister pornind de la primele 33 de pagini din 
DELI (a — ai) arată că 22 de cuvinte analizabile au primit etimoane 
latinești în ambele dicţionare (abbattere, accendere, accordare, 
aggiungere etc.), dar există un număr de 18 derivate cărora un 
dicționar (în majoritatea cazurilor DELD le atribuie un etimon latin 
adesea reconstruit (abbachiare < lat. *abbaclare, accorciare < lat. 
*accurtiare etc., Popovici, op. cit., p. 13-74), iar celălalt le consideră 
creaţii de dată romanică. 

Pentru domeniul galo-romanic există o analiză comparativă a trei 
dicționare etimologice franceze (W.v. Wartburg, Französisches 
Etymologisches Wörterbuch; O. Bloch — W.v. Wartburg, Dictionnaire 
étymologique de la langue française şi E.Gamillscheg, Etymo- 
logisches Wörterbuch der französischen Sprache), făcută de M. 
Pfister, Le Gamillscheg compare au DDM et au Bloch-Wartburg, în 
Baldinger, Introduction, p. 132-139. Luând ca bază primele 36 de 
pagini din dictionarul lui Gamillscheg (a- amuser) se constată un 
număr relativ mic de cazuri cu soluții divergente (airelle < lat.t. 
*atrella EWFS, dar BW îl derivă din oc. aire „noir“ < lat. ater; aisance 
este derivat din vir aise < lat. adiacens EWFS iar FEW 24, p. 157 
< lat. adiacentia). Observaţii similare se pot face şi dacă comparăm 
dicționarul lui Bloch-Wartburg cu alt dicționar etimologic.al limbii 
franceze, mai recent (A. Dauzat — J. Dubois — H. Mitterand, Nouveau 
dictionnaire étymologique et historique, Paris 1964): peigner, este 
considerat moștenit din lat. pectinare, în timp ce NDEH îl consideră 
derivat de la peigne. Lista unor astfel de neconcordante este mare. 

În spaniolă, cuvinte de tipul camarero, cabelludo, canoso sunt 
considerate creaţii pe teren spaniol de J. Corominas (DCELC s.y. 
cámara, cabello, cano), dar moştenite din lat. camerarius, *capillutus, 
canosus de Vicente Garcia Diego (Diccionario etimblogico español 
e hispânico, Madrid, 1954). Un punct de vedere asemănător cu cel al 
lui V. Garcia Diego prezintă Y. Malkiel, Some authentic latin bases 
omitted from REW3, în Rom. Phil, IX, 1955-1956, p. 63-68: „the 
reviewer [...] inclines to assess the persistance of Latin derivatives and 
compounds more optimistically“ (p. 63). 

Etimologia derivatelor analizabile rămâne o dilemă a lingvisticii 
romanice, recunoscută de Pfister, Finfiihrung, p. 146 şi chiar de Harri 


126 


Meier, Aufsătze und Entwiirfe zur romanischen Etymologie, 
Heidelberg, 1984, p. 27, 84, care a fost partizanul reconstrucției de 
etimoane latinești. Chestiunea n-a fost teoretizată la nivelul întregii 
Romanii și nici n-au fost găsite justificări pentru fiecare limbă 
romanică în parte (singura excepţie o reprezintă modelul de analiză 
oferit de Yakov Malkiel care ține seama de diacronia raportului 
bază-—derivat). 


Analizând aceste situaţii din română readucem în discuţie 
diversele criterii: unele de bază (cel fonetic și cel semantic) și altele 
suplimentare. 

Criteriul fonetic, considerat adesea primordial pentru a considera 
un derivat ca moştenit, nu servește totdeauna fiindcă, în română, ca 
şi în italiană, aproape toate derivatele prezintă același fonetism 
„moștenit“. 

Pe de altă parte, acest criteriu nu trebuie absolutizat și pentru că 
pot exista aparente neconcordante de ordin fonetic între derivatul 
latinesc şi derivatul romanic (românesc) determinate de faptul că în 
istoria limbii române (ca și în istoria limbilor romanice, fapt subliniat 
de Y. Malkiel) a existat o permanentă legătură între cuvântul bază și 
membrii familiei acestuia, respectiv derivatele. Datorită acestui 
fapt, prin analogie, fonetismul cuvântului bază, care prezintă evoluţia 
normală, poate influenţa fonetismul derivatului. Porcar, variantă a lui 
purcar < lat. porcarius, are fonetismul anormal cu o neaccentuat 
nctrecut la u sub influenţa lui porc (unde o este normal); fonetismul 
normal apare numai în graiurile dacoromâne, dialectele subdunărene 
— aromân şi meglenoromân — având forma etimologică cu u: 
purcar; rom. apos considerat continuator al lat. aquosus de unii 
(Cihac;, EMR 1343; DA; REW; Coteanu-Sala, Etim., p. 98), a fost 
interpretat de alții (Capidan, Meglenoromânii, III, București, 1936, 
p.25; TDRG?; A. Moraru, LR XXXVII, 1988, p. 197-198) ca un 
derivat pe teren românesc. Alexandra Moraru invocă pentru această 
ultimă soluție un argument fonetic: numai lat. -gu- + a > rom. p (lat. 
aqua > apă); -qu- + o > -cu- (lat. quomodo > cum). Dacă avem în 
vedere și aici posibilitatea unei „presiuni“ formale a cuvântului bază 
asupra derivatului o astfel de obiecţie nu elimină soluția moștenirii 
derivatului latin. Lista acestor cazuri este destui de mare. 


127 


Situaţii similare pot interveni Și în cazul semantismului derivatelor. 
Criteriul semantic a fost invocat de Al. Graur (BL V, 1937, p. 90) şi 
de Th. Hristea (Probl. etim., p. 25-26) pentru respingerea lat. 
blanditia „caresses“ ca etimon al rom. blândețe „douceur, bont€“ al 
cărui sens abstract se explică mai bine plecând de la blând. Acelaşi 
criteriu, combinat cu criteriul geografic despre care va fi vorba mai 
jos, a servit în FEW să se facă distincţie între argentier „orfevre“ 
moştenit din latină (FEW 25, p. 191, s.v. argentarius) şi argentier 
„banquier“ derivat francez (FEW 25, p. 196-197, s.v. argentum). V. 
Popovici (Mots, nota 14) atrage atentia asupra faptului că FEW 1, 
p. 136 consideră cuvântul moştenit cu ambele sensuri și de EWFS, 
numai cu al doilea sens. Cf. însă BW, s.v. argentier „en raison de la 
chronologie, c'est un mot empr. du lat. argentarius „banqguier“ et 
„Ouvrier“, plutôt qu’un mot populaire, comme paraissent l'âtre lit. 
argentaio et l'a. pr. argentier, qui signifient surtout „ouvrier 
travaillant l'argent, orfèvre“. 

.Victoria Popovici (Mots) atrage atenţia și asupra unui alt aspect 
ce ar trebui avut în vedere. Este vorba de semantica afixelor în raport 
cu baza. Datorită acestui criteriu o serie de derivate românești. cu 
ajutorul sufixului -iu care sunt adjective de culoare (argintiu, auriu 
etc.) nu pot fi derivate din latină, așa cum propune Cihac, fiindcă lat. 
-iuus (presupus ca etimon al lui -iu) avea în latină numai valoare 
temporală (M. Leumann, Gruppierung und Funktionen der 
Wortbildungssuffixe des Latein, în „Museum Helveticum“ I, 1944, p. 
144) ca în rom. târziu < lat. tardiuus, timpuriu < lat. *temporiuus. 
Valoarea lui -iu „calitate de a fi ca...“ (din derivatele argintiu, auriu 
deși formate de la un cuvânt bază moştenit din latină cu un sufix -iu 
din latină este o creaţie românească (această valoare s-a dezvoltat de 
la cuvinte de origine turcă de tipul fistichiu < turc. f ıs t 1 k, cărămiziu 
<kirm ız). V. Fulvia Ciobanu, Originea sufixului adjectival -iu, în 
română, în SMFC VI, Bucureşti, 1972, 69-82. 

Lucrurile sunt mai complicate în cazul sufixului -ătate < lat. -tatem 
care era folosit în latină pentru a deriva substantive abstracte nume 
de calitate (această valoare a fost moștenită și a devenit productivă în 
română). Există însă un caz special, cel al lat. christianitas (atestat în 
425) presupus a fi moștenit în rom. creștinătate, arom., megl. 
criștinătati (CDDE 410; DA). În acest caz etimologiei directe din 


128 


latină i se opune după părerea lui Graur (BL II, 1934, p. 18-19) 
imposibilitatea de menţinere a ideii de colectivitate creştină, argument 
neconvingător pentru începuturile creştinismului, în timp ce ipoteza 
derivării românești, propusă de Graur (/oc.cit.) este greu de susținut 
fiindcă creștinătate este singurul cuvânt prin care sensul sufixului a 
putut fi transmis în română (Popovici, Mots). 


Ca şi în cazul cuvintelor-bază, la derivate, decizia privind 
originea lor se sprijină pe lângă fapte de ordin fonetic şi semantic și 
pe criterii suplimentare: problema atestării lor (în latină), ca și a 
răspândirii geografice și a statutului funcţional (în latină, română și 
celelalte limbi romanice). Între derivatele latinești unele sunt atestate 
și altele nu sunt atestate. Despre primele se poate afirma cu mai multă 
certitudine că sunt moștenite în română. 

În legătură cu atestarea cuvântului în latină, trebuie să distingem 
între neatestarea unui derivat, a unei formaţii cu un anumit procedeu, 
şi ncatestarea unei variante formale — fonetice sau morfologice — 
care poate sta direct la baza cuvântului românesc. Astfel *prandire 
este neatestat numai ca verb de conjugarea a IV-a, fiindcă latina 
(clasică) avea derivatul prandere, care stă la baza unor derivate 
romanice (dalm. prandăâr, log. prandere). De altfel, REW 6728, care 
dă aceste forme, le menţionează alături de prînzi (A. Graur, BL V, 
1937, p. 110, îl consideră derivat pe teren românesc). Același lucru 
se poate spune despre *blestematio, etimonul lui blestemăciune, 
neatestat numai cu acest fonetism, deoarece un derivat de la 
blasphemare asemănător celui propus pentru română, dar cu alt 
fonetism este înregistrat în Thesaurus Linguae Latinae (blasphematio) 

Pentru a arăta cât de complicată este problema, trebuie să 
remarcăm că între derivatele neatestate în latină și existente numai în 
română o subcategorie este formată din cele răspândite atât în 
dacoromână, cât şi în dialectele sud-dunărene (aromân, megleno- 
român, istroromân); pentru acestea ori presupunem că derivatul este 
moștenit din latină, ori îl considerăm apărut în epoca de comunitate 
a celor patru dialecte, cunoscută sub numele de româna comună, 
despre care va fi vorba mai departe. Cu alte cuvinte, apelăm aici la 
criteriul răspândirii geografice. Astfel, fecior, existent în toate cele 
patru dialecte, considerat în mod curent ca moştenit din lat. *fetiolus 


9 — introducere în etimologia limbii române 129 


(EW 593; CDDE 561; DA), este explicat de Al. Graur (Etim. rom., 
p. 94) ca un diminutiv al lui făt, aceeaşi explicație la REW 3273 şi 
CDER 3302. Tot aşa sărbătoare, considerat de Pascu, Suf., p. 151, și 
de O. Densusianu, GS II, 1925, p. 310, ca moştenit din lat. *servatoria, 
dar ca derivat pe teren românesc de CDER 7596 şi de Hristea, Probl. 
etim., p. 23, există şi în aromână și în meglenoromână. În alte situaţii 
compararea cu dialectele sud-dunărene poate întări ipoteza păstrării 
unui derivat latinesc în română. Mioară este considerat moștenit din 
lat. *agnelliola (mior < lat. agnelliolus) de unele dicționare (CDDE 
1101; EW 1093; CADE), în timp ce DLR; TDRG; CDER 5320; 
Al. Rosetti, BL V, 1937, p. 36-37; Hristea, Probl. etim., p. 23, îl 
consideră derivat de la mia + sufixul -ioară. În aromână şi 
meglenoromână (mil“ioară şi mil'ior) cuvintele sunt considerate 
moștenite, deoarece sufixul -ior (-ioară) este astăzi în ambele 
dialecte complet neproductiv (Capidan, Aromânii, p. 516; idem, 
Meglenoromânii I, p. 191) şi, pe de altă parte, mai important este 
faptul că aromâna nu are o formă corespunzătoare drom. mia; există 
numai neală sau neauă, de la care nu poate fi derivat mil ioară 
(N. Saramandu, SCL XXXIV, 1983, p. 320). 

În cazul derivatelor atestate în latină, un criteriu suplimentar poate 
fi Statutul funcțional al derivatului în latină. Al. Graur (BL II, 1934, 
p. 19) atrage atenţia asupra faptului că caeparius, considerate de EW 
334, CDDE 298, REW 1818 etimon al rom. cepar, apare numai de 
două ori (Lucilius, sec. III î.Cr., și într-o glosă). Aceeași observaţie 
se poate face cu privire la trăgaci < lat. trahax, -acis (Pascu, Suf., 
p. 199), care apare, aşa cum arată Al. Graur (loc.cit.), într-un singur 
pasaj din Plaut, deci nu avem probe că ar fi fost folosit în latină, chiar 
dacă este atestat. De altfel, zrăgaci este contestat de Al. Graur și pentru 
că are consoana g, care nu poate veni decât din verbul trag (Pascu, 
loc.cit., reconstituie o formă *tragax, -acis, gândindu-se probabil că 
nici forma cerută de limbile romanice, *tragere, pentru lat. clas. 
trahere, nu este atestată). Într-o situaţie asemănătoare este rom. tun, 
considerat moştenit din lat. tonus (EW 1643). Al. Graur (Etim. rom., 
p. 159-160) arată că tonus este un cuvânt rar în latină (apare o singură 
dată, la un scriitor, Caecina, din secolul I î.e.n.), fapt care m-a 
determinat să consider în Coteanu-Sala, Etim., p. 102, la fel ca Al. 
Graur (/oc.cit.), că rom. tun nu este moștenit din latină, ci este un 


130 


postverbal de la tuna. Tulburător este faptul că ulterior am aflat că 
există şi în aromână tun „tunet“ considerat de DDA moștenit din 
latină. De remarcat că nici o altă limbă romanică nu păstrează 
lat. tonus. 

În concluzie, la un derivat rar în latină există mai puţine 
argumente pentru a susține continuitatea populară în latină și apoi în 
limbile romanice decât la un derivat frecvent. De observat însă că în 
latina târzie au apărut o serie de derivate în cadrul procesului de 
restructurare a vocabularului semnalat de A. Ernout, Aspects, p. 185 
Multe dintre aceste derivate care stau la baza limbilor romanice nici 
nu sunt atestate. Victoria Popovici (Mots) discută două cuvinte care 
justifică moştenirea sufixului -iuus în română (-iu) care aparțin acestei 
categorii: *tardiuus (> târziu) Şi *temporiuus (> timpuriu), ultimul 
presupus din lecţiunea gloselor (DEL, s.v. tempus?2). Rom. timpuriu 
a fost explicat de CDER 8709 ca un derivat românesc din timpuri, dar 
împotriva derivării pe teren românesc se opun formele romanice care 
presupun acelaşi etimon temporiuus (ven. temporivo, lomb. temporij, 
v. fr., mir tempriu, friul. temprif, surs., suts. tumpriv, surm. 
tampreiv). Cea mai mare parte a acestor forme romanice nu poate D 
explicată de la pluralul tempora; în plus se opune derivării de la plural 
și semantica sufixului în raport cu baza (funcţia lui -iuus în latină era 
de a forma adjective temporale). 

Cât privește criteriile suplimentare aplicate la derivatele românești 
ele sunt în parte asemănătoare cu cele invocate pentru situaţia din 
latină prezentate mai sus. Ele pot fi urmărite pe cele trei axe ale 
răspândirii unui fenomen lingvistic: axa diatopică (răspândirea 
geografică), diacronică (vechimea) şi diastratică (poziţia derivatului 
în limbă). 

Criteriul răspândirii geografice, care corespunde parţial 
criteriului răspândirii cuvântului din latină, poate fi interpretat în mai 
multe feluri. 

Am arătat mai sus că în cazul românei răspândirea derivatului în 
dacoromână și în dialectele suddunărene este un argument pentru 
vechimea lui şi posibila moştenire a acestuia din latină. Răspândirea 
geografică a unui derivat la nivelul unei limbi (în acest caz al românei) 
poate fi un argument similar răspândirii derivatului la nivelul 
limbilor romanice despre care va fi vorba mai departe. După cum un 


131 


derivat panromanic are mai mari șanse de a fi moștenit, tot aşa un 
derivat existent în cele patru dialecte românești, care s-au dezvoltat 
fără legătură strânsă între ele, poate fi un argument pentru moștenirea 
lui în română. 

Un criteriu geografic suplimentar în interiorul unui domeniu 
lingvistic ar putea fi păstrarea în arii (mai) conservatoare a derivatului 
respectiv (Popovici, Mots). Astfel, arinos < lat. arenosus, bine atestat 
în dacoromâna veche (1515 ca toponim) s-a menţinut în nord-vestul 
teritoriului dacoromân (v. ALR II SN, vol. LI 10), într-o regiune care 
păstrează şi alte elemente arhaice, şi este prezent și în aromână. 

Răspândirea geografică a unui derivat constituie, evident, un 
criteriu în discuţiile etimologice și din alte domenii romanice. LEI 3, 
p. 671-673 aquosus, observă în comentariu că numai formele 
nord-italiene de tipul ayguizu, aygusu sunt moștenite, celelalte fiind 
analogice după aqua. Tot așa, argentier „orfèvre“ este considerat de 
FEW 25,p. 191, ca un cuvânt moştenit în occitană, în câteva zone 
marginale din teritoriul d'oil, în insulele anglo-normande și în 
Ajoie. 

O interpretare specială a criteriului răspândirii geografice valabilă 
pentru română vizează existenţa derivatului respectiv în albaneză. (Se 
știe că albaneza este limba balcanică cea mai influențată de latină și 
că limba de substrat a românei este înrudită cu limba pe care o 
continuă albaneza). Într-un caz ca timor > temoare (EW 1723; TDRG:; 
REW 8738), considerat doar în română, fără nici o motivaţie specială, 
ca derivat, de la a teme (CDER, 8612), în dezacord cu faptul că se 
admite originea latină a lui duroare < lat. dolor (EW 562; CDDE 528; 
REW 2724; CDER 3127), sudoare < lat. sudor (EW 1673; REW 8427; 
CDER 8324) şi lucoare < lat. *lucor (EW 989; CDDE 1010; REW 
5144; CDER 4930), existenţa lui în albaneză poate fi un argument ce 
pledează pentru păstrarea lui și în regiunea orientală a Romaniei, așa 
cum a demonstrat Mioara Avram, L'ancien roumain et les autres 
langues romanes, în ACILFR XVIII, |, p. 282. 

La exemplele date de Mioara Avram pot fi adăugate alte derivate, 
care nu sunt panromanice cu excepția românei, existente în inventarul 
împrumuturilor latinești din albaneză stabilit de Harald Harmann (Der 
lateinische Einfluß in den Interferenzzonen an Rande der Romania, 
Hamburg, 1979, p. 85-89) şi al căror corespondent românesc are o 


132 


etimologie disputată: lat. *canticellum > rom. cântecel, lat *excurtus 
> rom. Scurt, lat. ligatura > rom. legătură etc. sau lat. *cerasiarus > 
rom. cireșar, *discaballicare > rom. descăleca, lat. sagitare > rom. 
săgeta evidenţiate de J. Kristophson, Romanische Elemente im 
Albanischen, în „Zeitschrift fiir Balkanologie“ XXIV, 1988, p. 
51-93 (cf. Popovici Mots). 

Victoria Popovici (Mots) atrage atenția asupra faptului că nu 
trebuie să i se acorde un rol decisiv comparației cu albaneza fiindcă 
„il y a un certain nombre de mots latins (y inclus des dérivés) qui n'ont 
pas laissé de traces en roumain (soit que le mot ne gv soit pas du tout 
maintenu, soit que la base ou un autre dérivé de la même famille aient 
été hérités): alb. gelgere „Kalk“ < calcaria; alb. lenur „Wolle 
kâmmen““ (dérivé de lanarius: rom. lânar est dérivé); alb. sherbele 
„sauge“ (< *saluiella: le roum. salbie, provient de saluia), mulli < 
molinum (roum. moară < mola); la situation opposée (c’est-à-dire 
l’emprunt d'un mot-base en albanais, tandis que le roumain continue 
un dérivé) est également connue: rete représente un mot panroman et 
albanais, à l'exclusion du roumain, auquel correspond en roumain le 
dérivé *retella; l’ albanais a emprunté muscu; tandis que le roumain 
continue musc(u)lu“. 

Un argument important în luarea unei decizii etimologice, folosit 
mai ales în cazul limbilor romanice occidentale, pentru care dispunem 
de texte destul de vechi, pot fi atestările și cronologia, deci prezența 
derivatului pe axa diacronică. Asupra lui a atras atenta Victoria 
Popovici (Popovici, Mots) care citează cazul fr. appareil a cărui 
etimologie latină este respinsă de FEW 25, p. 135 (la Bloch-Wartburg 
< lat. apparatus) între altele pentru că substantivul este atestat un secol 
mai târziu decât verbul appareiller al cărui derivat postverbal ar fi 
appareil (după FEW). Pentru română acest criteriu este numai în parte 
valabil fiindcă cele mai vechi atestări, provin din secolul al XVI-lea, 
de când datează primele texte (sau din secolul al XIV-lea dacă se iau 
în considerare rarele atestări din documentele slavo-române sau lati- 
nești). Cazuri ca arinos, atestat în 1515 ca toponim, sunt rare și evident 
pot fi reținute în favoarea faptului că termenul este moştenit din latină. 
Şi totuși, în alt sens, acest argument poate fi invocat într-un caz ca 
acela al lui furt, atestat târziu, dar a cărui vechime este probată de 
derivatul furtișag, prezent în textele vechi. Neatestarea derivatului în 


133 


textele vechi românești nu poate fi un argument contra unei moșteniri 
din latină. Voi arăta mai jos că există o serie de cuvinte-bază moştenite 
sigur din latină (termeni curenţi) care nu apar decât târziu în texte, 
printre altele datorită naturii textelor vechi românești. 

Cât privește criteriile care se referă la semnificaţia situării 
cuvintelor pe axa diastratică, este mai uşor de acceptat ca un derivat 
care denumește noțiuni ale vieții cotidiene (arenosus, aquosus) să fi 
fost mereu prezent în vorbire, de la latină până în zilele noastre, decât 
termeni mai rari, care denumesc noţiuni abstracte. 

Într-un alt sens poate fi interpretată axa diastratică dacă ne 
referim la poziţia afixului în interiorul sistemului derivatelor. Am 
arătat mai sus vorbind despre mioară că unul dintre argumentele 
pentru considerarea formelor aromânești și meglenoromâne (mil “oară 
și mil'ior) ca moștenite din latină este faptul că sufixul -ior, -ioară este 
astăzi în ambele dialecte complet neproductiv (v. Capidan, Aromânii, 
p. 516; idem, Meglenoromânii I, p. 191). Poziţia slabă a sufixului în 
sistemul derivativ al limbii (sau al dialectului) reprezintă, după 
Victoria Popovici (Mots), un argument decisiv pentru a afirma că 
derivatul este moștenit. 

Exemplul opus, cel al unui derivat moștenit cu un sufix activ, este 
dat de FEW 25, p. 173 b unde sunt citate ca derivate formele galo- 
romanice de tipul arenosus: v. fr., m. fr. arenous, v. pr. arenos, m. fr. 
areneux, pr. arenous, Nice areno(u)s. 

În legătură cu poziţia afixelor în interiorul sistemului derivaţional, 
atrag atenţia asupra faptului că este necesar ca această poziție să fie 
stabilită atât la nivelul limbi latine cât și la nivelul celorlalte limbi 
romanice. 

Ca un criteriu suplimentar în favoarea moștenirii unui derivat din 
latină, poate fi invocat raportul dintre derivat și cuvântul presupus a 
sta la baza acestuia. Atunci când raportul dintre cele două cuvinte 
românești nu este motivat semantic, derivatul poate fi considerat 
moștenit din latină. Un exemplu clasic este cel oferit de Al. Graur 
(„Romania“, LI, 1925, p. 55) iepar nu are nici o legătură cu termenul 
iapă, de la care aparent este derivat, fiindcă iepar înseamnă „păzitor 
de cai“, nu *,,păzitor de iepe“, și nu s-ar explica de ce s-ar fi recurs 
la derivarea de la feminine dacă numele generic este masculin (cal). 
Din aceste motive, Al. Graur îl consideră moștenit din lat. equarius, 


134 


termen care stă și la baza sp. yegiiero. CDER 4238 îl derivă pe teren 
românesc. 

Un alt criteriu care poate fi adus în discuţie în legătură cu axa 
diastratică este cel istorico-social: în ce măsură uzul unui cuvânt (în 
speţă al unui derivat) a putut fi justificat în tot timpul istoriei unui 
popor sau a apărut mai târziu. Pentru română este citat cazul lui cepar 
alături de apar < aquarius (EW 92 şi REW 572), dat de Al. Graur în 
diverse studii (Nom d'agent, p. 90; BL II, 1934, p. 18, 19; BL V, 1937, 
p. 88,92) pentru derivate care sunt foarte bine (lat. aquarius) sau slab 
(lat. caeparius) atestate în latină. Argumentul invocat de Al. Graur în 
ambele cazuri este faptul că este greu de presupus că, în epoca de 
început a istoriei lor, românii au avut vânzători de ceapă sau de apă 
(ei s-au așezat totdeauna în preajma unor surse de apă). 

Printre criteriile suplimentare importante pe care le-am invocat în 
unele lucrări precedente pentru considerarea unui derivat ca moștenit 
(Marius Sala — Jana Balacciu-Matei, SCL XXXIV, 1983, p. 
312-313; Coteanu-Sala, Em. p. 98) este răspândirea lui în celelalte 
limbi romanice. În funcţie de existenţa unor derivate identice şi în 
celelalte limbi romanice coroborate cu atestarea lui în latină am stabilit 
trei categorii de derivate pentru care moștenirea din latină poate fi 
soluţia etimologică: certe, plauzibile şi îndoielnice. 

Astfel, atestate în latină și bine reprezentate în aria romanică, ar 
putea Îi considerate cu certitudine ca moştenite din latină cuvinte ca: 
apos < lat aquosus (it. acquoso, v. fr. eveux, oc. aigos, Sp., ptg. aguoso 
REW 588), arătură < lat. aratura (it. aratura, log. aratura, engad. 
aradăra, v tr. areure, cat., sp., ptg. aradura REW 602a), arboret < lat. 
arboretum (it. alboreto, log. arburedu, v fr. arbroi, sp. arboleda, ptg. 
arvoredo REW 607), arma < lat. armare (it., log. armare, engad. 
armer, friul. armă, fr. armer, oc., cat., sp., ptg. armar REW 651) etc. 
Am ales exemple care în unele lucrări anterioare au fost considerate 
formate pe teren românesc: apos (Al. Graur, BL V, 1937, p. 88; 
CDDE 60 trimite la formele romanice fără să dea etimonul latin, ceea 
ce înseamnă că el consideră derivat românesc), arătură (Al. Graur, 
loc. cit.), arboret (Al. Graur, op. cit., p. 89; CDER 374), arma 
(Al. Graur, loc. cit., CDER 412). 

Ținând seama de cele două criterii menţionate, s-ar putea 
considera ca plauzibilă moștenirea unor derivate atestate în latină, 


135 


prezente doar în română, de felul lui bălțat < lat. balteatus, blândețe 
< lat. blanditia, curătură < lat. curatura etc. Şi acestea au fost 
considerate formate pe teren românesc în lucrările anterioare: toate 
de CDER 651, 927, 2694, blândețe de Al. Graur (BL V, 1937, 
p. 90-92); celelalte două, bălțat și curătură, nu apar ca articole 
separate în REW şi de aceea nu avem părerea lui Al. Graur din 
cunoscutul articol în care a corectat etimologiile românești din REW. 
Pentru blândețe Al. Graur (Joc.cit.) atrage atenţia asupra 
neconcordanţei semantice dintre forma latină și cea românească, motiv 
pentru care înclină spre interpretarea lui ca o formaţie românească. În 
aceeași categorie a cuvintelor susceptibile de a fi fost moștenite din 
latină am inclus cuvintele neatestate în latină, dar bine reprezentate 
în aria romanică, de felul de lui afunda < lat. *affundare (it. 
affondare, v. fr. afonder, sp. afondar, ptg. afundar REW 269), 
considerat derivat românesc de Al. Graur (BL V, 1937, p. 87 și CDER 
3518). Un exemplu de acest fel oferă şi Coseriu, Estudios, p. 194, prin 
îngräşa, considerat moştenit din lat. *ingrassiare (REW 4427). 
Prezenta lui și în alte limbi romanice (fr. engraisser, oc. engraisar, 
cat. engreixar, ptg. engraixar), care face mai probabilă moștenirea 
latină decât derivarea pe teren românesc de la gras, propusă de Al. 
Graur (Etim. rom., p. 8). Formarea în întregime analoagă a acestor 
verbe și coincidenta de sens cu greu pot fi considerate întâmplătoare. 

A treia categorie de derivate, considerate îndoielnice, este 
constituită, pe baza celor două criterii menționate mai sus, din cuvinte 
ncatestate în latină și slab reprezentate în aria romanică: păduros < 
lat. *padulosus, existent numai în dialectul toscan, paduloso (vezi 
REW 6179 paludosus, care nu exclude posibilitatea de a avea a face 
cu creaţii romanice), și din cuvinte neatestate în latină și reconstruite 
numai pe baza limbii române: albeață < lat. *albitia (CDDE 38; 
inexistent în REW și EW, considerat derivat românesc de CDER 176), 
arom. adunâtor < lat. *adunator (Pascu, Suf., p. 130, contestat de 
Hristea, Probl. etim., p. 23), ferecător < lat. *fabricatorius (CDDE 
573, dar contestat de Hristea, loc.cit.). 

Am insistat asupra diverselor grade de probabilitate pentru că, 
ținând seama de aceste criterii, vom evita afirmaţii categorice cu 
privire la formarea pe teren românesc a unor derivate. De altfel, chiar 
Al. Graur se exprimă nuanțat în critica pe care o face dicționarului lui 


136 


W. Meyer-Lübke: vezi apos („peut avoir été fait en roumain sur apă“) 
ȘI arătură („est attesté au XVIC s., mais cela ne veut pas forcément dire 
qu'il est ancien“), fată de cepar („est sûrement fait en roumain sur 
ceapă“). Folosirea celor două criterii ne permite să fim mai puţin 
categorici decât Hristea, Probl. etim., p. 23, care susţine că termeni 
bine reprezentați în aria romanică, ca fioros (arom. h ivros) < lat. 
* febrosus DN. it. febbroso, sard. frebbosu, fr. fiuvreux, oc., cat. febros, 
ptg. febroso CDDE 594), mărunţel < lat. *minutellus (v. it. minutello, 
sard. minudeddu, v fr. menuel, sp. menudillo) și alţii, sunt termeni 
„asupra cărora, nu avem nici o îndoială că s-au format în interiorul 
limbii române“. Dintre derivatele considerate de Th. Hristea ca 
formaţii sigure pe teren românesc, pentru că n-au lăsat urmași în nici 
o altă limbă romanică, există unele care au totuși reprezentanți 
romanici (aflătură < lat. afflatura, care există în dalmată și în dialectul 
calabrez CDDE 19; dreptate < lat. *directatem, care există în 
retorom. drechiadad, v. fr. droitete CDDE 513; nepoțel < lat. 
*nepotellus, existent în dialecte italiene CDDE 1225). 

Rezerve ca acelea pe care le-am făcut faţă de unele afirmaţii 
categorice amintite mai sus pot fi făcute și în legătură cu cele trei 
categorii menţionate de noi. În opinia Victoriei Popovici (Mots), 
existența unui derivat în toate sau în cele mai multe limbi romanice 
nu este o dovadă sigură pentru caracterul moștenit al derivatului. 
Aceasta ar fi valabilă mai ales pentru sufixele productive panromanice 
ca -arius, -osus discutate mai sus. Criteriul comparaţiei romanice este 
cel mai greu de aplicat, fiindcă presupune clarificarea istoriei 
fiecărui cuvânt pentru fiecare limbă romanică în parte, inclusiv în 
dialecte. Cu alte cuvinte trebuie să se cunoască și statutul derivatelor 
analizabile formate cu aceleași afixe ca în română. Pentru aceasta 
REW, pus deja sub semnul întrebării de corecțiunile lui Al. Graur (BL 
V, 1937), nu mai poate constitui o bază sigură de informaţie. Inter- 
vine în plus faptul că, în cazurile discutabile, dicționarele etimologice 
se sprijină unul pe altul, adesea fără justificări explicite și chiar 
câteodată preluând eronat informaţia. 

Şi totuși comparaţia romanică poate da unele sugestii importante 
Chiar în absenţa unor studii care să aducă lumină în problema derivării 
din dialectele romanice (unele exemple pentru derivatele în -osus au 
fost aduse în teza menționată a Victoriei Popovici). Altfel ar trebui să 


137 


abandonăm această pistă până în mileniul următor (şi nu la 
începuturile lui), fiindcă, după aprecierea lui K. Baldinger, aceasta va 
fi obiect de studiu pentru generaţiile viitoare: „M. von Wartburg dirait 
que ce serait pour nos petits-fils. Ca sera mâme pour nos 
arri€re-petits-fils“ (K. Baldinger, Quelques problèmes de la suffixation 
dialectale, în Baldinger, Faszination, p. 731—758). 


În loc de concluzii. Rezultă din cele expuse mai sus că, mai ales 
în cazul derivatelor, este necesar să se folosească, pe lângă criteriile 
de bază (fonetic și semantic) și alte criterii suplimentare care, 
combinate, să facă mai sigură obțiunea pentru o etimologie sau alta. 
Renn ca importantă remarca Victoriei Popovici „Il n'y a pas de 
critères infaillibles qui permettraient de résoudre en toute objectivité 
Pétymologie des mots hérités ou derives (Popovici, Mots). 

Tot atât de pertinentă este și observatia lui I. Fischer (în ZLR Il, p. 
174): „noţiunea de moştenire, de continuitate, trebuie înţeleasă, în 
privinţa derivatelor, altfel decât în privinţa cuvintelor nederivate sau 
cu legăturile de derivare neclare; moştenirea unui derivat clar este 
analogă cu moștenirea unei forme gramaticale: limba are la dispoziţie 
radicalul moştenit și sufixul, de asemenea moștenit; în orice moment 
al istoriei, formarea unui derivat este posibilă, cuvântul are o 
existenţă virtuală neîntreruptă“. As adăuga, cu o singură condiţie: să 
avem Și derivate sigur moștenite prin care să se fi moştenit sistemul 
derivativ din latină. 


III. 2. 2. 3. Cuvinte moştenite sau împrumutate din latină. Distinc- 
tia dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate din latină se face 
cu ajutorul fonetismului cuvintelor respective. Am arătat mai sus (III. 
2. 1.) că diversele forme romanice împrumutate din latină pot fi 
recunoscute prin absenţa unor transformări fonetice. Un tratament 
special al lat. c- + a din franceză (palatalizarea acestuia: lat. casa > 
fr. chez, lat. caput > fr. chef) permite cu ușurință să fie recunoscute 
ca împrumuturi (lat. capital > fr. capital, captare > fr. capter). Se 
constată că există numeroase cazuri când alături de formele moștenite, 
limbile romanice au şi formele împrumutate ulterior de la același 
etimon. 


138 


Distincția dintre cuvintele moștenite și împrumuturile savante 
din latină este adesea mai greu de făcut în română decât în celelate 
limbi romanice, cu excepţia italienei, deoarece în cuvintele moștenite 
nu s-au produs modificări spectaculoase ale etimonului. Astfel, 
datorită nesonorizării consoanelor surde intervocalice despre care 
am vorbit mai sus, rezultatul românesc normal al lat. pratum, ruta, 
vipera este prat, rută, viperă, cu un fonetism care ar fi fost identic și 
în cazul unor împrumuturi ulterioare din latină. Din această cauză, o 
serie de termeni au fost considerați de unii lingviști, fără o de- 
monstraţie riguroasă (Avram, Contrib., p. 281), ca împrumuturi din 
latina savantă: 

prat moştenit după Puşcariu, EW 1369 şi acceptat de W. 
Meyer-Lübke, REW 6752 şi de E. Coseriu, ASNSL v. 214, 1977, p. 
89-93) (pe baza unui toponim atestat în Transilvania în 1623) ar fi o 
construcție din secolul al XIX-lea, creație a Școlii latiniste după CDER 
8760 (cf. și C. Th. Gossen, în „Vox Romania“ XLI, 1982, p. 29); 

rută moștenit după Puşcariu, EW 1489, dar împrumut cultural din 
latină în secolul al XVII-lea după CDER 7297; 

viperă moștenit din latină la Puşcariu, EW 1904; CADE; CDER 
9286, dar TDRG nu crede în caracterul său tradițional. 

În aceste cazuri criteriul de bază este cel al vechimii în texte (în 
română cultismele sunt mult mai recente decât în celelalte limbi 
romanice). Acest criteriu a fost luat în considerare însă şi pentru 
limbile romanice occidentale (am arătat aceasta și în capitolul 
precedent când am vorbit despre derivatele moștenite din latină). 
Comunicarea Mioarei Avram L'ancien roumain et les autres langues 
romanes, în ACILFR XVIII, |, p. 278-282 este consacrată unor cuvinte 
considerate până acum împrumuturi din latină. Ea arată cum cuvinte 
ca vincere şi planta „talpă“ (p. 279-280) există în textele vechi 
româneşti (vence / venge apare în două dintre primele texte românești: 
Psaltirea Hurmuzachi şi Psaltirea Șcheiană, ambele din secolul al 
XVI-lea și în texte ale lui Coresi (Lucrul apostolesc — 1563 și 
Psaltirea — 1517); plântă şi desplânta apar în secolul al XVII-lea la 
Dosoftei, Vieţile sfinților, 1682). La acestea adaugă pe advenire 
„herzu-, heran kommen“ > v. rom. aveni „fermenter, ever" (sec. 
XVI), *imprehendere „ergreifen“ >v. rom. împrinde s’ accorder, être 
suspendu“, 1682 (sec. XVII și regional în dacoromână) și plantare 


139 


„pflanzen“ > v. rom. plânta. Alături de ele se găsesc cele trei cuvinte 
menționate la începutul acestui capitol (prat, rută, viperă), atestate în 
textele vechi românești. 

Criteriul vechimii poate fi luat în considerare și în alt fel. Al. Graur 
(BL V, 1937, p. 99) crede că lat. furtum s-a păstrat în limba română 
(rom. furt) pentru că altfel nu s-ar fi putut forma derivatul furtișag, 
care este vechi în limbă. Acest criteriu nu trebuie absolutizat. Există 
cuvinte moștenite cu siguranță, care nu au fost înregistrate în vechile 
texte datorită naturii acestor texte. Cuvinte ca nalbă, nap, neg, neted 
etc., pentru a nu cita decât câteva cu litera n-, sunt atestate abia în 
secolul al X VIII-lea. 

În distincţia dintre cuvintele moştenite şi cele împrumutate din 
latină criteriului vechimii i se adaugă acela legat de axa diatopică; este 
important de văzut dacă un cuvânt este răspândit numai în daco- 
română (cultismele apar numai în dacoromână) sau există şi în dialecte 
românești sud-dunărene (în acest din urmă caz ar fi un indiciu în plus 
pentru un cuvânt moştenit). Astfel, aer, înregistrat în toate. dialectele 
suddunărere, este un cuvânt moștenit, chiar dacă apare târziu în texte 
EW 43; REW 240; CDER 101. 

Cât privește răspândirea teritorială în dacoromână, ea poate 
furniza un criteriu suplimentar atunci când cuvintele respective există 
numai în graiuri, de obicei caracterizate și prin păstrarea altor 
elemente arhaice. Am citat, după Mioara Avram, cazul lui împrinde 
< lat. *imprehendere păstrat azi regional. FEW foloseşte adesea ca 
argument pentru păstrarea unui termen latinesc existenţa lui în 
graiuri izolate, iar în domeniul spaniol existența unui termen în 
asturiană este un argument de același tip. („El conservatorismo 
asturiano, durante muchos siglos, por ser pais de orografia dificil y 
rural, sin las influencias de un centro uniformador, puede aportar, 
quizá, alguna reflexión a la romanidad asturiana en el aspecto 
lingüístico“ (García Arias, Contribución, p. 174). 

Comparația romanică poate fi avută în vedere ca un criteriu 
suplimentar; cum am mentionat, Mioara Avram a luat în discutie 
numai cuvinte considerate panromanice cu excepția românei, unde 
comparația romanică este implicită. O cercetare sistematică a celor 
210 cuvinte din inventarul lui I. Fischer (Panroman sauf roumain, în 
RRL IX, 1964, p. 595—602) şi a celor 406 din inventarul de cuvinte 


140 


panromanice cu excepţia românei al lui C.Th. Gossen (/nzerromanisch 
ausser Rumänisch, în „Vox Romanica“ XLI, 1982, p. 13-45) ar scoate 
în evidenţă și alte cuvinte românești moștenite din latină, considerate 
ca împrumuturi ulterioare. Prezenţa unui cuvânt în toate limbile 
romanice poate constitui un indiciu pentru a îndemna la o mai atentă 
cercetare a cuvintelor din această categorie, chiar dacă, o ştim cu toţii, 
tipul de romanitate al românei are, datorită poziţiei sale și izolării de 
restul Romaniei, trăsături specifice. 

În sfârșit, în cazul acestor cuvinte se pot invoca și alte criterii 
suplimentare ca bogăţia semantică (cuvintele moștenite au mai 
multe sensuri decât împrumuturile mai recente) sau / și puterea de 
derivare (cuvintele vechi constituie bază pentru mai multe derivate). 
Pentru mai multe detalii, v. discuţia despre etimologia lui talpă din 
capitolul următor. Aceste două criterii nu sunt, ca și comparatia 
romanică, decisive. 


MI. 2.2.4. Cuvinte moştenite sau împrumutate din alte limbi. Pentru 
această categorie se folosesc de asemenea mai multe criterii, în general 
toate cele invocate până acum. Există însă unele limitări obiective. În 
cazul cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie latină alături de 
una traco-dacă, care constituie substratul limbii române, criteriul 
semantico-onomasiologic și cel istorico-social nu sunt pertinente, 
fiindcă domeniile bine reprezentate de termenii autohtoni, aşa cum 
este, de exemplu, terminologia păstorească, sunt bine reprezentate și 
de elementele moștenite din latină. Folosind deci, cu prudenţă, diver- 
sele criterii (comparaţia cu limbile romanice, diacronic — vechimea, 
diatopic — existenţa cuvântului în dialectele sud-dunărene, domeniul 
semantico-onomasiologic, istorico-social, bogăţia semantică și 
puterea de derivare), datorită limitărilor menţionate mai sus, se poate 
opta pentru o etimologie latină într-o serie de cazuri pe care le pre- 
zentăm în cele ce urmează. 

Mură „stomac de animal rumegător'“, existent în dacoromână 
și aromână (v. DLR, s.v.), este explicat de DLR și Brâncuș, Voc., 
p. 143-144, prin substrat trimițând la alb. mullë, cu același sens. La 
fel procedează au Th. Capidan (DR II, 1921-1922, p. 455), 
considerând că termenul există numai în aromână, ca și REW 5724. 
Rom. mură corespunde însă din toate punctele de vedere unei 


141 


ctimologii corecte pornind de la lat. *măla „stomac“ (DDA). Sensul 
este identic, iar l intervocalic devine -r-, conform legilor de 
transformări fonetice ale limbii române. Cf. și I.I. Russu, CL XXIX, 
1984, p. 158, care se îndoieşte de originea traco-dacă a lui mură. De 
remarcat că termenul românesc are şi corespondenţi romanici în 
istrorom. moula „„Blutwurst“, fr. mule (REW 5724), iar sub forma de 
masculin este înregistrat în foarte multe limbi romanice (REW 
5742). Faptul că etimologia din latină a cuvântului albanez prezintă 
dificultăţi formale, semnalate de REW 5724 şi Brâncuș, loc. cit., nu 
interesează etimologia cuvântului românesc: ea este o problemă a 
lexicului albanez. Există și alte cuvinte considerate împrumuturi din 
traco-dacă care pot fi considerate, utilizând criteriile menţionate mai 
sus, elemente moștenite din latină, cu un grad mai mare sau mai redus 
de probabilitate. Ele sunt prezentate pe larg în secțiunea consacrată 
elementului traco-dac. 

Pentru cuvintele care au primit explicaţii prin latină sau printr-o 
limbă slavă am reţinut ca exemplu pe cumătru, cu două soluții 
etimologice: unii (Philippide, OR I, p. 637; S. Puşcariu, DR M, 1923, 
p. 395, 822; P. Skok, RESI X, p. 188; E. Petrovici, DR VII, 
1931-1933, p. 356; Al. Graur, BL V, 1937, p. 94; Al.Rossetti, BL VIII, 
p. 160-162; DA; G. Mihăilă, SCL XXXI, 1980, p. 69-70) cred că are 
la bază lat. commater, după care s-a făcut o formă cumătru, altii 
(Cihac II, p. 86; REW 2082; CADE; DU; CDER 2669) îl consideră 
împrumutat din sl. kiimotrii. Problema a fost reluată de Al. Graur (Alte 
etim., p. 41—43), care precizează că ambele soluții prezintă dificultăți 
de ordin fonetic sau gramatical (discutate și de Al Rose, loc.cit.). 
Ipoteza slavă are în plus împotrivă faptul că termenul în discuţie 
aparține unui domeniu onomasiologic, cel al numelor de rudenie, în 
care majoritatea elementelor provin din latină: bunic, cumnat, 
CUSCru, fin, fiu, frate, ginere, mumă, mătuşă, naş, nepot, noră, nun, 
soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, op. cit., p. 161; Graur, Alte etim., 
p. 41), fiind slavi numai unii termeni laterali, ca maică, maştehă 
(Al. Graur, loc. cit., Mihăilă, Împrumuturi , p. 120-130). Din aceste 
motive, Al. Graur (Alte etim., p. 41-43) optează în cele din urmă 
pentru etimonul latin, fiindcă aspectul fonetic al cuvântului poate fi 
explicat pe teren românesc, la fel ca în cazul altor doi termeni din 


142 


același domeniu onomasiologic — cumnat şi cuscru — despre care 
nimeni nu a afirmat că nu ar fi latini în română. 

În cazul lui mortăciune, derivat din lat. morticina (EW 1111; 
CDDE 1177; REW 5694) datorită variantei vechi morzăcină, devenită 
mortăciune, prin analogie cu derivatele în -ciune (faţă de mort, ca 
deşteptăciune faţă de deştept), Al. Graur (SCL VII, 1956, p. 273) crede 
că ar fi putut să aibă un rol, în crearea sau păstrarea cuvântului 
românesc, v.sl. mriităcina, „cadavru“, explicat prin v.Sl. mrătrăci. 
Credem că invocarea influenţei slave în acest caz nu este necesară, 
mai ales dacă observăm că urmașii lui morticinus bot" există în 
multe limbi romanice (it. lana morticina, sp. mortecino, ptg. 
mortezinho REW 5694; CDER 5436). 


Cât priveşte elementele maghiare pentru care s-a propus și o 
etimologie latină mă opresc la talpă pe care l-am discutat într-un 
articol special (SCL XXXI, 1980, p. 151—160). Etimologia curentă în 
studiile de istorie a limbii române cu caracter general sau în cele care 
tratează problemele de vocabular, este magh. talp. Ea este aproape 
curentă și în dicționarele etimologice, româneşti sau străine, ca și în 
dicționarele explicative cu indicații etimologice (Cihac II, p. 530; 
TDRG; CADE; Scriban, REW 8545; FEW s.v. *talpa). În ultimul timp 
au fost formulate unele rezerve în legătură cu această etimologic: 
CDER 8482, o consideră îndoielnică și trimite la două forme 
dialectale romanice (una italiană și alta retoromană) care ar presupune 
o formă *talpa în latină. DLRM şi DEX trimit cu cf. la magh. talp, iar 
Maria Iliescu (SCL XXVIII, 1977, p. 184; v. și „Rumânisch- 
friaulische Substratworter, în Holtus/Radtke, Rumânistik cit., p. 71) 
consideră cuvântul de origine preromană. În articolul citat am arătat 
că forma *talpa, presupusă pentru friulană și dialectul comelic, este 
sprijinită de numeroase fapte din domeniul galo-romanic (francez, 
franco-provensală), unde, așa cum rezultă din FEW, diversele 
cuvinte care continuă forma neatestată din latină înseamnă „labă'“, 
„pată“. Această formă poate fi şi la baza rom. talpă, pentru că lat. 
*talpa ar fi ajuns fără nici o dificultate fonetică la forma românească, 
iar din punct de vedere semantic rom. talpă este foarte apropiat de 
cuvintele romanice menţionate mai sus, care înseamnă „labă“, 


Set 


„mână mare“, „talpă“ (în friulană există chiar sensul acesta, identic 


143 


cu cel din română). Cuvântul este atestat într-un document din 
Suceava datând din 1490 sub forma unui nume de persoană, Talpă, 
şi în primele texte românești (Psaltirea Hurmuzaki). Este interesant 
de remarcat că un sens dezvoltat sigur pe teren românesc („corvoadă 
pentru cherestea“) apare la începutul secolului al XVI-lea. Dat fiind 
decalajul istoricește verificat între data contactului dintre două 
populații și manifestarea în limbă a acestui contact, atestările de acest 
tip constituie şi ele un argument împotriva explicație: prin maghiară. 
Cuvântul face parte dintr-un domeniu semantico-onomasiologic — 
cel al terminologiei corpului omenesc — în care elementul latin este 
preponderent, iar pentru cel maghiar nu există nici un alt cuvânt în 
afară de ipoteticul talpă (Puşcariu, LR I, p. 193—194; vezi şi cele spuse 
mai sus despre cumătru) şi este bine reprezentat în onomastică 
(antroponomie şi toponomie), cum nu este cazul nici unui alt 
element de origine maghiară. Am arătat, în articolul citat, pe baza DLR 
și a altor surse, că talpă are 37 de sensuri, intră în compunerea a 16 
cuvinte compuse și în 18 expresii. Nici unul dintre cele 27 de cuvinte 
de origine maghiară din fondul principal de cuvinte al limbii române 
stabilit de Al. Graur (Fond. pr., p. 48-55) nu are o astfel de 
încărcătură semantică și un număr așa de mare de compuse şi de 
expresii. ]lustrativ pentru ceea ce vrem să subliniem este faptul că un 
termen presupus de origine maghiară care se referă la animale, labă, 
are, după DA, numai 6 sensuri, 6 compuse și expresii. În schimb, unele 
cuvinte latinești (cap, picior, mână) prezintă situaţii asemănătoare cu 
cea a lui talpă. S. Puşcariu (Etudes, p. 47) arată că termenii 
împrumutaţi răspândiţi în toată tara au o dezvoltare semantică 
săracă în raport cu a celor moșteniţi din latină (a găsi, după unii din 
vechea slavă, a bănui din maghiară și a se bucura din substrat ocupă 
în DA de la o coloană și jumătate la două coloane, în timp ce a ajunge 
are 5 coloane, a bate 13, a avea 14 şi a face 40). Această proporţie 
între vechimea termenilor și bogăţia semantică se repetă cu o 
regularitate perfectă, astfel că un cuvânt ca a băga, a cărui etimologie 
este necunoscută (s-au propus etimoane latinești, din substrat, din 
limbi vechi germanice, din limbile slave v. CDER 595), dar care 
ocupă 13 coloane, putem fi aproape siguri că este un cuvânt foarte 
vechi. O observație similară cu cea referitoare la sensuri face 
S. Puşcariu și cu privire la derivate: alb, de origine latină, are nu mai 


144 


putin de 40 de derivate înregistrate în DA, în timp ce sur numai 7. Şi 
talpă are 40 de derivate, deci un număr mare, în timp ce raportul dintre 
numărul derivatelor şi cel al cuvântului de bază este, după calculele 
lui D. Macrea (Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, 
p. 44), pentru elementele maghiare de abia 1,5/1. Reţine atenţia şi 
prezenţa unor derivate în antroponimie, atestate în secolul al XV-lea. 
La argumentele care privesc situaţia cuvântului în română se adaugă 
situația neclară a presupusului etimon, în limba maghiară însăși. 
Într-un articol consacrat diverselor păreri cu privire la originea magh. 
talp, Zolnai Béla („Magyar Nyelv“ LI, 1955, p. 100-102) arată că s-au 
propus numeroase soluţii, care pot fi grupate în trei ipoteze: 
fino-ugrică, germană ai latino-romanică. Opinii asemănătoare sunt 
formulate şi în dicționarul etimologic al limbi maghiare (A magyar 
nyelv tărtenete-etimologiai szótára vol. II, Budapesta, 1976, s.v. talp). 
În timp ce în română deci cuvântul poate fi explicat prin latină, limbă 
pe care cea dintâi o continuă, fără nici o dificultate de ordin fonetic 
sau semantic, în maghiară etimologia cuvântului este nesigură, 
acesta neputând fi explicat mulţumitor prin limba-bază. De aceea 
explicaţia din latină a rom. talpă este preferabilă. 

Etimologia propusă de mine a fost acceptată fără rezerve de Kirâly, 
Etim., p. 41-48. L. Balázs (SCL XXXVIII, 1987 p. 305) crede că 
argumentul apartenenţei la terminologia corpului omenesc nu este 
convingător fiindcă în română sunt și alți termeni împrumutaţi (gât, 
gleznă, trup) din slavă și (chip şi labă) din maghiară. Am arătat mai 
sus că labă (care se referă la animale nu la om), presupus a fi din 
maghiară, are o configurație semantică mult mai săracă decât talpă, 
iar între influenţa maghiară și cea slavă există o mare diferență în ce 
privește intensitatea lor, în favoarea influenței slave. Mai mult 
chiar, pornind de la cazul lui talpă, Király (Etim., p 47-48) ajunge la 
concluzia „Scoaterea lui talpă dintre împrumuturi pune indirect sub 
semnul întrebării și alte componente ale setului de bază din maghiară“. 

Am prezentat mai pe larg cazul rom. talpă pentru că am atras în 
discuţie toate criteriile folosite în stabilirea unei etimologii. Un alt 
exemplu de cuvânt sigur moștenit din latină este afin, despre care s-a 
spus că ar proveni din lat. daphne (iar acesta din gr. Gun) — 
E. Herzog, RF 1, 1927, p. 99-104, şi CDER 110, sau din lat. acinus 
(S. Puşcariu, DR VII, 1931—1933, p. 103-105, şi Scriban). Cuvântul 


10 — Introducere în etimologia limbii române 145 


există în aromână (deci este exclus să fie un împrumut din maghiară, 
ucraineană sau dialectul săsesc, idiomuri în care există termenul) și 
a fost înregistrat în Munţii Apuseni și în varianta cu r (afiră), ceea ce 
este o probă sigură a latinităţii lui. Oricare din cele două etimologii 
latinești prezintă dificultăţi formale — pentru eliminarea lor s-a apelat 
la contaminare (S. Pușcariu, DR VII, 1931-1932, p. 105) — și 
dificultăți semantice, explicabile pe teren românesc. Aceste dificultăți 
nu sunt atât de importante încât să acceptăm etimologia lui Cihac II, 
p. 475, care îl derivă din magh. áfonya. Cuvântul maghiar este 
împrumutat din română (Bakos, Român elem., p. 156, 249), aşa cum 
sunt și cuvintele din ucraineană și săsească. 


Un cuvânt pentru care s-au propus mai multe etimologii, dintre 
care una latinească, este lăpuș „brusture“. S. Pușcariu (DR III, 1923, 
p. 832), N. Drăganu (DR IV, 1924-1925, p. 1133), DA și CADE cred 
că lăpuș este slav (bulg. lapúh, lopih), iar G. Weigand (BA I, 1925, 
p. 19) și TDRG văd în el un împrumut din magh. lapú. Per. Papahagi 
(Notițe etimologice, București, 1907, p. 128) și REW 4903 îl explică 
din lat. lappa + -uş. Am arătat (SCL XXXI, 1980, p. 621—624) că 
există toate motivele ca lăpuș să fie format pe teren românesc de la 
un continuator dispărut al lat. lappa „brusture“, cu sufixul -uș(ă), 
întocmai ca alte cuvinte terminate în -uş (auș < lat. avus + -uș, cătușă 
< lat. cattus + -uşă, căuş < lat. cauus + Ms, mătuşă < lat. amita + 
-ușă, păpuşă < lat. pappus + -uşă, părătuş <lat. palatum + Ausl, 
Sensurile lui lăpuș se referă la diverse plante cu frunze late, între care 
şi „brusture“, iar singurul sens al variantei lapuc (< lat. lappa + -ucus) 
este „brusture“; deci la nivel semantic există identitate între lat. lappa, 
„brusture“ şi lăpuș, lapuc. Etimologia din latină nu întâmpină nici 
dificultăţi fonetice, pentru că obiecţia lui Al. Graur (BL V, 1937, p. 
103) — după care explicaţia prin lat. lappa a lui lapuc nu este posibilă 
din cauza lui a netrecut la d — poate fi evitată, dacă ne gândim la 
posibilitatea ca această variantă să reprezinte fenomenul, normal în 
unele graiuri, de trecere a lui d protonic la a. Păstrarea lat. lappa numai 
sub forma unor derivate nu este un fapt izolat în Romania. În italiană, 
lappa este termenul savant, iar forma curentă este lappola. Cf. și 
lampazo < lat. lappaceus, de asemenea forma cea mai frecventă în 
spaniolă. Numărul derivatelor romanice de la lappa este foarte mare. 


146 


Atragem atenţia asupra formelor galo-romanice lapuc, lapiik 
„brusture“ (FEW), care coincid și ca formaţie cu rom. lăpuc. Spre 
deosebire de talpă discutat mai sus, lăpuș este bine reprezentat în 
dialectele sud-dunărene (arom. lipuş, megl. lăpu($)), ceea ce exclude 
posibilitatea unui împrumut din maghiară. 

O situaţie mai complicată în cazul cuvintelor considerate de unii 
ca moştenite din latină și de alţii ca formaţii pe teren românesc sau 
împrumuturi este cea în care nici unul dintre criteriile menţionate până 
acum nu este pertinent. Un astfel de exemplu este farmec, a fermeca, 
discutat de Al. Graur (Etim. rom., p. 93). Explicaţiile date acestor 
cuvinte diferă de la un dicţionar la altul. Cele mai multe le consideră 
pe amândouă moștenite din latină, din forme reconstruite: 
*pharmacum, *pharmacare (EW 583, CDDE 551, 552, CADE, 
DLRM, CDDE 551 îl dă ca atestat pe pharmacum);, acelaşi punct de 
vedere îl are DA, dar pentru fermeca admite şi posibilitatea derivării 
în românește, TDRG şi REW 6462 explică pe farmec prin greacă, iar 
pe fermeca ca moștenit din lat. *pharmacare (TDRG) sau derivat 
românesc (REW 6462). Analizând vocalismul verbului românesc, Al. 
Graur (SCL IX, 1958, p. 314) arată că lat. *pharmacare trebuia să 
devină fărmăca. Existenţa formelor cu e este o dovadă că acest verb 
este format în română, cu atât mai mult cu cât *pharmacare nu s-a 
păstrat în celelalte limbi romanice. Substantivul *pharmacum a trebuit 
să ajungă la farmăc, cu pluralul farmăce, devenit farmece şi apoi s-a 
refăcut un singular farmec (aşa cum se susține în CDDE 551). 


În sfârșit, există o serie de cuvinte, care sunt moștenite din latină, 
dar au fost ulterior și împrumutate din limbile romanice. Dintre ele, 
unele nu prezintă nici o deosebire între forma moștenită și cea 
împrumutată, distincţia dintre cele două cuvinte realizându-se pe plan 
semantic. Un astfel de caz este tram. Cu sensul de „urzeală“, 
„categorie inferioară de fibră textilă“ provine din lat. trama, iar cu 
înțelesul figurat de „intrigă“ este împrumutat din fr. trame (Ioana 
Anghel, CL XXVIII, 1983 p. 132-133), unde cuvântul a evoluat la 
sensul de astăzi după secolul al XVI-lea. O situaţie similară prezintă 
rom. luced, cuvânt rar, discutat de V. Bogrea (DR IV, 1924-1925, 
p. 830), dublet popular al neologismului lucid. Termenul Juced 
apare în Țiganiada lui I. Budai-Deleanu în versul Mai lucedă dă 


147 


(= decât) steaua dă seară. Proba moștenirii din latină o face V. Bogrea 
prin derivatul lucezit „strălucitor“, înregistrat într-un colind din 
Maramureş în versurile Lucezit-o lucezit / Un lucer mândru galbăn. 
Deci alături de limpede-limpezi, lânced-lâncezi, muced-mucezi, 
putred-putrezi, a căror descendență latină directă nimeni nu o 
contestă, există şi în luced-lucezi un reflex normal şi autentic al lat. 
lucidus, al cărui dublet neologic este lucid < fr. lucide. 


Din prezentarea problemelor celor patru categorii de cuvinte 
moștenite din latină rezultă că există un criteriu comun de verificare: 
comparatia cu limbile romanice. În cazul cuvintelor panromanice cu 
excepția românei, categorie analizată de I. Fischer (RRL IX, 1964, p. 
595-602), folosirea acestui criteriu poate pune într-o lumină nouă 
originea unor cuvinte românești care, din motive variate, n-au fost 
considerate moștenite. Mioara Avram, în comunicarea amintită, 
citează exemple de cuvinte care, la o analiză mai atentă, pot fi 
considerate ca moştenite şi în română. În această situaţie sunt zestre 
< lat. dexter, străin < lat. extraneus, piez < lat. pies etc. 


Am discutat până acum numai problema moştenirii din latină a 
unor cuvinte ca unități lexicale. Observaţii similare se pot face și cu 
privire la sensul unor cuvinte de origine latină: în ce măsură 
sensurile acestor cuvinte sunt moştenite din latină sau sunt dezvoltări 
pe teren românesc. Și de această dată criteriul fundamental este 
comparatia cu limbile romanice, așa cum am arătat (LR XXXIV, 
1985, p. 246-248). 

Când este vorba de un sens existent în latină și în română, nimic 
nu ne împiedică să considerăm sensul românesc ca o continuare a 
sensului din latină. lată de ce consider, împreună cu E. Coseriu 
(Estudios, p. 199), că sensul „a ruina, a distruge“ al rom. a pierde, 
atestat în latină, nu este necesar să fie explicat, cum face Al. Graur (BL 
VI, 1938, p. 167), ca un calc după sl. pagubiti, care înseamnă în 
acelaşi timp „a pierde“ și „a distruge, a omori“. Nu există nici un 
motiv pentru a presupune acest calc, deoarece româna coincide atât 
cu latina, cât și cu celelalte limbi romanice (it. perdere „mandare in 
rovina“, fr. perdre „ruiner, causer une ruine“, sp. perder „ocasionar 
a uno ruina o daño en la honra o en la hacienda“). Acest sens este 


148 


vechi, fiind bine înrădăcinat în latină, astfel că s-ar putea nota doar 
că în română s-a păstrat mai fidel decât în celelalte limbi romanice. 
E. Coseriu (loc.cit.), care face aceste precizări, constată că în română 
a pierde înseamnă „a distruge, a ruina“, numai în al doilea rând, în 
timp ce verbul slav înseamnă în primul rând „a distruge, a ruina“. 

Ca și în cazul cuvintelor, la sensurile românești neatestate în latină 
se disting două categorii, în funcţie de răspândirea lor în aria roma- 
nică: sensuri existente și în alte părți ale Romaniei Și sensuri care apar 
numai în română. Prima categorie poate fi ilustrată prin cuvinte ca lat. 
facies cu sensul nou „parte principală a unui obiect sau a unui lucru 
şi care, de obicei, se prezintă vederii“, existent în română, italiană, 
retoromană, franceză, catalană, spaniolă, portugheză; lat. capra 
„mașină de ridicat greutăţi, macara, scripete“ (română, italiană, 
franceză, occitană, spaniolă, portugheză) și „suport de lemn cu patru 
picioare pe care se taie lemnele cu ferăstrăul“ (română, italiană, 
franceză, occitană, catalană, spaniolă regional). Astfel de sensuri din 
română credem că trebuie explicate ca rezultatul evoluţiei romanice. 

Cât priveşte sensurile dezvoltate în română care nu există în alte 
limbi romanice, compararea cu faptele romanice este posibilă totuși 
şi necesară, din mai multe motive: 

e Există o serie de cuvinte ale căror corespondente din limbile 
romanice au sensuri foarte apropiate de cel existent numai în 
română, ca în cazul rom. barbă „vârful trupiţei la plug“ care poate fi 
apropiat de sp. barba „vârful ascuţit întors înapoi al săgeţii'“, sau în 
cazul rom. căţel „instrument sau parte a unui instrument (coasă, ușă)“, 
ale cărui corespondente denumesc în catalană și italiană instrumente 
asemănătoare. 

e Dezvoltarea semantică din română găsește sprijin în evoluția 
semantică a unor sinonime romanice. Astfel, pentru sensul regional 
„a culege“ al rom. ajunge (ajunge-mi câteva prune din pom), 
discutat de S. Pușcariu (Etudes, p. 383), se pot găsi paralele în sp. 
alcanzar „a ajunge“ şi „a culege un lucru întinzând mâna“ și în it. 
raggiungere „arrivare a cogliere“ (Coseriu, Estudios, p. 184); sensul 
lui auzi! „&coute!“, discutat de acelaşi S. Pușcariu (loc. cit.) există în 
sp. joye!, it. senti! (Coseriu, Estudios, p. 187), sensul dialectal 
„arătător la ceas“ al lui brâncă < lat. branca, explicat de S. Puşcariu 
(Etudes, p. 396-397) prin comparație cu ceasul din turnul din 


149 


Brașov, care are arătătoarele, ca niște mâini, își găseşte corespondentul 
în denumirile curente ale arătătoarelor de la ceas din sp. las 
manecillas (del reloj) şi cat. les manetes (del rellotge) (Coseriu, 
Estudios, p. 188). 

e Fără a avea valoarea explicativă a exemplelor precedente, 
compararea cu situaţia din restul Romaniei poate da unele indicaţii 
generale cu privire la structura semantică a unui cuvânt. Ne referim 
la faptul că unele cuvinte moștenite de limbile romanice au o 
pletoră semantică deosebită (capra, facies, pilus etc.), în timp ce altele 
(ca uinum, formica etc.) nu au dezvoltat sensuri noi. Apariţia unui sens 
nou la un cuvânt moștenit din latină care are numeroase sensuri Și în 
alte limbi romanice este mai puțin surprinzătoare decât apariţia unui 
nou sens la un cuvânt cu puţine sensuri în restul Romaniei. 


În discuţia precedentă nu am ţinut seama de faptul dacă sensurile 
noi există sau nu în limbi neromanice învecinate cu limbile romanice. 
Urmează să vedem dacă comparaţia propusă mai sus rămâne valabilă 
si când sensul nou al unui cuvânt latin moștenit de română există și 
într-o limbă neromanică. În cazul când sensurile cuvintelor există și 
în alte limbi romanice, la fel ca în cazul derivatelor discutat înainte, 
opțiunea etimologică pentru o dezvoltare semantică romanică nu poate 
fi, în general, afectată de existenţa sensului și în limbi învecinate. 
Astfel, sensul de „religie“ al lui lege, considerat de obicei un calc 
semantic sub influenţa sl. zakoni (Şăineanu, Încercare, p. 77), există 
în sp. ley „religie, credință, fidelitate“, galic. lei „credință“, fr. loi 
„religie“ (CDER 47710), ceea ce ne permite să considerăm acest sens 
o evoluţie romanică. În sfârșit, când avem a face cu sensuri neatestate 
în latină şi existente numai în română, opțiunea pentru explicaţia 
internă sau pentru împrumut semantic nu trebuie să fie aceeași în toate 
cazurile. La cuvinte de felul lui inimă cu sensul de „stomac“, 
considerat calc semantic în română după vechea slavă, noul sens 
coincide și cu sensul fr. coeur şi gr. xapõia „parte superioară a 
stomacului“. În celelalte cazuri, fără nici un suport romanic evident, 
este necesară cunoașterea aprofundată a structurii semantice a 
cuvintelor romanice corespunzătoare (inclusiv a sensurilor din 
dialectele romanice). 


150 


III. 3. Cuvinte din substrat 


III. 3.1. Consideraţii preliminare 


Latina, în expansiunea sa în Italia și Europa, a intrat în contact cu 
diverse idiomuri ale populațiilor cucerite și romanizate, numite limbi 
de substrat. Astfel, în Italia au existat substratul osco-umbric, etrusc, 
mesapic, grec (în sudul peninsulei), sicul, sican, punic (Sardinia), 
ligur, paleovenet, celtic (în nord). În Elveţia avem un substrat retic. 
Substratul celtic, cel mai important cantitativ, îl întâlnim, pe lângă 
nordul Italiei, în Franţa și în Peninsula Iberică; în această ultimă 
peninsulă există și un substrat iberic. În sfârșit, în Peninsula Balcanică 
substratul este ilir şi trac. Se observă că în cele mai multe cazuri 
limbile de substrat sunt limbi: indo-europene, deci din aceeași familie 
cu latina, dar nu lipsesc nici limbile neindo-europene (substratul 
etrusc, punic, iberic, retic). Condiţiile etnice au fost uneori deosebit 
de complexe pentru că latina nu a găsit populaţii omogene din punct 
de vedere lingvistic; populațiile întâlnite de romani se suprapuseseră 
altor populaţii anterioare, preindo-europene, și păstrau urme ale 
acestor substraturi, deci avem a face cu „sub-substraturi““ (situaţie mai 
evidentă în Peninsula Iberică, Sardinia, Reţia şi, după unii, şi în 
Peninsula Balcanică). Această varietate a limbilor de substrat este una 
dintre dificultățile pe care le întâmpină cel ce dorește să stabilească 
originea cuvintelor romanice împrumutate din limbile populațiilor 
autohtone. 

O alta, și mai evidentă, o constituie sărăcia, cu unele mici excepții 
(substratul celtic), a informațiilor despre limbile în discuţie, carac- 
terizate printr-o acută lipsă de texte; când acestea există, ca în cazul 
etruscei de exemplu, sunt inscripții funerare, monolingve şi de 
aceea descifrarea avansează foarte încet. 

Rezultă din cele spuse până acum că ne găsim, de cele mai multe 
ori, în faţa unor idiomuri a căror structură și poziţie lingvistică nu le 
cunoaștem. Este de aceea foarte greu să atribuim cu certitudine acestor 
limbi diverse cuvinte pentru că cele două criterii fundamentale (fonetic 
şi semantic) nu pot fi aplicate riguros. Prudenţa care ar trebui 
adoptată în aceste cazuri este cu atât mai necesară cu cât multe dintre 
cuvintele cărora li s-a atribuit o origine autohtonă au primit și alte 


151 


explicații (latină, germanică, pentru limbile romanice occidentale, 
slavă veche pentru română). Epoca exagerărilor substratiste, când se 
atribuiau substratului toate cuvintele care nu se puteau explica 
satisfăcător a fost, cu unele excepţii, depășită. 

La cuvintele de substrat din toate limbile romanice se poate 
constata o anumită distribuţie onomasiologică: ele aparțin, în general, 
terminologiei legate de natură (plante și animale caracteristice 
regiunilor cucerite) şi de unele ocupaţii (în cazul României păstoritul). 
Apartenența la una dintre categoriile onomasiologice menţionate 
poate fi un indiciu,nuun criteriu,pentru originea autohtonă 
a unui termen. 

Un alt aspect important de care trebuie să se țină seama în acest 
caz este cel al relaţiilor dintre cuvintele de substrat și termenii latini. 
Trebuie făcută distincţia dintre termenii împrumutaţi fără nici o 
rezistenţă din partea cuvintelor din fondul latin și unii care, cel puţin 
la început (unii Chiar și astăzi), au intrat în concurenţă cu acestea. Cei 
dintâi sunt îmbogățiri lexicale datorate extinderii teritoriale a unei 
limbi (în cazul nostru latina), care, pentru exprimarea unor realităţi 
noi, face apel la idiomurile cu care ea a intrat în contact (idiomurile 
populațiilor autohtone). În această situaţie sunt termenii care 
denumesc plante și animale caracteristice diverselor regiuni ale 
Imperiului și pentru care latina nu avea termeni proprii (lucrurile s-au 
repetat la extinderea limbii spaniole în continentul american). Mai 
interesantă şi mai bogată se dovedește categoria cuvintelor 
împrumutate care s-au lovit de rezistența termenilor latinești. În 
vorbirea autohtonilor care și-au abandonat limba în favoarea latinei 
s-a conservat o serie de cuvinte care trebuie să fi funcționat ca 
sinonime ale unor cuvinte latinești. Încetul cu încetul sinonimia la 
acest nivel (parole) a devenit un fapt de li m b ă, astăzi specific unei 
variante regionale a limbii respective. Pentru etimologie acest proces 
este important fiindcă nu rareori cuvintele latinești au putut fi 
supuse unei contaminări cu un sinonim din limba de substrat (se 
vorbește despre paronimia dintre mas, maris „mascul“ > mare şi un 
cuvânt din substrat CDDE 1048, după cum antonimele pot și ele să 
se influenţeze între ele (cf. cazul lat. grauis „greu“ devenit greuis sub 
influenţa lui leuis sot"). Mai interesant este faptul că în cazul seriilor 
sinonimice astfel constituite a avut loc o specializare semantică a 


152 


termenilor: în timp ce termenii latini au păstrat sensul generic, 
cuvintele autohtone au căpătat sensuri specializate. Astfel în cuplul 
rom. ai „usturoi“ (< lat. alium) şi leurdă (din traco-dacă), primul este 
folosit pentru usturoiul cultivat și celălalt pentru usturoiul sălbatic. La 
fel rom. negru (< lat. niger) reprezintă termenul generic („negru“), în 
timp ce murg (din traco-dacă) este folosit numai pentru denumirea 
culorii negre a animalelor. În spaniolă chopo (< lat. *ploppus), anillo 
(< lat. anellus), piedra (< lat. petra) sunt termenii generici, în timp ce 
álamo, aro, lastra sunt termeni marcați din punct de vedere semantic. 
Și de această dată conţinutul semantic al cuvintelor este un indiciu; 
el poate fi utilizat și pentru stabilirea etimologiei termenilor tehnici, 
rezultati din contactul limbilor romanice cu limbi moderne. Trebuie 
observat că, în unele cazuri, dintre două sinonime (termenul latinesc 
și cel împrumutat din substrat) a fost păstrat numai termenul de 
substrat, deci termenul de substrat nu rămâne marcat din punct de 
vedere semantic. Așa se explică existenţa unor cuvinte din substrat 
pentru care trebuie să presupunem existenţa unui sinonim latin. Rom. 
buză sau sp. izquierdo „stâng“ sunt cuvinte din substrat care se găsesc 
în această situatie; faptul că sunt termeni nemarcati din punct de 
vedere semantic, ba chiar unicii termeni pentru a denumi noțiunile 
respective, nu este un argument contra originii din substrat. 


Elementele autohtone din limba română, ca și din celelalte limbi 
romanice reprezintă și astăzi, după mai bine de un secol de cercetări 
asidue, domeniul cel mai putin elucidat al istoriei acestor limbi. Primul 
care a încercat să delimiteze elementul autohton a fost Dimitrie 
Cantemir care a crezut că, prin metoda eliminării, poate ajunge la 
selectarea acestora: „în graiul moldovenesc se găsesc vorbe rămase 
pe semne din graiul cel vechi al dacilor, fiindcă ele nu se cunosc nici 
în graiul latinesc şi nici în graiul noroadelor megieșe“ (în capitolul 
Despre graiul moldovenesc în Descrierea Moldovei (Descriptio 
Moldaviae), Bucureşti 1956, p. 285-286). El a pus printre cuvintele 
dace pădure, heleşteu, cărare, a grăi, a nimeri care ulterior s-au 
dovedit de alte origini. În lingvistica românească, aşa cum a arătat 
C. Poghirc (LR XXVII, 1968, p. 17), s-a oscilat între cele două 
extreme: S. Puşcariu nu admitea (cel puţin teoretic) prezenţa 
elementului autohton, iar O. Densusianu și Al. Graur, l-au acceptat 


153 


cu prudență: „În orice caz, rezultate sigure nu avem decât puţine până 
azi ȘI singurul lucru asupra căruia suntem lămuriţi este că nu trebuie ` 
să ne așteptăm la descoperirea unui mare număr de cuvinte de origine 
tracă“ (Graur, Evoluţia, p. 17) Cf. şi Densusianu ILR I, p. 20. În 
schimb, I.I. Russu (Limba p. 17; Ilirii, p. 69; Elemente p. 70) pune 
multe cuvinte pe seama substratului. 

Identificarea cuvintelor românești provenite din traco-dacă este o 
operație dificilă, datorită faptului că nu este cunoscută traco-daca; 
informaţiile directe despre această limbă sunt foarte reduse: câteva 
glose (57 de nume de plante medicinale dacice menţionate în două 
tratate de botanică medicală — Dioscorides sec. 1 d.Cr. și un anonim 
de la sfârșitul sec. 3 cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius), nume 
proprii de persoane, de triburi, de zeități, de ape şi munţi păstrate de 
autorii antici, în inscripţii grecești şi latine și circa 30 de inscripții 
dacice, cu litere grecești, alcătuite numai din consoane, nedescifrate 
încă (o singură inscripție, cea de pe inelul de la Ezerovo — Bulgaria, 
datată din sec. 5 î.Cr. cu 61 de semne grecești dispuse în opt rânduri 
este descifrată dar nesatisfăcător). Absența aproape totală a unor 
informaţii directe a făcut ca cercetătorii acestui domeniu să apeleze 
Ja diverse procedee pentru a stabili fondul autohton lexical al limbii 
române (ne referim la lingviști, nu la cei ce consideră, la fel ca în 
epoca romantică a filologiei, că orice element de origine necunoscută 
este din limba traco-dacă). Aceste procedee se pot grupa în două 
categorii: 

e compararea românei cu albaneza, considerată drept descendentă 
a limbii trace; 

e reconstrucţia unor elemente traco-dace pe baza comparaţiei cu 
o serie de limbi indo-europene vechi. 


Compararea românei cu albaneza, practicată de Fr. Miklosich, 
G. Weigand, C. Treimer, Kr. Sandfeld, S. Pușcariu, Al. Rosetti, 
Gr. Brâncuș şi alţii, cu deosebiri de la un cercetător la altul, este un 
mijloc mai puțin nesigur pentru identificarea cuvintelor din substratul 
traco-dac al limbii române decât reconstrucția tipurilor indo-europene. 

Între diversele cuvinte comune românei și albanezei — 
aproximativ 80 (la Brâncuș, Voc., sunt 132) — trebuie să se distingă 
mai întâi cele cu aceeași formă și cu același sens în română și albaneză 


154 


(buză: alb. buze, călbează: kelbaze, ciucă: çukë) şi care au fost 
explicate greșit uneori prin împrumut (Th. Capidan, DR II, 
1922-1923, p. 445-487; Sandfeld, Ling. balk., p. 65-67). Nu există 
criterii pentru a decide că termenii de acest fel provin dintr-o limbă 
în alta (Rosetti, ILR, p. 240) şi de aceea se poate presupune că provin 
în ambele din aceeași limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică. 

A doua grupă este constituită din cuvintele care se aseamănă în 
cele două limbi, fără ca forma și/sau sensul lor să fie identice. Ele nu 
pot D împrumuturi. Diferitele deosebiri de formă dintre cuvintele 
albaneze şi cele românești aparţinând ultimei grupe au fost 
sistematizate în tabele de corespondențe fonetice întocmite de C. 
Treimer și reluate de unii lingviști. Se constată că unui sunet albanez 
îi corespund uneori în română mai multe sunete, ca în cazul alb. th, 
căruia îi corespund s (tharbët „acru, acidulat“: sarbăd), ts (thark 
„Hürde, Pferch“: farc), č (thump „bold, ghimpe, spin; vârf ascuţit al 
unui obiect; ac de albină; limbă de clopot“: ciump), f (thërime 
„Splitter, Scherbe, Trumm, Brot krume“: fărâmă), sau în cazul alb. 
sh, căruia îi corespund în română e (moshë „vârstă“: moș), $ 
(shkrumb „alles verkohlte, verbrannte“: scrum), č (shut: ciut). 
Aceste corespondențe au rolul criteriului fonetic din etimologiile unor 
cuvinte care pornesc de la o formă atestată într-o limbă dată. O listă 
completă a acestor corespondențe există la Rosetti, ILR, p. 244-255, 
şi la Brâncuș, Voc., p. 11-15. Este important de precizat că orice 
comparaţie de acest fel între română și albaneză trebuie făcută între 
formele vechi ale. celor două limbi (româna comună și albaneza 
comună), și nu între stadiile contemporane ale celor două limbi 
(Brâncuş, Voc., p. 15). O listă a cuvintelor comune românei și 
albanezei prezintă Brâncuș, Voc., care le împarte în cuvinte 
autohtone sigure (89, p. 28—129) și probabile (43, p. 130-151). O 
analiză a listei la I.I. Russu, CL XXIX, 1984, p. 155-159. 

Cealaltă metodă, practicată de A. Philippide, G. Pascu, Th. 
Capidan, G. Giuglea, I.I. Russu, G. Reichenkron, A. Vraciu, G. 
Ivănescu, C. Poghirc, care este de fapt o reconstrucţie, este valabilă 
și pentru cuvintele moştenite în albaneză. S-au folosit mai multe feluri 
de comparații cu o serie de limbi indo-europene pentru a reconstrui, 
pornind de la română, cuvintele traco-dace care ar sta la baza unor 
cuvinte românești. Astfel s-au făcut comparatii cu vechile limbi 


155 


balcanice (macedoneana, ilira, vechea greacă), pe considerentul 
ipotetic că unele cuvinte aveau o circulaţie mai largă, deci existau și 
în traco-dacă, de unde s-au transmis românei; s-au făcut comparații 
cu limbi indoeuropene mai îndepărtate (limbile baltice şi armeana), 
cu oricare altă limbă indo-europeană veche sau modernă din care 
româna n-a putut împrumuta, direct sau indirect (în acest caz trebuie 
păstrate regulile de corespondenţă fonetică pe plan indo-european). 
Şi pentru această categorie au fost identificate între 80 și 100 de 
cuvinte în fondul de elemente din substrat (o listă a lor la Russu, 
Elemente), cu grade diferite de probabilitate. Şi mai puţin sigură este 
metoda reconstrucției unor cuvinte traco-dace prin referire la 
rădăcini reconstruite și afixe indo-europene, nu la cuvinte atestate. 
Este evident că în acest caz cele două criterii fundamentale ale 
etimologiei (fonetic și semantic) nu se pot aplica cu aceleași rezultate 
ca în cazul comparaţiei cu albaneza, fiindcă unul dintre cei doi 
membri, necesari în orice comparaţie, nu există. De aceea, refacerea 
unei forme traco-dace în aceste condiţii este foarte dificilă și mai 
totdeauna nesigură (Al. Rosetti, SCL XXI, 1970, p. 513-515). Al. 
Rosetti (op. cit., p. 514) a atras atenţia asupra faptului că cei ce 
practică reconstrucția au încercat să găsească o origine autohtonă 
pentru cuvinte care primiseră înainte explicaţii satisfăcătoare prin 
latină (arunca, codru, rână, sat) sau prin alte limbi. Sunt alese pentru 
a fi explicate prin această metodă — arată Al. Rosetti — cuvinte 
despre care se afirmă că sunt vechi, fără să se facă proba științifică. 
Şi, ceea ce este mai important din punct de vedere metodologic, 
apropierile de acest tip fac abstracție de condițiile istorico-sociale care 
ne pot explica evoluţia cuvântului românesc. 


III. 3. 2. Categorii de cuvinte autohtone 


La fel ca în capitolul consacrat cuvintelor latinești moştenite, 
distingem ȘI aici diverse categorii, la fiecare intervenind criterii diferite 
în stabilirea sau acceptarea etimologiei traco-dace: 

e cuvinte pentru care s-au propus numai etimologii traco-dace (III. 
IZ 


156 


e cuvinte pentru care s-au propus fie o etimologie traco-dacă, De 
o explicaţie prin împrumut din albaneză (III. 3 .2 .2.); 

e cuvinte după unii cu etimologie traco-dacă, după alţii moştenite 
din latină (II. 3 2. 3.); 

e cuvinte considerate de unii ca provenind din traco-dacă, de alţii 
formaţii pe teren românesc (IH. 3 2. 4.); 

e cuvinte cu etimologii diverse, dintre care una traco-dacă (III. 3 
SP As PI 


III. 3. 2. 1. Cuvintele din prima categorie, pentru care s-a propus 
numai o origine traco-dacă, sunt puţin numeroase. Între ele sunt unele 
(barză, bâlc, brad, buc, mal, viezure) considerate ca autohtone pe baza 
comparației între română și albaneză, dar bâlc, buc nu sunt incluse în 
lista elementelor autohtone stabilită de Russu, Elemente. Pentru altele 
(druete, mazăre) unii cercetători au făcut dovada originii autohtone 
pe baza atestării lor în unele limbi vechi balcanice, în timp ce alții au 
folosit tot comparatia dintre română şi albaneză. În toate aceste cazuri 
se folosesc criteriul fonetic şi cel semantic, precum şi criteriul 
onomasiologic, care uneori este implicit (sunt cuvinte care aparţin 
terminologiei referitoare la om, la natură și la raportul dintre om și 
natură). 


III. 3. 2. 2. Elementele românești comune cu albaneza au fost 
explicate, în general, fie ca împrumuturi din această limbă (N. Jokl, 
Th. Capidan, S. Puşcariu, E. Çabej), efectuate relativ târziu, în 
perioada românei comune (deci până în sec. X—XII), fie ca rezultat al 
influenţei idiomului preroman din Dacia asupra latinei orientale (în 
acest ultim caz elementele respective sunt moştenite împreună cu 
întregul fond al limbii). Pentru a face distincţie între cele două tipuri 
nu există nici un criteriu sigur. 

Criteriul fonetic, cel mai important în stabilirea relaţiei etimologice 
dintre două cuvinte, poate fi folosit parțial. În cazurile când unui sunet 
albanez îi corespund diverse sunete în română (cf. alb. th care are 
patru corespondente în română s, ts, Č, f, vezi capitolul precedent) este 
foarte probabil că avem a face cu cuvinte din substrat pentru română 
și din stratul limbii albaneze pentru această limbă. Dacă ar fi vorba 
de împrumuturi din albaneză ar fi fost firesc ca același sunet albanez 


157 


să nu fi avut tratamente diferite în română. Deci coincidenta fonetică 
(și semantică) a cuvintelor românești cu cele albaneze ar fi o probă 
pentru explicația prin împrumut. Dacă avem rom. buză — alb. buze, 
rom. călbează, gălbează — alb. kelbaze, gëlbazë, rom. cioc — alb. 
çok, aceasta ar fi o probă că este vorba de împrumut dintr-o limbă în 
alta, în timp ce în cazul cuvintelor cu formele mult diferite (brâu 
„ceinture““— alb. bres, brez; rom. curpen — alb. kulper, kurpul şi 
kurpen; rom. mânz — alb. mes) am fi în prezenţa unor cuvinte mai 
vechi, tratamentul diferit din cele două limbi ar fi dovada unor evoluții 
fonetice ulterioare din albaneză și română. 

Criteriul fonetic a fost invocat în unele cazuri particulare în alt fel. 
S. Puşcariu, LR 1, p. 264-265 a adus ca argument pentru statutul de 
împrumut al unui cuvânt fapte fonetice: ghionoaie și ghiuj ar fi 
împrumuturi pentru că au consoana g, și nu j, ca în celelalte 
elemente de substrat (jumătate: gjymes), la fel gogă pentru că nu are 
ó diftongat, iar noian pentru că nu prezintă transformarea în î a lui a 
accentuat urmată de n, ca în elementele latinești moștenite și în 
celelalte elemente de substrat. Pentru a vedea cât de complicată este 
analiza acestor elemente, menţionăm că din cele patru cuvinte 
discutate de S. Pușcariu și admise în fondul autohton de Al. Rosetti 
(ILR, p. 249-252) şi de Gr. Bräncus (Voc., p. 79-81, 105-106, 141), 
trei (ghiuj, gogă, noian) nu apar la Russu, Elemente, iar cu privire la 
al patrulea, deși inclus în listă, se spune că „ar putea fi cazul unui 
împrumut din albaneză“ (Russu, op. cit., p. 168). 

Un alt criteriu suplimentar în stabilirea cuvintelor din substrat este 
invocat de Brâncuș (Voc., p. 25-26): „Autohtonismul elementelor 
românești comune cu albaneza se poate dovedi și prin uniformitatea 
pe care acestea, cu puţine excepţii, o prezintă din punctul de vedere 
al răspândirii pe teritoriul de limbă română comună. Faptul că erau 
cunoscute atât la nord cât şi la sud de Dunăre nu se poate explica decât 
prin aceea că ele ni s-au transmis prin latină, idiom relativ unitar în 
zonele carpato-dunărene“. Nu pot să nu remarc faptul că între 
cuvintele general răspândite în română sunt și unele care, după 
fonetism (identitate completă), ar părea să fie împrumuturi conform 
teoriei celor ce susțin ideea de împrumut în cazul identității fonetice. 

În sfârșit, criteriul istorico-social şi cel semantico-onomasiologic 
pot fi invocate ca un argument împotriva împrumuturilor din 


158 


albaneză, căci formele de viaţă pastorală, agricolă etc. pe care le 
reflectă fondul lexical în discuţie erau în lumea preromană din 
ținuturile în care s-a dezvoltat româna cel puțin de aceeași intensitate 
ca la strămoșii albanezilor. Este de neconceput, așa cum au arătat A. 
Philippide, Al. Graur, I.I. Russu, Gr. Brâncuș, la românii care 
practicau păstoritul, să împrumute atâtea cuvinte păstoreşti de la 
albanezi, iar aceştia nici unul de la români. 

În concluzie, o problemă încă nerezolvată în condiţii satisfăcătoare. 


Situaţia este în parte asemănătoare cu dificultățile pe care le avem 
când este vorba de separat elementul iberic de cel basc (unii vorbesc 
chiar de ibero-bască). Se ştie că... nu se știe nimic cert despre originea 
iberilor, dar se presupune că ar fi africană (familia hamitică). Limba 
iberică, limbă mediteraneană neindoeuropeană, nu este nici ea prea 
bine cunoscută, deși are atestări bogate (mai mult de 1000 de 
cuvinte înregistrate). S-au identificat unele rădăcini și sufixe precum 
şi o serie de elemente cu o ocurenţă deosebită al căror sens nu este 
cunoscut. Există numeroase coincideenţe cu basca (absenţa lui r- și 
f-; sufixul -tar în nume de locuitori: bermeotar „din Bermeo“; 
pronume în -en care pare să corespundă desinenței de gen din bască; 
toponimice cu elementul iniţial i/i-/lerda > sp. Lérida, Ilici > Elche 
— care se aseamănă cu basc. iri, uli, uri „oraș"). Aceste coincidente 
nu înseamnă că iberica și basca au o origine comună nici că una 
provine din cealaltă; ele se pot datora contactului dintre iberă și bască, 
deci pot fi rezultatul unei influențe iberice asupra bascei. Comparaţia 
cu basca a servit la interpretarea inscripțiilor iberice (inscripția gudua 
deisdea, de pe vasul de la Liria — provincia Valencia, înseamnă în 
basca actuală „strigăt de / la război“, dar nu există indicii că gudu şi 
dei aparţin lexicului basc primitiv și că sunt împrumuturi vechi iberice 
păstrate în bască). Datorită acestor fapte este, așa cum am afirmat mai 
sus, foarte greu de separat elementul iberic de cel basc. Se presupune 
a fi iberice cuvinte care se referă la forme de relief, faună și floră 
(sp. balsa, cat. bassa; sp., ptg. barranco; cat. mantega, sp. manteca, 
ptg. manteiga; sp. carrasca, gándara, lama). Unele dintre aceste 
cuvinte există şi în bască. Există și cuvinte iberice care au pătruns în 
bască și au fost luate apoi din bască de limbile romanice (oc. esquèr, 
cat. esquerre, sp. izquierda; sp. vega, gasc., DIS. veiga). Pentru toate 


159 


aceste probleme ale lexicului iberoromanic, vezi Johannes 
Hubschmid, Lenguas prerromanes de la Peninsula Ibirica, 
Testimmonios románicos, în Enciclopedia Lingüística Hispánica, t. 
I, Madrid, 1960, p. 27—66. 


III. 3.2.3. Cuvintele pentru care s-au propus un etimon traco-dac 
şi unul latinesc au diferite grade de probabilitate de a aparține fondului 
autohton moștenit de română. Am arătat, în capitolul. consacrat 
elementelor latinești, că un cuvânt ca mură „stomac de animal rume- 
gător““ are etimologie latină certă. Cât privește presupusul etimon din 
substrat pe care îl avem în vedere pornind de la un termen albanez, 
este important ca termenul albanez să fie din limba preromană pe care 
o continuă albaneza. Termenii albanezi a căror origine a fost expli- 
cată prin latină nu pot fi luaţi în considerare ca termeni de substrat ai 
limbii române. 

Trecând la discutarea unor exemple, începem cu cele pentru care 
ctimonul termenului albanez este chiar cuvântul latinesc care stă și la 
baza cuvântului românesc considerat a fi moștenit din substrat. 
Originea autohtonă a unor astfel de termeni nu poate fi acceptată. 
Astfel, rom. codru < lat. *quodrum < quadrum (CDDE 384; REW 
6921; DA; CDER 2228; Densusianu, IR I, p. 58; Rosetti, ILR, p. 
103; I.I. Russu, CL XXIX, 1984, p. 158), considerat ca provenit din 
substrat de unii (Hașdeu, EMR II, p. 289, şi Philippide, OR II, p. 708), 
este explicat în albaneză ca provenind din lat. guadrus (Brâncuș, Voc., 
p. 136-137). CDER 2228, crede că alb. kodre este chiar împrumut din 
româna comună. Într-o situaţie asemănătoare sunt și alţi termeni, ca 
sarică, cruța, fluture, pentru care în română s-au propus, pe lângă 
etimologia latină sau de substrat, și alte etimologii (vezi mai jos). 

Există situații când, pe lângă etimonul latin, cuvântul albanez a fost 
explicat recent ca rezultatul unei evoluții interne. Astfel, până nu de 
mult alb. dermoj „a fărâma, a îmbucătăţi, a distruge“, cu care se 
compară rom. dărâma (Brâncuș, Voc., p. 139-140), a fost explicat 
prin lat. *deramare, termen latinesc care stă și la baza rom. dărâma 
(Cihac I, p. 226; TDRG; REW 2578; CADE; Scriban; CDER 2789; 
Graur, BL V, 1937, p. 95; Giuglea, LL I, 1940, p. 158). Dar în ultimul 
timp, corespondentul albanez este considerat derivat al substantivului 
drome „fărâmă“ (Brâncuș, Voc., p. 139). Tot astfel, alb. njeguli(e), 


160 


care corespunde rom. negură, a fost explicat prin același cuvânt latin 
(nebula) care stă la baza termenului românesc, până când s-a dat o 
nouă explicaţie termenului albanez (considerat variantă a lui mjegull 
„ceată“). Nici în aceste cazuri nu avem de ce să renunţăm la 
etimologia latină a termenului românesc, care este satisfăcătoare din 
punct de vedere fonetic și semantic; în plus, termenii latinești în 
discuţie au continuatori romanici: dalm. dramuor „schlacten“, 
„töten“ şi alte forme cu prefix în engadineză, veche franceză, 
occitană REW 2578; pentru nebula în domeniul romanic sunt citate 
forme dialectale italiene, franceze și catalane REW 5866. 

Dintre cuvintele explicate prin traco-dacă sau prin latină și care 
sunt cu mai mare grad de probabilitate de origine autohtonă retnem 
pe rom. sarbăd „(mai ales despre lapte) acru, fad“, care nu provine 
din lat. exalbidus, ca omonimul său sarbăd „palid“ (EW 1521), ci 
dintr-un cuvânt autohton care stă și la baza alb. tharbët cu același sens 
(Brâncuș, Voc., p. 110-111). CDER 7651, este de părere că relația 
dintre sarbăd și alb, tharpet nu este clară. 

Există o categorie pentru care nici etimologia traco-dacă, nici cea 
Jatinească nu este edificatoare, ambele prezentând dificultăți de ordin 
fonetic și/sau semantic. Este, de exemplu, cazul lui arichiță „ceea ce 
rămâne din zer după ce se extrage urda“, comparat cu alb. ajkë, alke 
„smântână, caimac; unsoarea lânei de pe oaie“ (Brâncuș, Voc., p. 132) 
sau explicat prin lat. alica „bob de orz sau de grâu“ (Per. Papahagi) 
sau prin diminutivul alicula (> *ariche) cu sufixul -iță (B.P. Hasdeu). 


III. 3. 2. 4. Cuvintele explicate prin substrat, dar și ca formaţii pe 
teren românesc au primit şi alte soluții etimologice. Le prezentăm aici 
(v. și arichiță mai sus), deși ele ar putea fi tot atât de bine prezentate 
în categoria care urmează. Aparţin acestei categorii de cuvinte de felul 
lui căpușă, derivat din cap + -uşă (Pascu, Suf., p. 361; S. Puşcariu, DR 
II, 1922-1923, p. 592-594; REW 1668; Philippide, OR II, p. 703; 
Drăganu, Românii, p. 75; Scriban; CDER 1396), care a fost com- 
parat cu alb. kepushe (Th. Capidan, DR II, 1922-1923, p. 528; 
Rossetti, ILR, p. 247; Russu, Elemente, p. 146-147; Brâncuş, Voc., 
p. 56-58). Nu interesează pentru discuţia de față etimologia lui 
G. Giuglea (Concordances linguistiques entre le roumain et les 
parlers de la zone pyrénéenne, Cluj, 1937, p. 3-6), care reconstruieşte 


11 — Introducere în etimologia limbii române 16] 


un postverbal latin *capa al verbului capere „a agăța“. Dintre 
„ celelalte două etimologii este preferabilă prima, conform căreia 
căpușă se explică din punct de vedere fonetic și chiar semantic în 
cadrul limbii române, în timp ce forma albaneză este explicată fie din 
sîrbocroată (Meyer: scr. krpusa, ap. Russu, Elemente, p. 146), fie din 
verbul kap „a agăța, a prinde“ + -ush&, așa cum precizează Brâncuș 
(Voc., p. 57); această derivare prezintă dificultăţi, fiindcă -ushe nu se 
ataşează la teme verbale. 

Alături de acest termen poate fi menționat noian, considerat derivat 
din noiu + -an (I.I. Russu, DR XI, 1948, p. 180, etimologie 
menţionată și de Rosetti, ILR, p. 252); cuvântul de bază a fost 
comparat cu alb. ujë „apă“, ujane „ocean“ (TRDG; S. Puşcariu, DR 
III, 1924-1925, p. 387; idem, LR I, p. 265; Rosetti, ILR, p. 252) și 
explicat de Hasdeu (CB 1, 1878, p. 295) dintr-un *oian, cu aglutinarea 
lui n din construcții ca un oian. Gr. Brâncuş (Voc., p. 105) arată câ „nu 
se poate admite că rom. noian provine din alb. ujane““, acesta din urmă 
fiind o creatie livrescă relativ recentă. Deşi este dat la categoria 
cuvintelor autohtone sigure, Brâncuș (op. cit., p. 106) declară: „cu mai 
multă probabilitate se poate susţine explicarea lui noian dintr-un 
noi(u) cu suf. -an“, printre altele și pentru faptul, semnalat de 
S. Pușcariu, că noian are fonetismul dn. care exclude ideea unui 
cuvânt străvechi. 

Pentru abur s-au propus etimologii latinești (vapor, *vapulus, 
*albulus; bibliografia la CDER 28), care prezintă dificultăți de ordin 
fonetic și, uneori, chiar semantic, și alta traco-dacă (comparaţie cu alb. 
avull „fum, abur“, pentru care vezi Brâncuș, Voc., p. 28—30), ultima, 
la rândul ei, cu probleme de ordin fonetic și, în plus, în condițiile în 
care originea alb. avull este neclară. În aceste cazuri am putea 
considera că avem a face cu o etimologie nesigură, dacă n-ar exista 
și posibilitatea explicării lui pe teren românesc ca postverbal de la 
aburi < lat. pop. *abburire sau *abbulire (O. Densusianu, „Romania“ 
XXV, 1896, p. 130-131), de la abura < lat. *abburare (EW 108; REW 
15) sau de la abura < boare < gr. Bop (E. Petrovici , CL X, 1965, 
p. 257-258). 


III. 3. 2. 5. Ultima categorie, aceea a cuvintelor pentru care, pe 
lângă etimologia traco-dacă, s-au propus şi alte soluţii etimologice, 


162 


este cel mai bine reprezentată. Ilustrăm categoria numai cu unele 
dintre cuvintele pentru care s-au propus o origine traco-dacă, una 
latină și alte diverse surse. Sarică „haină ţărănească lungă și miţoasă 
pe dinafară“, cunoscut în aromână, a fost comparat cu alb. sharke 
„idem“; atât alb. sharke, cât și rom. sarică au fost explicate prin lat. 
*sarica (Brâncuș, Voc., p. 146). G. Rohlfs, a cărui părere o 
împărtăşeşte Al. Rosetti (ZLR, p. 213), explică termenul românesc prin 
ngr. Õdpıxa „haină de iarnă“, iar E. Çabej (ap. Brâncuș, loc. cit.) 
crede că în română şi greacă este vorba de un împrumut din 
albaneză. Cred că în acest caz explicarea prin latină se justifică însă 
prin răspândirea romanică a lat. *sarica <serica „mătase“ (REW 7848 
citează fr. serge, oc., sp. jerga, ptg. xerga provenind de la serica ai 
alte forme romanice de la *sarica (alături de română, calabr. sarga, 
fr. sarge, sp. sarga) sau de la *sirica (v. milanez sirigo, v. moden. 
sirge, Sp., ptg. sirgo), ca și prin satisfacerea criteriilor fonetic și 
semantic (după Corominas, DCELC s.v. jerga, în textele latine din 
secolul al VI-lea apare cu sensul de „tunică, fustă“). De altfel, alb. 
sharke a fost explicat el însuşi prin latină (vezi mai sus). Într-o situaţie 
asemănătoare sunt rom. fluture și alb. fluture, explicate ca formaţii de 
la câte un verb (flutura, respectiv fluturoj „a zbura“), care provin de 
la același verb latinesc *fluctulare (v. Brâncuş, Voc., p. 140). De 
remarcat că atât pentru română, cât și pentru albaneză s-a propus o 
origine onomatopeică, pentru care vezi Brâncuș, loc. cit.; I. Fischer, 
în ILR II, p. 117, crede că e mai verosimil ca verbul să fie un derivat 
al lui flutur(e) < lat. *flutulus. 

Este interesant cazul adjectivului mare, explicat prin lat. mas, 
maris „bărbat“, cu o evoluţie semantică descrisă de CDDE 1048: ideea 
de „mărime“ a fost asociată cu aceea de „virilitate“, două noţiuni 
apropiate, mai întâi când a fost vorba de animale. Această explicaţie 
a fost acceptată de numeroși cercetători, chiar dacă termenul latinesc 
nu are corespondenţi romanici (EW 1027; CDDE 1048; TDRG; 
CADE; CDER, 5091; Puşcariu, Études, p. 478, nota. Fischer, Lat. 
dun., p. 142, presupune că schimbarea de sens a cuvântului latinesc 
s-a produs din cauza asemănării cu un cuvânt autohton). Tot din latină, 
și anume de la substantivul mure, este considerat de L. Spitzer (MRIW 
I, 1914,p.294) şi de G. Bonfante (în „Bolletino dell Istituto di Lingue 
Estere“, Genova, V, 1957, p. 3-9). Cuvântul românesc a fost 


163 


apropiat, de alți cercetători, de o formă dialectală malle, a alb. madhe, 
adjectiv feminin „mare“, de la o formă refăcută veche albaneză *maze 
(Brâncuș, Voc., p. 93). Nu interesează celelalte etimologii (se trimite 
la celticul mer sau tracul -maros), care sunt fanteziste. Ilustrativ pentru 
dificultatea problemei este faptul că Al. Rosetti îl discută pe mare la 
elementele latine moştenite (TR p. 179), dar îl dă și la elementele 
comune cu albaneza (ILR, p. 271), probabil datorită expresiilor 
comune românei și albanezei în care apare: mare lucru etc. Este mai 
simplu de explicat schimbarea semantică dacă acceptăm oricare dintre 
ctimoanele latinești; problemele de ordin fonetic și semantic care se 
pun dacă acceptăm etimologia traco-dacă nu pot fi soluționate. De 
remarcat că în cazul lat. mare „mer“ evoluţia semantică din română 
se explică prin sensul „mare cantitate“, existent și în alte limbi 
romanice. Adjectivul mare nu apare între elementele de substrat date 
de Russu, Elemente. 

În această ultimă categorie ar putea fi amintit şi rom. mire, care, 
prin etimologiile primite, a fost atribuit aproape tuturor straturilor 
etimologice ale limbii române. A fost considerat ca provenind din 
latină sau din substratul traco-dac (detalii mai departe), din vechea 
treacă pătruns de fapt în latină (gr. ueTpa6) „adolescent““> lat. *milex 
(Diculescu, DR IV 19, p. 492), din greaca bizantină uvp6ec, 
unguento, unctus“ (CDER 5329), din cumană (mir „principe“ 
Philippide, OR II, p. 378), din turcă (amir „şef“ Pascu II, p. 108), din 
slavă (calc după bg. vojno P. Skok vezi mai jos), din albaneză (alb. 
mire „gut, schön, sanft, billigt“ B.P. Hasdeu, în „Columna lui 
Traian“ 1873,p. 110, L. Şăineanu, Încercare, p. 16; CADE). 

Mă voi opri asupra disputei dintre „substratiști“ și adepţii originii 
latine, celelalte etimoane neîntrunind un număr prea mare de adepți 
și fiind ușor de respins. Cronologic, dar și în ceea ce privește numărul 
mare de adepti, trebuie amintită, în primul rând, opinia conform căreia 
mire < lat. miles „soldat“. Este însă de remarcat că, în condițiile 
dificultăților de ordin semantic ale explicării acestei evoluţii (din punct 
de vedere fonetic ea este perfectă), argumentele adepților originii 
latine au fost foarte diferite. Au fost aduse în discuţie coincidenta 
dintre vârsta serviciului militar și aceea a căsătoriei sau obiceiurile de 
nuntă la români cu aspecte ce trimit la o „luptă“ (P. Papahagi, Notițe 
etimologice, București, 1907, p. 36-38), căsătoria dintre soldaţii 


164 


romani și autohtone (TDRG), calc după bg. vojno „soldat, soţ“ < v. 
sl. vojn „soldat“ (P. Skok, în „Archiv für slavische Philologie“ 
XXXVII, p. 85, soluţie adoptată şi de REW 5568; în editia din 1912, 
REW consideră originea latină ca improbabilă), caracterul sacru al 
căsătoriei ortodoxe în virtutea căruia sotul devenea un miles Christi 
(L. Spitzer, RIEB I, p. 270). Etimonul miles a fost acceptat fără 
argumentare de O. Densusianu. Al. Graur (BL V, 1937,p. 105) con- 
sideră îndoielnică această etimologie. 

Celălalt grup „compact“ de, etimologişti este reprezentat de 
substratiști. Este de remarcat că și aici argumentele diferă de la un 
cercetător la altul. De o parte se situează I.I. Russu (Etnogeneza 
românilor, București, 1981,p. 354) şi G. Ivănescu (ILR, p. 259), care 
resping comparatia cu albaneza (limbă în care mire „bun, frumos“ 
pune o serie de probleme etimologice și în care r corespunde unui 
indo-european ] care ar fi trebuit să dea în albaneză un /). G. Ivănescu 
reconstruiește pe baza v. sl. milă, prus. mils, lit. meilùs „iubit, drag“ 
un trac *milu, cu același sens, -e din rom. mire reprezentând la origine 
o formă de vocativ. I.I. Russu reconstruieşte o rădăcină 
indo-europeană *merio- „tânăr“ pornind de la v. indian mârya- 
„bărbat, tânăr, iubit“ și maryakă- „adolescent“, de la v. gr. meiras 
„băiat, fată“, meirâkion „copil“ şi de la alb. mer-k-osh „omuleţ“. 
Transformarea lui -e- în -i- ar fi un fenomen specific al substratului 
trac al limbii române. Pe de altă parte Gr. Brâncuș (Voc., p. 142-143), 
care consideră originea de substrat a lui mire ca probabilă, crede că 
alb. mirë nu trebuie exclus din discuţie, arătând că în română și 
albaneză există și alţi termeni comuni referitori la căsătorii. 

De curând, Jana Balacciu-Matei (RRL XXXV, 1990, p. 271-277) 
a intervenit în discuţie. Examinând propunerile etimologice și 
constatând că principala dificultate a acestor este explicarea evoluției 
semantice (căreia i se adaugă, în cazul originii trace, dificultatea 
reconstruirii unui cuvânt trac sau indo-european), autoarea crede că 
se poate argumenta, pornind chiar de la semantismul cuvintelor 
românești folosite pentru conceptul de „logodnic, mire“ ca și în urma 
unei analize comparative latino-romanice a acestora, originea latină 
a lui mire. Autoarea constată că lat. sponsus nu a fost păstrat cu acest 
sens decât în it. sposu şi sard. ispozu (în celelalte limbi romanice nu 
se folosește decât pentru desemnarea lui Hristos cf. fr. époux de 


1 65 


l'Eglise). Limbile romanice au apelat la noi termeni pentru 
desemnarea mirelui (franceza substantivarea unei forme flexionare a 
verbului marier: le marie, la mariée, limbile iberoromanice 
descendentul unui lat. *nouius). În vechea română, termenii folosiţi 
pentru această noțiune sunt mire, june (arom. giune) < lat. iuuenis, 
tinir în aromână < lat. tener. Autoarea deduce opțiunea românei pentru 
un cuvânt cu sensul „tânăr“ și crede posibil a se atribui rom. mire un 
sens inițial, neatestat „tânăr“. Evoluţia lat. miles „soldat“ la mire 
„tânăr“ şi apoi „logodnic, mire“ devine clară dacă se are în vedere 
evoluţia altui termen al limbajului militar latin (ueteranus > rom. 
bătrân „om în vârstă“). Opozitia latină iniţială miles „soldat“ ~ 
ueteranus „fost soldat“ s-a transformat în opoziţia „tânăr“ ~ „bătrân“ 
(acesta fiind singurul sens al descendentului lui veteranus în română). 
Este rezultatul a ceea ce Malkiel numește „polarizare“. În sprijinul 
etimologiei latinești prezentată de Jana Balacciu-Matei, Magdalena 
Vulpe (LR XLVI, 1997, p. 219-222) a adus recent o atestare a sensu- 
lui vechi de „soldat“, „tânăr“ al lui mire în diverse colinde. 


III. 4. Cuvinte de origine slavă 


Româna s-a dezvoltat în condiții diferite de cele ale celorlalte limbi 
romanice, într-o izolare totală de restul domeniului romanic și de 
latină (contactele cu limbile romanice au început în epoca modernă). 
Unul dintre rezultatele cele mai cunoscute ale acestei situații speciale 
este faptul că româna a fost în contact cu aproape toate limbile slave, 
atât în variantele lor moderne cât și cu variantele vechi (vechea slavă, 
primul idiom slav notat în scris, și slavona, care nu a evoluat ca 
celelalte limbi slave vii, ci s-a păstrat cu vechile caracteristici, ca limbă 
a bisericii și culturii în orientul Europei, un rol similar aceluia al latinei 
medievale în occidentul Europei). Acest contact permanent de mai 
bine de un mileniu a făcut ca împrumuturile slave ale românei să nu 
constituie o masă nediferenţiată; în funcţie de două criterii — 
limbile din care provin şi epoca în care au pătruns — se pot distinge 
diverse categorii de împrumuturi. Cele mai vechi împrumuturi slave 
provin din slava veche (numită şi bulgara veche) altele, mai noi, din 
diverse limbi și dialecte moderne, fie pe cale orală (din bulgară, 


166 


sârbocroată, ucraineană, rusă), fie pe cale scrisă, cărturărească (din 
slavona mediobulgară, precum și din cea sârbocroată sau ruso-ucra- 
ineană, din polonă și din rusa modernă). 

Comparând situaţia cuvintelor slave din română cu diversele 
împrumuturi făcute de limbile romanice occidentale observăm că celor 
mai vechi împrumnturi slave le corespund cuvintele din superstratul 
germanic în occidentul romanic. Cuvintele din slavonă ocupă o poziție 
similară cu cea a cultismelor, adică a împrumuturilor latinești 
savante, din limbile romanice occidentale. În sfârşit, cuvintele slave 
din limbile și/sau dialectele slave moderne sunt asemănătoare cu 
împrumuturile orale ale idiomurilor romanice făcute din limbile 
neromanice învecinate, fiind rezultatul unor situații de bilingvism 
(francezo-german în Alsacia, Belgia, francezo-flamand în Belgia, 
romanș-german în Elvetia, italo-german în nordul Italiei; în această 
din urmă regiune găsim și bilingvism italiano-slav). Astfel de 
cuvinte sunt, în general, răspândite pe arii mai restrânse, limitate la 
regiunile de contact. Se poate deci afirma că, la fel ca în cazul 
împrumuturilor slave din română, fluxul împrumuturilor germanice 
nu a fost întrerupt niciodată în limbile romanice occidentale, mai ales 
în franceză, italiană și romanșă. Alături de elementele germanice vechi 
(gotice, suabe, francice, longobarde), în Italia avem elemente care 
provin din alzhochdeutsch şi mittelhochdeutsch şi, limitate la Italia de 
nord, din germana modernă. În Franţa, în afară de elementele care 
provin din germana de sus — în fazele sale antică, medie şi nouă și 
care sunt deosebit de frecvente în zonele de graniță (în special în 
Alsacia și Lorena), există un important număr de cuvinte din 
germana de jos, mai ales olandeză, atât în fazele mai vechi cât și în 
cele moderne. Cf. Tagliavini, Originile, p. 228. Din această cauză, 
același Tagliavini (Originile, p. 226) observă „Dificultatea deter- 
minării epocii şi originii cuvintelor germanice e deosebit de serioasă 
în franceză şi italiană, pentru că în aceste două limbi care au suferit 
influenţe germanice îndelungate și diverse mai mult decât celelalte 
limbi romanice, i se prezintă cercetătorului mai multe posibilităţi, iar 
criteriile lingvistice şi istorico-culturale nu totdeauna sunt suficiente 
pentru a le distinge cu siguranță". 

Ca şi în capitolele precedente, şi în acesta distingem diverse 
categorii, conform explicaţiilor date mai sus: 


167 


e cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane slave moderne 
(II. 4.1.); 

e cuvinte considerate ca împrumuturi fie din slava veche, fie din 
slavonă (III. 4. 2.); 

e cuvinte explicate de unii prin împrumuturi din limbile slave, iar 
de alţii ca formate pe teren românesc (III. 4. 3.); 

e cuvinte care după unii provin din limbile slave, dar pentru care 
s-au propus și etimoane din alte limbi (III. 4. 4.). 


III. 4. 1. Pentru a se preciza care este limba slavă din care a putut 
să fie împrumutat un cuvânt considerat unanim slav se operează cu 
diverse criterii. Pentru început discutăm termenii Care au aceeași 
formă şi același înţeles în limbile slave din care se presupune că 
provin. În astfel de cazuri criteriul de bază pentru stabilirea etimologiei 
corecte este cel al răspândirii geografice. Cuvintele răspândite în 
întreaga arie a dacoromânei sau în cea mai mare parte a ei (adesea ele 
se găsesc în aceeaşi formă și în dialectele aromân, meglenoromân și 
istroromân), de felul lui babă, lopată, sunt cuvinte vechi slave sau 
vechi bulgare (Mihăilă, Studii, p. 10). De aceea, într-un caz ca cel al 
verbului năclăi, cuvânt popular și foarte răspândit, etimonul este v. 
sl. naklejvamu „coller, entoiler, encoller“ (DLR, s.v.; Coseriu, 
Estudios, p. 199) şi nu trebuie să se invoce rus. nakleit’ „a lipi“ 
(DLRM, CADE şi CDER 5557, trimit la ambele cuvinte). Răspândirea 
geografică în sudul teritoriului dacoromân este un indiciu că avem a 
face cu un termen care provine din bulgară sau din sârbocroată, iar 
existenţa unui cuvânt slav în nordul aceluiași teritoriu poate fi o probă 
pentru originea ucraineană, rusă sau polonă. 

Criteriul geografic poate ajuta la separarea cuvintelor 
slavo-bulgare de cele sârbocroate, ultimele fiind răspândite în Banat 
Și, parțial, în vestul Olteniei, sudul Crişanei și sud-vestul Transilvaniei. 
Am dat mai sus cazul lui pour cu sensul de „viţă de vie“, la care 
răspândirea geografică a cuvântului (sud-vestul Olteniei) l-a 
determinat pe Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 424; Contrib., p. 146) 
să opteze pentru etimologia sârbocroată. Același criteriu geografic ne 
permite să considerăm, împreună cu G. Mihăilă (Studii, p. 87), că 
mătrăşi, motroși, potroşi sunt de origine bulgară (potrosa „a frânge, 
a rupe, a cheltui (ban pentru că aceste cuvinte sunt răspândite 


168 


numai în Oltenia, Transilvania și Moldova; ele nu pot fi considerate 
împrumuturi din scr. petrositi „a cheltui, a consuma“ (DLRM; DLR; 
Scriban) nefiind înregistrate în Banat, cum ar fi fost de așteptat dacă 
limba-sursă ar fi fost sârbocroata. 

Există cazuri când nu se poate face distincţia între originea bulgară 
sau sârbocroată a unor termeni din română datorită faptului că ei nu 
prezintă nici o particularitate fonetică sau semantică specific 
bulgărească sau sârbocroată și sunt răspândiţi atât în aria în care sunt 
de obicei termenii bulgari, cât și în aria unde există de obicei termeni 
sârbocroaţi. În astfel de cazuri, ca, de exemplu pentru cocină „cotet 
de porci“ (Mihăilă, Împrumuturi, p. 84) sau cârstaș „grămadă făcută 
pe câmp, de obicei, din 13 snopi“, ultimul discutat de G. Mihăilă (LR 
XXXIV, 1985, p. 220), se poate admite o dublă origine: în aria din 
sudul țării termenii amintiţi pot avea origine bulgară, iar în cea de vest 
să fie un împrumut din sârbocroată. Tot aşa, termenul cupă 
„grămadă de struguri“ din Moldova poate proveni din ucr. kupa 
„grămadă“, iar în Banat din scr. kupa „grămadă“, cum precizează C. 
Reguș (LR XVIII, 1968, p. 516). Același lucru se poate spune cu 
privire la termenul plav „plaur““, care circulă în Dobrogea și care poate 
veni atât din ucraineană, cât și din rusă (V. Nestorescu, LR XVIII, 
1969, p. 268). Absența unor informaţii cu privire la răspândirea 
cuvântului ne împiedică să stabilim o etimologie sigură: în cazul lui 
sapă „crupă (la cai sau, mai rar, la alte animale)“, nu putem ști dacă 
termenul provine din bulg. sapa sau din scr. sápa, amândouă cu sensul 
din română (V. Nestorescu, LR XVIII, 1969, p. 268). 

Criteriul geografic este fundamental și pentru cuvintele românești 
a căror rădăcină este slavă, dar care nu sunt atestate, cu forma din 
română sau cu o formă asemănătoare, în nici o limbă slavă. Asupra 
lor a atras atenţia G. Mihăilă (Studii, p. 73—74), care, rezultă de mai 
sus, consideră că avem a face cu împrumuturi vechi slave ale limbii 
române, întrucât cuvintele în cauză sunt răspândite pe tot teritoriul 
dacoromân. În această situaţie este mlaştină, mai răspândit decât 
mlacă „loc băltos, mocirlă“, înregistrat în sudul ţării și împrumutat din 
bulg. mlakă; în bulgară există o serie de derivate (mlakăva, mlakliva 
etc.), dar nici unul nu este identic cu forma românească. Rom. 
mlaştină presupune o formă slavă *mlaktina, care trebuie să fi dat în 
dialectele slavo-bulgare *mlastina. Dat fiind că este răspândit pe tot 


169 


. YV JY _ ®t? _ 7V 


toti etimologii care s-au ocupat de elementele slave ale limbii 
române (v. CDER 5378), nu poate fi considerat de origine poloneză, 
aşa cum credea O. Densusianu (LR I, p. 246); cuvântului trebuie să 
i se atribuie o origine slavo-bulgară (Mihăilă, Studii, p. 74-75). În 
acest ultim caz se poate invoca și criteriul statutului cuvântului în 
limba română, și anume faptul că este un cuvânt popular, ceea ce nu 
se întâmplă de obicei cu cuvintele de origine poloneză. 

Există o serie de cuvinte ce au curs în limbile slave răsăritene, 
apusene sau în sârbocroată și slovenă, dar a căror răspândire 
geografică și ale căror trăsături fonetice ne determină să le considerăm 
în română ca împrumuturi vechi slavo-bulgare, aşa cum precizează 
G. Mihăilă (Studii, p. 71-73). De exemplu, răspândirea generală în 
română a lui pernă (în Transilvania şi Moldova perină) este o probă 
că avem a face cu un termen vechi slavo-bulgar, deși varianta perină 
corespunde exact scr. perina, ucr. peryna, rus. perina Şi deşi bulgara 
nu păstrează astăzi decât o formă diminutivală pernica „pernă“. În 
aceeași situație este pleată (care corespunde scr. pleta „cosiță“, „gard“, 
„Ccusătură“), răspândit în Transilvania, fără regiunile apusene (ALR I, 
v. I, h. 14), dar neînregistrat în Banat, ceea ce arată că foarte probabil 
nu este un împrumut din sârbocroată, ci un termen slavo-bulgar; în 
bulgară există și de această dată numai forme cu sufix (pletka „cosiță, 
pleaţă“, pletica). 

Tratamentul sunetelor vechi slave, care indică originea bulgărească 
(eventual veche sau mediobulgară) a cuvintelor prin care s-au 
transmis a fost sistematizat de Rosetti, ILR, p. 304—317, E. Petrovici, 
LR IX, 1960, p. 82, şi Mihăilă, Studii, p. 27, 77-78. 

Există, pe de altă parte, o serie de fenomene fonetice a căror 
prezenţă este un indiciu sigur al originii ucrainene a cuvântului. Lui 
g inițial din cuvinte sud-slave îi corespunde h în regiunile cu 
influenţă ucraineană (cf. Petrovici, Studii, p. 297). Deci varianta 
hreabăn a lui greabăn < v. sl. grebeni indică o origine ucraineană la 
fel ca horodişte < ucr. horodiste, faţă de grădiște < v. sl. gradište. 
Ultimul exemplu prezintă și un alt fenomen tipic pentru ucraineană, 
și anume polnoglasia (gruprile oro şi olo corespondente ale grupurilor 
sud-slave ra, la: holo(a)tă (< ucr. holata), faţă de gloată < v. sl. glota). 


170 


Există cuvinte cărora nu le poate fi aplicat criteriul fonetic, 
neprezentând nici un fenomen caracteristic pentru o anumită limbă 
slavă: babă, lopată, rană. 

Criteriul fonetic combinat cu cel geografic poate ajuta la stabilirea 
originii unor dublete etimologice. E. Petrovici (DR XI, 1941, p. 
35-36) a arătat că tigvă, cu varianta tidvă, tivdă, tiveă, răspândit în 
Muntenia, Moldova și Bucovina, provine din bulg. tikva, în timp ce 
ticfă, înregistrat în Banat, este un împrumut din scr. tikva, care într-un 
grai sârbesc din Banat a cunoscut asimilarea kv > kf. 

Și criteriul semantic poate servi la precizarea originii unor 
termeni românești, mai ales când este vorba de cuvinte sud-slave (mai 
exact slavo-bulgare). De exemplu, numai bulg. griža are sensurile 
„grijă, îngrijire“, „neliniște, teamă“, pe care le are şi termenul 
românesc grijă, ceea ce mă determină să-l consider pe acesta 
împrumut mai vechi din bulgară, și nu din altă limbă slavă. O remarcă 
asemănătoare se poate face cu privire la zăpadă, care prezintă o 
situație mai complicată, datorită faptului că în limbile slave nu.există 
un cuvânt corespunzător celui românesc. Trebuie să se pornească așa 
cum precizează G. Mihăilă (Împrumuturi, p. 239-240), de la un verb 
slav za-pasti, za-padati care s-a transmis românei (a zăpădi „a acoperi 
cu zăpadă, a troieni“). De la zăpădi s-a format un substantiv zăpadă, 
după cum de la a trudi, a pofti s-au format substantive ca trudă, poftă. 
De altfel, zăpadă este răspândit nu numai în sudul țării, așa cum 
rezultă din harta analizată de Puşcariu, LR I, p. 214. 

Criteriului geografic i se pot asocia și alte criterii, nu numai cel 
fonetic și/sau cel semantic. Astfel, la cuvintele răspândite în partea 
orientală ei de nord a teritoriului daco-român care provin dintr-o limbă 
slavă răsăriteană (ucraineană sau, mai rar, rusă) sau din polonă, un 
argument în favoarea originii ucrainene îl poate constitui prezența 
cuvântului în graiurile ucrainene (învecinate cu graiurile românești), 
cu un fonetism și un semantism identice sau foarte asemănătoare cu 
cele din română, precum și existența termenului în graiurile maghiare 
din Transilvania. G. Mihăilă (Studii, p. 102) menţionează cazul rom. 
notată „brădişor, cornișor (de munte)“, răspândit în Maramureş și în 
partea de nord-est a Transilvaniuei, care nu are la origine pol. nietota 
(Cihac II, p. 217; TDRG), ci provine din graiurile ucrainene, unde 
cuvântul are forma nitota și acelaşi sens ca în română. 


171 


Un criteriu important în optiunea pentru una sau alta dintre 
etimologiile slave este statutul funcțional, poziţia cuvântului în 
limba slavă presupusă a sta la baza termenului românesc. Atragem 
atenţia asupra etimoanelor unor cuvinte românești care nu se găsesc 
decât în variante dialectale ale unor limbi slave; absenţa lor din 
dicționarele curente ale limbilor respective nu elimină posibilitatea 
unei explicaţii prin variantele dialectale menţionate. Problema este 
asemănătoare cu cea a cuvintelor latinești care s-au transmis numai 
unor variante dialectale romanice insuficient cunoscute și a căror 
cunoaștere poate arunca o lumină nouă asupra unor fapte românești 
păstrate din latină și nesprijinite suficient de alte fapte romanice. Este 
clar însă că atât faptele dialectale slave, cât și cele romanice trebuie 
să se explice prin criterii interne ale limbilor respective, adică să 
justifice continuarea sau dezvoltarea din fapte vechi slave sau 
latinești: formele împrumutate de dialectele respective din alte limbi 
nu pot fi luate în considerație (vezi cele spuse şi în acest capitol). 
Etimologiile unor cuvinte care au corespondente în graiurile bulgare 
din țara vecină şi de la noi dă G. Mihăilă (Studii, p. 61-79); 
etimologii a numeroase cuvinte care au corespondente în graiurile 
ucrainene se află în diversele articole semnate de I. Robciuc. Între 
exemplele discutate de G. Mihăilă sunt unele care reprezintă cuvinte 
pierdute din bulgară și păstrate în română; acestea se aseamănă, până 
la un anumit punct, cu cuvintele neatestate din latină transmise 
românei și limbilor romanice. Exemplul clasic dat de G. Mihăilă 
(Studii, p. 21, 70) este scovardă „un fel de plăcintă“ < sl. *skovorda, 
*skovarda. 

Am discutat despre alegerea pe care trebuie să o facem între 
diversele origini slave posibile atunci când este vorba de un cuvânt 
ca o unitate. Criteriul geografic este la fel de important și când este 
vorba de sensurile unui cuvânt. Sensul „a grăbi“ al lui a păzi, 
înregistrat în Maramureș, trebuie explicat printr-o influență 
ucraineană, deși sensul respectiv există nu numai în ucraineană, ci şi 
în bulgară. 


III. 4. 2. Distincția între elementele slavone și cuvintele vechi slave 


intrate pe cale populară este mai greu de făcut din cauza absenței unor 
criterii riguroase. De altfel, dicționarele românești nu fac totdeauna 


172 


o deosebire clară între cele două categorii de cuvinte: de origine veche 
slavă, populare și de origine cultă (slavone), ambele fiind tratate ca 
„vechi slave“ (v. sl.). Abia Dicţionarul limbii române, începând de la 
fascicula a 7-a a volumului al VI-lea (litera M), face sistematic, pe 
urmele indicaţiilor lui B.P. Haşdeu și E. Petrovici, distincţia între cele 
două categorii de cuvinte (Mihăilă, Studii, p. 135, nota 1). 

În stabilirea originii slavone a unui termen s-au propus diferite 
criterii, dintre care mai importante sunt apartenenţa cuvântului la o 
anumită clasă onomasiologică ȘI criteriul fonetic (Mihăilă, Studii, p. 
125). Sunt considerate slavonisme cuvintele care fac parte din 
terminologia religioasă (pravoslavie, gheenă, pristol etc), din 
terminologia administrativă (vornic, stolnic, pravilă, zapis etc.) sau 
din terminologia culturală (bucoavnă, zbornic etc). Dacă multe dintre 
aceste slavonisme au aparţinut terminologiilor menţionate și au 
caracterizat limba română veche, există altele care au pătruns și în 
vorbirea populară (rai, iad, duh, sfânt), unde au căpătat uneori și noi 
sensuri. Câteodată slavonismele au rămas în expresii, ca nici o cirtă 
„nici O iotă, nimic“ sau într-o cirtă „într-o clipă, imediat“, unde cirză 
provine din slavon. crăta „accent, semn deasupra unui cuvânt“ 
(Pușcariu, LR I, p. 296). Rezultă că nu este suficient criteriul 
onomasiologic pentru precizarea originii slavone a unui termen. De 
remarcat, în plus, că există cuvinte ca hrăni, la care sensul „a păzi“, 
folosit în textele vechi românești, traduceri după originalul slavon, 
corespunde slavon. chraniti „a păzi“, în timp ce sensul „a nutri“, cel 
mai frecvent astăzi, este împrumutat pe cale populară (Pușcariu, LR 
I, p. 296-297). 

Nici criteriul fonetic nu este totdeauna suficient pentru a preciza 
originea slavonă a unui termen, deoarece el functionează numai pentru 
un număr redus de cazuri. Se ştie că, dacă un termen vechi slav 
păstrează un A la finala cuvântului, el este slavon, spre deosebire de 
termenii populari, care l-au prefăcut pe h în f. Sunt deci slavone 
cuvinte ca duh, văzduh, dar sunt de origine slavă veche, transmise pe 
cale populară, cuvinte ca năduf, praf, vârf, vătaf, puf, vraf, zăduf. Un 
alt element diferențiator între cele două categorii de cuvinte îl 
constituie aspectul fonetic al unor cuvinte românești care prezintă 
trăsături datorate cu siguranţă pronunțării literare, artificiale, a 
slavonei (fonetismul cunoscut sub numele de vocalizarea ierurilor în 


173 


poziţie neintensă din slavonă), în opoziţie cu tratamentul popular al 
acelorași termeni împrumutați din slava veche pe cale neliterară: 
săvârşi, sobor sunt slavonisme, în timp ce sfârși, zbor (sbor) 
„adunare“ sunt aceleași cuvinte transmise pe cale populară (Mihăilă, 
Studii, p. 125). Sunt de origine slavonă și cuvintele care prezintă un 
fonetism (grupul initial format dintr-o velară și nazală) ce contravine 
foneticii graiurilor populare. E. Petrovici (DR X,, 1943, p. 348-350) 
a arătat că termeni cu cn iniţial (cneaz, cnezie, cnezat) sunt slavonisme 
frecvente în textele vechi românești influențate de slavonă. La 
fenomenele menționate poate fi adăugat și cazul sufixelor -anie şi 
-enie, care, sub această formă, sunt slavonisme, aşa cum a demonstrat 
E. Petrovici („Balcania“ I, 1938, p. 83-87). Sunt deci slavonisme 
cuvinte ca citanie, cazanie, dihanie, blagoveştenie, vedenie, spășenie, 
spre deosebire de claie < v. sl. Kladnja, copaie < v. sl. kopanja, în care 
sufixul nici nu este analizabil în română. Cele două sufixe au fost 
detaşate în română și s-au aplicat şi la teme românești, astfel că 
petrecanie, împărtăşanie sunt cuvinte formate pe teren românesc, și 
nu trebuie interpretate ca slavonisme. ` 

Şi criteriul geografic poate fi folosit pentru delimitarea 
slavonismelor de cuvintele vechi slave, populare, dar numai într-o 
oarecare măsură şi indirect. Prezenţa unui cuvânt vechi slav în 
dialectul aromân este o dovadă sigură a originii populare a termenului 
respectiv şi, invers, absenţa unui termen vechi slav din aromână poate 
fi un indiciu al statutului de slavonism în dacoromână, datorită faptului 
că limba liturgică la aromâni a fost greaca, și nu slavona. Astfel sfânt 
și a citi sunt slavonisme, pentru că ele nu există în aromână, lor 
corespunzându-le ayiu, respectiv fuvăescu, amândouă cuvinte de 
origine greacă (pentru „a citi“ aromâna are și aleg < lat. legere). Şi 
acest criteriu trebuie aplicat cu prudență, fiindcă există termeni ca 
icoană, care există atât în dacoromână, unde este slavonism, cât și în 
aromână, unde este împrumutat din greacă (din greacă îl are și vechea 
slavă). Deci existenţa aceluiași termen și în aromână nu este 
totdeauna o garanţie că termenul din dacoromână nu este slavon. 

Între alte criterii auxiliare pentru stabilirea originii slavone a unui 
cuvânt românesc este și comparatia cu situaţia din alte limbi slave, mai 
exact din rusă. E. Petrovici a demonstrat că sufixele -anie, -enie sunt 
de origine slavonă (deci culte) şi în rusă. 


174 


Fără a avea valoare la fel de probantă ca a criteriilor prezentate mai 
sus, poate fi adusă în discuţie și comparaţia cu celelalte limbi 
romanice. În general, se constată că, dacă unor cuvinte de origine 
slavă din română le corespund în limbile romanice occidentale cuvinte 
latinești savante, avem a face în română cu slavonisme, deci cu 
cuvinte pătrunse pe cale savantă. 


III. 4. 3. În cazul derivatelor de la teme slave cu sufixe sau prefixe 
slave care există atât în română, cât și în limbile slave, opțiunea poate 
fi făcută folosindu-se criteriul răspândirii geografice, la fel ca în cazul 
categoriei precedente. Dacă un derivat presupus că ar fi împrumutat 
din ucraineană este răspândit în Banat sau Oltenia, unde influența 
ucraineană nu s-a manifestat, îl putem considera cu mai multă 
probabilitate o formaţie pe teren românesc. Astfel Jainic „vagabond“, 
pe care unii îl consideră derivat de la ucr. lan „vagabond, leneș“ (DA), 
este mai degrabă un derivat de la /aie „ceată de tigani“ (Scriban; Iorgu 
Iordan, BIFR IX, 1942, p. 147); în favoarea ultimei explicaţii 
pledează răspândirea lui în Oltenia. La polul opus este pândar, cuvânt 
existent nu numai în dacoromână, ci și în aromână şi în 
meglenoromână, precum și în albaneză, care are foarte multe șansesă 
fie împrumut (v. sl. podari), cu atât mai mult cu cât în aromână nu 
există baza (pândi) de la care să fi fost derivat. Este mai greu de 
presupus ca în toate cele trei dialecte termenul să fi fost derivat 
independent, chiar dacă am presupune că şi aromâna ar fi avut verbul 
a pândi. Situaţia lui pândar seamănă cu aceea a termenilor de tipul 
fecior, mioară, de origine latină, pentru care am invocat de asemenea 
dialectele sud-dunărene. 

Între aceste două situaţii extreme există numeroase cazuri în care 
probabilitatea de avea a face cu un derivat pe teren românesc sau cu 
un împrumut diferă de la caz la caz, mai ales dacă forma și/sau sensul 
derivatului în limba presupusă de origine și în română nu sunt 
identice. Astfel, minciog, răspândit în Oltenia, nu trebuie considerat 
împrumut din ucraineană (DLR), ci o creaţie românească de la minge 
+ -0c, -og. Din seria cuvintelor care pot fi considerate cu un mai mare 
grad de probabilitate ca derivate pe teren românesc face parte și 
pomană, considerat împrumut din v. sl. pomenii (Cihac, II, p. 275; 
CDER 6629), dar care este foarte probabil un postverbal de la pomeni 


175 


(Mihăilă, Împrumuturi, p. 146; Graur, Alte etim., p. 70), la fel ca în 
multe alte cazuri: dojană < dojeni, goană < goni etc. Ipoteza 
derivării pe teren românesc are confirmarea, după Al. Graur (loc. cit.), 
în faptul că pomană a fost împrumutat din română în bulgară, 
sârbocroată, ucraineană (pomana). 

Rezultă din cele spuse până aici că este necesară o deosebită 
prudenţă în aprecierea situaţiilor de felul celor semnalate. Această 
prudenţă este necesară cu atât mai mult, în cazul unor derivate ca 
jabrac „om de nimic, ticălos“, considerat de DA şi DLRM ca derivat 
cu sufixul -ac de la jabră, variantă a lui javră, iar de I. Robciuc (LR 
XVIII, 1969, p. 87) împrumut din ucraineană, unde există argumente 
în favoarea sau împotriva fiecăreia dintre cele două soluţii. Astfel, 
pentru formarea pe teren: românesc trebuie să se ţină seamă că varianta 
jabră este înregistrată numai cu sensul „cal bătrân“ în câteva 
localități din nord-estul teritoriului dacoromân (GG. Pop, DR VII 
1931-1933, p. 206), nu în apropierea judeţului Suceava, unde a fost 
notat termenul jabrac. Explicaţia prin împrumut din ucraineană, 
propusă de I. Robciuc, are împotrivă şi faptul că termenul Zebrak a 
fost înregistrat cu sensul din română numai în graiuri ucrainene din 
nordul Moldovei aflate în contact cu graiuri moldovenești (în 
ucraineana literară cuvântul are numai sensul de „cerșetor“, 
„pomanagiu'”) și, în al doilea rând, că prezintă fonetismul e pentru a. 
În orice caz, criteriul ariei de răspândire a cuvântului nu este, aşa cum 
crede I. Robciuc, un argument contra unei explicaţii pe teren 
românesc; el poate fi un indiciu pentru luarea în considerare şi a 
originii ucrainene a lui jabrac. Comparând argumentele în favoarea 
sau împotriva celor două soluţii, considerăm că cele pentru originea 
românească sunt suficiente ca să nu se renunţe la etimologia din DA 
și DLRM, cu atât mai mult cu cât însăși proveniența în ucraineană a 
termenului de bază este pusă sub semnul îndoielii de Candrea, 
Elemente, p. 405, şi DA: „dacă cumva în rutenește cuvântul nu-i 
împrumutat de la noi“. 

O situație similară prezintă șmirac „om neglijent, care nu-și 
păzește hainele de murdărie“, „derbedeu, pușlama“, înregistrat în 
partea de vest a fostului judeţ Rădăuţi. I. Popescu (LR XX, 1971, p. 
341) consideră că este un derivat cu sufixul -ac de la șmir „„unsoare 


See 


pentru căruță“, cuvânt răspândit în Bucovina și nordul Moldovei și 


176 


care provine din germ. Schmiere. DLR s.v. îl consideră, la fel ca I. 
Lobiuc (LR XXII, 1973, p. 500-501), împrumut din ucr. Smirak 
„persoană care vinde unsoare pentru căruță“. Nici una dintre cele două 
soluții nu rămâne fără semne de întrebare în legătură cu semantismul 
cuvântului: derivării în română pare a i se opune faptul că în această 
limbă nu au fost înregistrate sensurile presupuse a fi inițiale „persoană 
care unge'roţile carului“ sau „persoană care vinde șmir, dohot“, care 
există în ucraineana dialectală; împotriva celeilalte explicaţii este 
constatarea că sensul de „persoană murdară“ al derivatului românesc 
se regăsește în ucraineană numai în graiurile ce sunt în contact cu 
limba română. De această dată în opțiunea pentru una dintre cele două 
soluții ar putea fi invocat un alt criteriu, menţionat și de I. Lobiuc, și 
anume poziţia sufixului -ac în limba română care formează mai rar 
substantive nume de agent (v. și Finuţa Asan, SMFC VI, 1972, p. 45). 
Problema rămâne deschisă, cu atât mai mult cu cât chiar DLR, care 
propune un etimon ucrainean pentru derivatul șmirac, dă un etimon 
german pentru cuvântul bază (şmir), răspândit în aceeași arie, deşi în 
ucraineană există și termenul șmir, fără să fi fost luat vreodată în 
discuţie pentru originea rom. șmir. 

Nu mai puțin complicate sunt lucrurile în cazul lui duhlí „a puti“, 
duhlit „puturos“, „cu miros greu, neplăcut“, considerate de CADE și 
de CDER 3095, derivate pe teren românesc de la duh, cu sufixe 
expresive, explicaţie contestată recent (LR XXVIII, 1979, p. 595), 
pentru a se pune cuvântul respectiv în legătură cu ucr. dóhlyj 
„fetid“. Obiecţiile de natură semantică sau formală contra derivării pe 
teren românesc nu sunt decisive. Termenul în discuţie există alături 
de alte cuvinte cu același sens ce pot fi considerate derivate de la duh 
(duhlui, duhni) şi de alte derivate care înseamnă „miros greu“, de felul 
lui duhoare, pus de CADE şi de S. Pușcariu (DR VII, 1931-1933, 
p. 469) în legătură cu putoare < lat. putor. De altfel, sensul „miros“ 
apare și în alte limbi slave, nu numai în ucraineană. 

Situaţii similare există și în cazul derivării cu prefixe. Spre 
exemplificare prezentăm un caz cu prefixul nă-, care provine din v. 
sl. na-. Cuvântul năsoci „a merge greu, prin noroi, prin iarbă mare 
etc.“ este considerat de Florica Ficșinescu (SMFC VI, 1969, p. 10) ca 
derivat pe teren românesc cu prefixul nă- de la sogi „a frământa 
aluatul“, etimologie contestată pe bună dreptate de Andrei Avram 


12 — Introducere în etimologia limbii române 177 


(LR XXII, 1973,p. 194; Contrib.,p. 110), care arată că este vorba de 
un împrumut din bulg. nasoca se „a se îndrepta, a merge spre ceva“. 
Criteriul de bază în respingerea derivării pe teren românesc pe care 
își bazează argumentaţia Andrei Avram este cel al răspândirii 
geografice, mai exact al răspândirii geografice a derivatului și a 
cuvântului-bază. Se observă că derivatul a fost înregistrat în Oltenia, 
în timp ce verbul sogi „a frământa aluatul“, de la care s-a presupus că 
ar fi fost derivat năsogi, este răspândit numai în Năsăud, așa cum 
rezultă din harta ALR II, SN II, h. 1056, și din articolul lui S. Pop (DR 
VII, 1931-1933, p. 86-87) consacrat acestui cuvânt. 

Din cazurile precedente, pe baza cărora am insistat asupra 
importanţei criteriului geografic, a rezultat că fundamentale rămân 
totuşi cele două criterii de bază, fonetic și semantic. Exemplific în cele 
ce urmează cu un cuvânt, a isca „a provoca subit, a apărea, a se 
manifesta subit“, considerat împrumut din bulg. iska mi se „a dori“ 
(CADE; DA; CDER 4506); prin aplicarea riguroasă a celor două 
criterii, fonetic şi semantic, poate fi interpretat ca derivat în română 
de la iască (TDRG). M. Ferrand (CL XXII, 1977, p. 159-161) a arătat 
că proveniența cuvântului din bulgară este contestabilă din punct de 
vedere semantic, iar din punct de vedere fonetic nu se poate explica 
varianta iesca, bine reprezentată și, se pare, mai veche decât isca. În 
plus, același autor observă că verbele în -a nu provin în română din 
slavă. De aceea, credem că explicaţia prin derivarea pe teren 
românesc (iască >*iesca „a aprinde“) este mai acceptabilă; acestei 
explicaţii nu i se pot aduce obiecții de natură formală sau semantică. 


III. 4. 4. În cazul cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie 
slavă, dar și alte etimologii, criteriul de bază, alături de cel fonetic şi 
semantic, este răspândirea geografică. Termenul buiede „buruiană de 
leac“, înregistrat în Banat și în sudul Olteniei, a fost explicat de Iorgu 
Iordan (BIFR I, 1934, p. 120-122) ca provenind din scr. bujad tocmai 
pornind de la răspândirea geografică a termenului, împotriva soluţiei 
date de DA, care îl explică prin buiagă adj. substantivat din 
(buruiană) buiacă. 

Răspândirea geografică (Ţara Hategului, Banat st Mehedinţi) este 
un element important pentru a considera că termenul ariuș „soi de 
mere timpurii” nu provine din magh. erös „tare, vânjos“, cum 


178 


susține DA. N. Drăganu (DR V, 1927-1930, p. 328-329) a propus ca 
etimon scr. jaruh „de primăvară“, etimon care corespunde mai bine 
şi din punct de vedere semantic (merele timpurii sunt primăvăratice); 
evoluţia formală este explicată de N. Drăganu (loc. cit.). 

Acelaşi -criteriu poate fi un argument pentru a distinge două 
cuvinte, dintre care unul slav, acolo unde se vorbea de un singur 
cuvânt. E Petrovici (Dn X,, 1943, p. 347-348) a demonstrat că mur 
„temelie“, înregistrat într-un singur punct din Maramureș pentru ALR 
(v. ALR II, v. I, h. 223, p.c. 353), nu este termenul latinesc murus, 
păstrat în aromână, şi nici termenul latinesc folosit în literatură până 
în secolul al XIX-lea (P. Maior, I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, 
G. Baritiu, M. Eminescu), ci un împrumut din ucraineană (a fost 
înregistrat tot în ALR în punctul 366 — Brodina — localitate cu 
vorbitori de limbă ucraineană). Deși nu interesează în mod direct 
etimologia termenului regional românesc, precizăm Că în ucraineană, 
la fel ca în alte limbi slave occidentale sau orientale (polonă, 
bielorusă, slovacă, sorabă), cuvântul este luat din germană, care, la 
rândul ei, l-a împrumutat din latină (murus). 

Îndeplinirea diverselor criterii (răspândirea geografică, criteriul 
semantico-onomasiologic, statutul cuvântului în limba din care se 
presupune că s-a împrumutat) poate justifica opțiunea pentru una sau 
alta dintre etimologiile propuse. E. Petrovici (DR X,, 1941, p. 26-32) 
a demonstrat că termenul cir „terci (de mămăligă)“ nu poate fi 
împrumutat din ucraineană, cum spun DA, TDRG, Scriban, pentru că 
aria cuvântului nu coincide cu ariile elementelor de origine ucraineană 
(ea amintește mai degrabă ariile unor cuvinte latinești ca moare, 
curechi, fiind aproape general dacoromân). În ucraineană există numai 
dialectal, în vecinătatea graiurilor românești, de la care ucraineana a 
împrumutat și alți termeni care țin de cultivarea porumbului şi de 
prepararea mămăligii: kukurudz, popusoja „porumb“, prasuvaty „a 
prăși““, balmus „balmoş', kulesa, mamaliga, malaj „mălai“, deci cir 
este în ucraineană un împrumut din română. Aceste fapte l-au 
determinat pe E. Petrovici să propună o altă etimologie, şi anume v. 
gr. xvAGG, care a intrat ca termen de bucătărie și de medicină în latina 
populară orientală și s-a păstrat, la fel ca alți termeni latinești, numai 
în anumite regiuni ale teritoriului dacoromân. 


179 


Prin aria de răspândire și prin sens, cuvântul palhă „pală, 
cantitate de iarbă sau de păioase“, răspândit în Transilvania, 
Maramureş și nordul Moldovei, poate fi considerat ca provenind din 
ucr. palha „lespede“. Probabil că sensul iniţial al lui palhă a fost 
„cantitate de fân în formă de lespede sau placă“, aşa cum presupune 
Andrei Avram (LR XXIV, 1975, p. 290-291; Contrib., p. 130-131), 
care arată că etimonul maghiar propus (pâlha, Paşca, Glosar, p. 46, 
acceptat de Tamás, ÆW, s.v. palhă?) este un cuvânt dialectal, 
răspândit numai în graiurile maghiare din nord-vestul țării noastre. 
Dacă se pornește de la termenul ucrainean, se pot explica atât cuvântul 
românesc, cât și cel maghiar (dacă termenul maghiar nu este chiar din 
română). 

Criteriul fonetic și cel semantic au fost invocate pentru acceptarea 
etimologiei slave a cuvântului bodogâni, stabilită de V. Bogrea (DR 
II, 1921-1922, p. 899) și de Al. Graur (Etim. rom., p. 62). Explicaţiile 
anterioare nu pot fi reținute. Explicaţia conform căreia bodogăâni ar 
avea o origine onomatopeică (bodogăni < bodrogăni < bodorogăni),. 
dată de DU, nu rezistă fiindcă, așa cum a arătat Al. Graur. (loc. cit.) 
nu există nici un verb de cinci silabe cu sufixul änt: din motive 
semantice și pentru că finala -ni din maghiară devine -ui în română 
nu poate fi reținut nici magh. dobogni „a bocăni“ (DLRM). Termenul 
se poate explica prin compusele slave cu bogù, din care au rezultat 
forme ca bogodan, bogodarenie etc Vorbitorul român care nu 
înţelegea ce spune popa în slavonește a luat crâmpeie de frază slavonă 
ca simbol al vorbirii neînţelese (V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, p. 
795). În forma bogodan s-a petrecut metateza lui d şi s-a ajuns la 
bodogan şi bodogăni cu finala -ăni, sufix al verbelor onomatopeice. 

Criteriul fonetic poate fi el singur un argument serios pentru 
acceptarea unei etimologii slave. Cuvântul regional truşcă „curcă“, 
înregistrat în Maramureș, a fost explicat prin germ. Truthenne, 
explicaţie ce prezintă dificultăți din punct de vedere formal, dar şi prin 
ucr. truška, diminutiv al lui trjucha; ultima soluţie, dată de I. Robciuc 
(LR XV, 1966, p. 580), corespunde atât din punct de vedere formal, 
cât şi semantic. Cuvântul șurui „a curăți podele, a freca“, înregistrat 
în judeţul Suceava, corespunde din punct de vedere formal ucr. 
Suruvati, şi nu magh. sirolni, care a dat în graiurile româneşti din 
Transilvania șurlui (|. Lobiuc, LR XXII, 1973, p. 502-503). 


180 


Criteriul semantic poate fi și el hotărâtor în opţiunea pentru una 
dintre etimologiile propuse. De exemplu, pentru bocăneț „pâinişoară 
care se face din răzuiturile de pe albie“, „aluat nedospit“, răspândit 
în nordul Moldovei, explicaţia lui Scriban prin raportarea la boghineț 
„porcoi, grămăjoară de fân mai mică decât o căpiță“, pentru care se 
trimite la magh. boglya, scr. baglja, nu corespunde nici din punct de 
vedere semantic, nici din punctul de vedere al răspândirii geograice. 
De aceea este de preferat etimonul ucrainean bochunec” „pâinișoară'“, 
propus de C. Reguș (LR XVIII, 1969, p. 270). 

Un criteriu de care se poate ține seama în acceptarea sau 
respingerea uneia dintre soluţiile etimologice este cel onomasiologic. 
Explicat de Tamás, EW. prin magh. pahárnok, paharnic este 
considerat de toate dicționarele românești împrumut din slavon. 
pacharnik (Cihac II, p. 238; TDRG; CDER 6015). Înregistrat încă în 
documentele slavo-române din secolul al XIV-lea, paharnic face parte 
dintr-un domeniu onomasiologic — cel al numelor de dregătorii — 
în care sufixul -nic apărea în cuvinte slavone (ceașnic < slavon. 
casiniku, postelnic < slavon. posteliniku, sfetnic < slavon. suvetinilu, 
vornic < slavon. dvoriniku ), care denumeau diverse dregătorii. Este 
un indiciu că s-ar putea să avem a face cu un împrumut din slavonă 
(N. Drăganu, DR VII, 1931-1933, p. 212-213), dacă nu este un 
derivat pe teren românesc de la pahar + sufixul -nic (DEX). 

Același criteriu onomasiologic poate fi aplicat în cazul unor 
cuvinte din alte terminologii, cum este cea marină, unde dintre două 
sau mai multe etimologii alegerea se face ținând seama de ansamblul 
terminologiei respective. Numele de pești marini din română provin 
din greacă sau turcă (mai rar, din graiurile lipovenești), așa cum 
rezultă din ancheta pentru Atlasul lingvistic mediteranean (v. Marius 
Sala, LR IX, 1960, p. 32). În această situaţie, etimologia bulgărească 
pentru hamsie (TDRG; DA) nu poate fi reţinută și trebuie acceptată 
etimologia greacă (ngr. yauoí), dată de CADE; Scriban; CDER 4004. 

Există o categorie de cuvinte pentru care nici unul dintre criteriile 
invocate până acum nu este pertinent și pentru care s-au propus 
diverse etimologii, între care şi una slavă. Le discutăm aici pentru că 
unele sunt sigur slave, deși prezintă dificultăți de explicare. O 
prezentare a lor grupată într-un capitol consacrat stratului arhaic slav 
din română se găsește la Mihăilă, Studii p. 16-23, lucrare la care ne 


181 


vom referi și în continuare. Cuvintele din această categorie nu sunt 
toate în aceeași situație. Origine sigură are schei, sing. șchiau, care 
este, cum a arătat E. Petrovici (RRL XI, 1966, p. 313-316), primul şi 
cel mai sigur element slav (sloveninii), pătruns în latina orientală. 
Atestat din secolul al VI-lea sub forma sclauus (sau sclauenus, 
sclauinus), el a devenit element al limbii latine, așa cum cuvintele 
vechi grecești, despre care va fi vorba mai departe, au intrat în latina 
balcanică şi au devenit pentru limba română elemente latinești (de 
altfel, REW 8003a consideră că termenul slav a intrat în latină prin 
intermediar grecesc). Aceeași interpretare — cuvinte slave pătrunse 
în latina balcanică — o dă E. Petrovici (op. cit., p. 316-321) şi pentru 
jupân, stăpân, stână, smântână, măgură, mătură, deşi originea 
presupuselor cuvinte slave care au intrat în latina balcanică nu este 
clară nici pentru limbile slave. Datorită acestui fapt, ca și dificultăților 
de ordin fonetic semnalate de Mihăilă, Studii, p. 16-20, aceste cuvinte 
pot fi considerate ca aparținând unui strat vechi. Pentru Brâncuș, Voc., 
p. 95 (măgură), p. 142.(mătură), p. 147 (stăpân), p. 149 (stână) ele 
sunt elemente autohtone; unele sunt considerate autohtone probabile 
și de Mihăilă, loc. cit. Rosetti, ILR, p. 251, reţine ca autohton numai 
pe măgură, iar jupân, smântână, stăpân, stâncă (p. 309) le explică 
prin vechea slavă. Problema originii acestor cuvinte este una dintre 
cele mai dezbătute chestiuni ale etimologiei românești fără o 
rezolvare sigură. Mult discutată este și originea lui sută, considerat 
slav, traco-dac, iranic (CDER 8408), fără ca argumentele pentru una 
sau alta dintre ctimologii să fi convins deplin, deşi cele mai multe 
păreri înclină spre originea slavă (Rosetti, ILR, p. 309; I. Pătruţ, CL 
XII, 1968, p. 87-89). Un grup de patru cuvinte (gard, baltă, daltă, 
scovardă) discutate de Mihăilă, Studii, p. 20-21, au ca trăsătură 
comună faptul că nu prezintă metateza lichidelor în presupusele 
ctimoane slave. Din discuţia lui G. Mihăilă rezultă că ar fi slave numai 
daltă şi scovardă, celelalte două — gard, baltă — putând fi 
considerate şi ca elemente autohtone, aşa cum de altfel le explică și 
Brâncuş, Voc., p. 35-37 (baltă), 76-77 (gard), Rosetti, ILR, p. 313, 
le tratează ca elemente slave. Şi de acestă dată se poate afirma că 
argumentele în favoarea uneia sau alteia dintre etimologii nu sunt în 
măsură să răspundă la toate dificultăţile existente. 


182 


III. 5. Cuvinte de origine maghiară 


Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna a avut un 
contact mai îndelungat cu maghiara, datorită relațiilor nemijlocite 
dintre cele două popoare. Primele împrumuturi au început să pătrundă 
la sfârșitul secolului al XII-lea. Cele mai vechi sunt general răspândite 
și aparțin limbii literare (magh. alkotni > rom. alcătui, magh. 
fogadni > rom. făgădui). Altele sunt populare în graiurile din 
Transilvania (magh. darab > rom. dărab, magh. baj > rom. bai). Cele 
mai noi sunt răspândirile în graiurile din zona unde există în prezent 
fenomene de bilingvism (magh. festék > rom. feştic „vopsea“, magh. 
téglázó > rom. teglizău „fier de călcat (rufe))“. 

Între diversele cuvinte maghiare pătrunse în română trebuie să 
distingem, împreună cu S. Mândrescu (Elemente unguresti în limba 
română, București, 1892; cf. și Fr. Király, LR XVI, 1967, p. 407), două 
categorii, în funcție de epoca în care au intrat în limba română și de 
răspândirea lor geografică: unele mai vechi, împrumutate începând din 
secolul al XI-lea — al XII-lea și până în secolul al XIV-lea, şi altele 
mai noi. Această distincţie este necesară pentru că elementele mai 
vechi maghiare prezintă o serie de particularităţi fonetice de care 
trebuie să se țină seama. Este necesar, de exemplu, să se știe că, așa 
cum a arătat E. Petrovici (SC$t Cluj V, 1954, p. 439-469), în epoca 
împrumuturilor mai vechi v maghiar se pronunţa bilabial și că de 
aceea unui astfel de v urmat de a îi corespunde în română un u care, 
prin contopire cu vocala următoare, poate să şi dispară (magh. város 
> oraş), în timp ce v din elementele mai recente s-a păstrat ca atare 
(magh. vályog > rom. dial. văiugă „cărămidă de argilă nearsă, 
chirpici“). Acest fapt l-a determinat pe E. Petrovici (op. cit., p. 464) 
să considere că vamă, cuvânt mai vechi, atestat încă la începutul 
secolului al XIV-lea în documentele slavo-române, nu provine 
direct din magh. vám, ci a pătruns prin slavonă; dacă ar fi fost 
împrumutat din maghiară, u ar fi devenit o, la fel ca în elementele 
vechi maghiare. Arom. varoș(e) „suburbie“ nu poate proveni din 
maghiară, ci din scr. varos (DDA). De altfel, în dialectele 
sud-dunărene nu s-a semnalat nici un element maghiar, fapt cu valoare 
de principiu în etimologie: un cuvânt care există și în dialectele 
sud-dunărene nu poate avea o etimologie maghiară. Prin urmare 


183 


soluţia etimologică propusă de Cihac II, p. 475, pentru afin (< magh. 
dfonya) nu poate fi reținută, datorită existenţei termenului și în 
aromână. Cuvintele mai vechi maghiare au și o răspândire geografică 
diferită de cea a elementelor recente: în timp ce cuvintele vechi de 
felul lui belșug, neam sunt răspândite pe tot teritoriul dacoromân, 
cuvintele mai recente (dărab, holdă, nemes, sechereş etc.) sunt folosite 
în mod curent numai în Transilvania. 

Discutăm în cele ce urmează două tipuri de cuvinte: 

e cuvinte pentru care s-au propus etimon maghiar și derivare pe 
teren românesc (III. 5 .1.); 

e cuvinte explicate prin maghiară, dar şi prin alte limbi (III. 5 23 


III. 5. 1. Problema „împrumut sau derivat pe teren românesc?“ se 
pune și în cazul elementelor de origine maghiară. Există o serie de 
cuvinte analizabile care au același sens și forme foarte asemănătoare 
sau chiar identice în maghiară și română (hămișag “înşelăciune, 
vicleșug“ — magh. hamisság „idem“, găzdășag „bogăţie“ — magh. 
gazdagság „idem“‘) şi pentru care criteriul fonetic ei cel semantic nu 
sunt pertinente. Nici criteriul răspândirii geografice nu ne poate ajuta, 
fiindcă atât cuvintele-bază (hamiș, gazdă „bogat“), cât și derivatele 
sunt răspândite în aceleași regiuni. De obicei aceste cuvinte sunt 
considerate împrumutate (CDER 4003, 3625), neexistând argumente 
pentru formarea lor în română. 

În unele cazuri, concordanta formală nu este susținută și de o 
concordanţă semantică. N. Drăganu (DR VII, 1931-1933, p. 132) 
arată că rom. cioplaş corespunde din punct de vedere formal magh. 
*csaplăs (din *csapalni pentru csapni „a izbi“), dar din punct de 
vedere semantic corespondenţa este numai parțială, și anume se referă 
la sensul „stropi [de ploaie] mari, unde și unde, rari“. Celelalte sensuri 
ale rom. cioplaș, „înfieratul arborilor printr-o tăietură în trunchiul 
larg“, „„cioplitură (cu toporul) într-un copac ca să nu rătăcim drumul 
prin pădure“ și cel colectiv de „lemnele cioplite în pădure“, sunt ale 
unui cuvânt derivat în românește de la ciopli + sufixul as. 

Există situații când dificultăţi formale se opun interpretării ca 
împrumut din maghiară pentru unele derivate. Astfel, jecmăni, 
considerat de DLRM ca împrumutat din magh. zsákmányolni, ar fi 
trebuit să aibă forma *jecmănălui. De aceea, Th. Hristea (Probl. etim., 


1 84 


p. 286) și Fr. Király (CL XVIII, 1973,p.251; Etim., p. 18) susţin, cu 
dreptate, că jecmăni este format de la jăcman „jaf mare“ şi sufixul -i. 
În cazul lui ademeni, etimonul maghiar (adomânyozni) ar fi dat în 
română *adămănzi sau *ademenzi; de aceea credem că este 
preferabilă derivarea pe teren românesc de la adămană „lăcomie, 
camătă“ și sufixul -i (Fr. Király, CL XVIII, 1973, p. 251; Etim., p. 
97-98). Tot așa, feşteli nu poate proveni din magh. festeni, 
neputându-se explica l pentru n, fapt care l-a determinat pe R. Todoran 
(SC$t Cluj II, 1951, p. 348—349) să-l considere format pe teren 
românesc de la feșteulă, care, la rândul lui, este derivat de la feşti 
(< magh. fest) + sufixul -eală. 

O situaţie asemănătoare, dar mai complicată, prezintă termenii 
haită—hăitui, analizaţi de Fr. Király (CL XVIII, 1973, p. 253-254; 
Etim., p. 102). Dictionarele românești consideră că hăitui este 
format de la haită, iar acesta ar proveni din magh. hajta. Dar termenul 
maghiar nu există (el nu apare nici în bogatul dicţionar al lui 
Tamâs,.E W). De fapt, se pare că lucrurile se prezintă, așa cum arată 
Fr. Király, invers: haită este un derivat postverbal din hăitui, care este 
un împrumut din magh. hajt (Tamás, EW). Situaţia este mai 
complicată, arată Kirâly, dacă se analizează și derivatul Geer 
„acţiune de stârnire a vânatului“, împrumutat din magh. hajtás „idem“, 
ce trebuie separat de hăitaş „gonaci', derivat pe teren românesc de la 
haită + -aş (româna n-a împrumutat nume de agent în -aş din 
maghiară şi, pe de altă parte, magh. kajt „gonaci“ a dat în româneşte 
haitău). În sfârșit, există alte două cuvinte, hăitaş „botul saniei'“ 
(Hunedoara) și hăitaş „dig“ (Năsăud), care, deși incluse în dicționarul 
lui L. Tamás, prezintă probleme care pun sub semnul îndoielii faptul 
că ar fi împrumuturi din maghiară: în ambele cazuri, așa cum 
precizează Tamás, etimonul maghiar presupus, hajtás, nu are 
sensurile românești; în ultimul caz putem avea a face cu un derivat 
pe teren românesc de la hair „stăvilar, zăgaz de apă necesar pentru 
plutărit'“, „apa care pornește odată din stăvilar““ (Moldova, Maramureș) 
și care provine din ucr. kat’ (DLRM). 


III. 5. 2. În cazul cuvintelor care au primit o explicaţie prin 


maghiară, dar și explicaţii prin alte limbi, criteriul de bază este, alături 
de cel fonetic și de cel semantic, răspândirea geografică. E. Petrovici 


185 


(DR XII 1948, p. 192-193) a dovedit că leancă „alergătoare, unealtă 
pe care se pun mosoarele când se urzeşte pe pari“, considerat de DA 
ca un cuvânt de origine sârbocroată, iar mai recent de CDER 4575, 
o variantă a lui leancă „haină uzată“, nu este un cuvânt răspândit în 
regiunile în care se găsesc termeni sârbocroaţi (Banat și regiunile 
învecinate), ci numai în Transilvania, mai exact în regiunile limitrofe 
cu cea în care se vorbesc graiuri secuiești. Această răspândire 
geografică l-a determinat pe E. Petrovici să stabilească o altă 
etimologie, și anume una maghiară. Există o serie de variante 
dialectale maghiare (leányka, lejânika, lijanka) cu sensul „alergătoare“, 
care pot explica forma românească. 

Termenul doscă, Jouscă „bucată mare de lemn uscat, de trunchi 
despicat, scândură“, înregistrat pentru Oltenia de CADE şi explicat 
prin trimitere la scr. daska, bulg. dăska, rus. dosca, a fost pus de Al. 
Graur (Etim. rom., p. 91) în legătură cu ucr. doška „scândură“, pentru 
că a găsit atestări pentru cuvântul respectiv în nord-vestul ţării, în 
Bihor. Etimoanele propuse de CADE nu corespund: scr. doska este 
de fapt dăska, forma bulgară nu corespunde cu cea românească din 
punctul de vedere al vocalismului, iar cea rusească, recentă, nu se 
potrivește în ce priveşte accentul. Nici forma ucraineană, precizează 
Al. Graur, nu corespunde din punctul de vedere al consonantismului 
şi de aceea propune, pentru explicarea lui s în loc de e, să se admită 
fie că împrumutul este vechi, de pe vremea când ucraineana avea pe 
$, fie că doscă este refăcut din plural (la fel ca ploscă, pl. ploşti). E. 
Petrovici (CL VIII, 1963, p. 294) aduce numeroase atestări din 
Crişana, Transilvania și Banat pentru doască „scoarță“, „bucată de 
scândură“ și, pornind de la această răspândire geografică, sugerează 
o etimologie maghiară: magh. dial. doszka, lit. deszka „scândură“, 
formă atestată în 1545 şi care în maghiară provine din slava veche. 
Etimonul propus de E. Petrovici are avantajul de a corespunde din 
punctul de vedere al formei și al sensului. 

Exemplul următor este interesant pentru că ambele soluţii 
etimologice (maghiară și ucraineană) au fost sugerate de același 
cercetător, E. Petrovici (CL VIII, 1963, p. 299). Zalfă „guturai“ este 
răspândit în trei arii: una mai mare (jud. Satu Mare și Sălaj) și două 
mai mici (Turda și Sebeș-Alba). Poziţia geografică a ariilor sugerează 
fie o origine maghiară, fie una ucraineană, cu precizarea că existența 


186 


cuvântului în Munţii Apuseni ne obligă să acceptăm prima soluţie. 
E. Petrovici propune magh. zaha „arsură la stomac sau esofag; 
senzație neplăcută în faringe“, răspândit în regiunea Seghedin și în 
comitatul Szabolcs, din vecinătatea ariei mai mari din română. Sensul 
românesc s-a dezvoltat din acela de „arsură“ > „faringită'“> „guturai“. 
Cât priveşte fonetismul, epenteza lui / este obișnuită în elementele 
maghiare (bőség > belșug, búcsú „pelerinaj“ > bâlci); din *zulhă s-a 
ajuns la zalfă (ca în magh. marha > marfă). Pentru originea maghiară 
pledează și faptul că în estul Maramureșului cuvântul pare a fi recent; 
informatorii pentru Atlasul lingvistic român au precizat că nu demult 
se zicea guturai, iar astăzi zalfă, iar în alte locuri au dat termenul zalfă 
numai după ce le-a fost sugerat. Din harta reprodusă de E. Petrovici 
rezultă că zalf s-a răspândit dinspre vest spre est, în jumătatea de 
răsărit a Maramureşului el nefiind înregistrat. 

Un alt exemplu este cuvântul dialectal chertalui „a o lua la 
sănătoasa'“, pus în legătură cu magh. kirándulni „a face o excursie“ 
(Graur, Etim. rom., p. 153), dar explicat de E. Petrovici (CL VIII, 
1963, p. 294) ca un derivat pe teren românesc de la interjecția chertai, 
care provine de la germ. kehrt euch „la stânga-mprejur“ + sufixul 
-ălui, ca în mărşălui din marș. Răspândirea verbului în Moldova și 
fonetismul a pentru d. tipic graiului moldovenesc, pledează pentru 
această soluție etimologică. 

Criteriul răspândirii geografice nu trebuie absolutizat, pentru că 
există o serie de cuvinte maghiare care, după ce au fost împrumutate 
de graiurile româneşti din Transilvania, au fost duse de mocani în 
diversele regiuni ale ţării, unde nu s-a manifestat o influență 
maghiară directă. Un exemplu interesant este coștei „casă“, înregistrat 
în Ialomiţa, a cărui origine maghiară este contestată de Al. Graur (BL 
IV, 1936, p. 75) pe motivul că nu pot exista cuvinte maghiare în 
Ialomița. Această părere a fost corectată de același autor (Graur, Alte 
etim., p. 39), care arată că a întâlnit termenul și în Maramureș și că 
este posibil să fi fost adus de colonişti transilvăneni în Ialomita. S. 
Pușcariu (LR I, p. 312) atrage atenţia asupra unor cuvinte de origine 
maghiară (cimotie, hitioan etc.) care sunt astăzi mai frecvente în 
Moldova decât în Transilvania. 

Există numeroase cazuri în care criteriile folosite în mod curent 
pentru delimitarea elementelor de diverse origini nu sunt suficiente. 


187 


Unul dintre acestea îl constituie etimologia directă sau prin „filieră“ 
slavă a unor termeni maghiari. S. Pușcariu (DR VIII, 1934-1935, p. 
344; LR I, p. 299) şi Al. Rosetti (SCL I, 1950, p. 89-90; idem, ILR, 
p. 383) afirmă că două cuvinte românești, bumb şi gând, explicate, în 
general, prin magh. gomb şi magh. gond, par a fi ajuns în română 
printr-un intermediar slav (*gobu, ` *godu), , care ar explica evoluția 
fonetică din română *gobu > bumb (cu asimilarea g — b > b— b) la 
fel ca v. sl. skopu > scump, *godiu > gând, la fel ca v. sl. poditi > 
pândi. Același S. Puşcariu (loc. Cit. ) la fel ca Ov. Densusianu ULR I, 
p. 241) și Al. Rosetti (SCL I, 1950, p. 88-90, idem, IK p. 383), crede 
că verbele în -ui la cuvintele maghiare de tipul bântui, cheltui, mântui 
provin în română tot printr-un intermediar slavon, pentru că alipirea 
lui -ui (slav. -ovati) nu se poate explica decât admițând pentru aceste 
cuvinte o mijlocire slavonă. E. Petrovici (DR XI, 1948, p. 188—190) 
dă însă altă explicaţie aparitiei lui -ui la verbele de origine maghiară: 
el crede că acest sufix -ui, extras dintr-o mulțime de verbe de origine 
slavă, a devenit un sufix pentru verbe străine de felul celor semnalate 
de Al. Graur (BL II, 1934, p. 11-20) și a fost aplicat verbelor împru- 
mutate din maghiară. 

Unele etimologii maghiare nu se pot susţine din motive fonetice 
şi/sau semantice, ceea ce ne determină să optăm pentru cealaltă soluție 
(în ambele exemple, origine românească). Dologit „muncit de 
lucru“, „obosit“ a fost considerat un derivat de la magh. dolog „lucru, 
muncă', cu sufixul participial -it (MCD, p. 21). Al. Graur (Etim. rom., 
p. 89) arată că din punct de vedere semantic această etimologie nu se 
poate susține, iar din punct de vedere formal magh. dolgozni „a 
munci“ (existent chiar în MCD s. dolgozi) nu poate deveni dologi, iar 
un substantiv dolog, din care să fi fost derivat dologi, nu există în 
română. În aceste condiţii, se poate presupune că dologi s-a format 
pe teren românesc de la ologi cu d- antepus ca în alte cazuri. 

Explicarea lui falce „bucată“, „măsură de pământ“ din magh. falka 
„bucată“ (H. Dunke, WJb XIX-XX, p. 76-77; Rosetti, ILR, p. 384) 
este greşită, fiindcă ar fi trebuit să dea în română */ulcă şi în al doilea 
rând, termenul maghiar nu înseamnă „bucată, măsură de pământ“ 
decât în compuse cu föld „pământ“: făldfulka „bucată de pământ“. De 
altfel, Tamás, ÆW, nu-l include între elementele maghiare ale limbii 
române, deși îl acceptase în „Ungarische Jahrbücher“ IX, 1929, p. 


188 


290-291. Acestea sunt motive suficiente pentru a accepta ideea lui N. 
Drăganu (DR VII, 1931-1932, p. 214) că falce este corespondentul 
lat. falx, -cem „seceră“, cu evoluţia semantică la „măsură de pământ 
(cât se poate secera într-o zi)“, cunoscută atât latinei populare, cât şi 
limbilor romanice. 

Un exemplu deosebit de interesant din punct de vedere 
metodologic este cel discutat de E. Petrovici (CL VIII, 1963, p. 
291-293). Este vorba de un termen rar, apărut în literatura noastră 
veche (în textele măhăcene), și anume de a/lămojnă cu sensul de 
„pomană, milostenie“, considerat de origine slavonă (DA, TDRG; 
ambele dicţionare îl compară și cu o formă maghiară). E. Petrovici 
face o analiză amănunţită a presupusului etimon slav și constată că 
nu apare decât în dictionarul lui Fr. Miklosich, unde se arată că 
termenul se găsește în texte glagolitice, fără a specifica în care anume, 
ceca ce înseamnă că nu în textele vechi glagolitice, ci în texte 
glagolitice croate mai recente. Or, bogatul dicţionar al limbii 
sârbocroate publicat de Academia din Zagreb arată că termenul 
almuzno, menţionat de Fr. Miklosich, este atestat abia în secolul al 
XV-lea, exclusiv în texte croate, şi că este de origine germană. Din 
germană cuvântul a fost împrumutat și în alte limbi slave din zona de 
influenţă a bisericii catolice (slovenă, cehă, slovacă, poloneză, 
sorabă inferioară, sorabă superioară), pentru că termenul grec 
èàenuocúvn n-a fost tradus în slavonă, ci împrumutat din latina 
ecleziastică. În slavona bisericii ortodoxe termenul grecesc a fost 
tradus şi a devenit ulterior milostynja, păstrată în slavonele de diferite 
redacții (bulgară, sârbă, rusă), de unde a pătruns și în limbile 
populare slave din zona Bizanțului și în română (milostenie). Deci 
alămojnă nu putea să provină din slavonă, cum susțin DA și TDRG, 
deoarece nici una dintre diversele redacţii ale slavonei cu care a intrat 
în contact româna nu avea un astfel de termen. Cum cuvântul există 
numai în Transilvania, este sigur că provine din magh. alamozsna, 
unde este un împrumut din latină. 

Exemplul tratamentului magh. v în română dat în introducerea 
acestui capitol este interesant și pentru a sublinia ideea că, datorită 
caracterului popular al multor împrumuturi din maghiară, la baza 
cuvintelor românești pot sta forme dialectale maghiare, care explică 
fonetismul sau/şi semantismul cuvintelor românești. Tamâs, EW, dă 


189 


adesea, alături de forma literară maghiară, și forme dialectale, ca în 
cazul lui chip, care, pe lângă forma literară kip, are indicată și varianta 
dialectală kip. Aceste forme dialectale trebuie însă interpretate 
corect, fiindcă altfel se dau etimologii greșite. În cazul lui gingaș, DA, 
DLRM dau ca etimon magh. dial. dsingás, dar Fr. Király (LR XVI, 
1967, p. 407-409) a arătat că în graiurile maghiare din Transilvania 
variante asemănătoare cu cea indicată de DLRM şi DA sunt 
împrumutate din română, forma românească fiind „prototipul“ 
variantelor maghiare dzsingás, zsingăs, gyingăs „năzuros, dificil la 
mâncare, mofturos“. Etimonul maghiar al termenului românesc aici 
în discuţie este zsengés (zsenge + -és) „fraged, plăpând'“, explicat atât 
din punct de vedere fonetic, cât și semantic de Fr. Király (loc. cit.). 
Acest exemplu este ilustrativ şi pentru importanța cunoaşterii 
statutului funcțional al cuvântului în limba din care se consideră a fi 
împrumutat cuvântul românesc. Dacă avem a face cu cuvinte 
maghiare cu o arie limitată şi aparținând unor domenii onomasiologice 
în care există și alte elemente românești putem presupune că 
procesul împrumutului a putut să aibă un sens invers, și anume 
cuvintele maghiare presupuse a sta la baza unor cuvinte românești să 
fie de fapt cuvinte românești împrumutate de maghiară. Fr. Kirâly (LR 
XVI, 1967, p. 409; Etim., p. 58) a demonstrat că tocană nu provine 
din magh. tokâny (DLRM), ci, invers, cuvântul maghiar a fost 
împrumutat din română. Balmoș, termen tipic pentru viaţa pastorală, 
considerat de unii cercetători împrumut maghiar (DA; Cihac II, 
p. 478), este atestat în maghiară abia în secolul XVII-lea. Ţinând 
seama de aceste considerente, îl putem socoti, împreună cu Bakos, 
Român elem., p. 99, și Fr. Király (LR XVI, 1967, p. 409-410; Etim., 
p. 58), împrumut român în maghiară. De altfel, dictionarul etimologic 
maghiar (A magyar nyelv tărteneti-etimologiai szótara, Budapesta, 
1967—1976) consideră cele două cuvinte împrumuturi din română 
(balos şi tokány). Numeroase exemple de cuvinte considerate în 
general maghiare în română (bărbânță, sîmbră, catrință, catreanță, 
canaf, tundră, cergă ) sunt interpretate de F. Bakos (op. cit.) și în 
diverse articole ale lui Fr. Kirâly ca împrumuturi din română în 
maghiară. În această situaţie sunt o serie de termeni legaţi de viaţa 
păstorească care au pătruns din română în limbile vecine (printre care 
şi maghiara) şi nu invers. Exemple de acest fel arată cum soluţii 


190 


etimologice greșite sunt preluate de la o lucrare la alta. Unele dintre 
aceste soluţii s-au transmis până la DEX, deși încă G. Bledy, acum 
câteva zeci de decenii, a demonstrat că lucrurile stau invers. 

În stabilirea corectă a etimologiei cuvintelor românești presupuse 
a fi de origine maghiară trebuie să se țină seama de faptul că există 
numeroase cazuri când cuvintele din maghiară, limbă aglutinantă, au 
pătruns cu anumite desinenţe (de acuzativ, de plural etc.) datorită 
întrebuințării lor în anumite sintagme. Asupra acestui aspect a atras 
atenția N. Drăganu în etimologiile publicate în DR, problema fiind 
prezentată într-o sinteză clară de Emese Kis, Încadrarea 
substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii 
române, București, 1975: haiduc < magh. hajduk < haidu + semnul 
pluralului -k (p. 134), căput, „poartă“ < magh. kaput < kapu Adem" 
+ desinenţa acuzativului -t (p. 132). Lucrarea lui Emese Kis este 
importantă și pentru problema enunțată în titlu, adaptarea 
împrumuturilor maghiare la sistemul morfologic al românei, aspect 
important mai ales dacă observăm că genul feminin al unor cuvinte 
maghiare de felul lui seamă, vamă a fost considerat de N. Drăganu 
(Românii, p. 596) şi de S. Pușcariu (DR VIII, 1934-1935, p. 344; LR 
I, p. 299) ca un argument pentru un presupus intermediar slav. 


III. 6. Cuvinte de origine greacă 


Elementele de origine greacă din limba română pot proveni din 
diferite epoci, care corespund celor trei mari perioade ale istoriei 
limbii grecești: greaca veche (până în secolul al VI-lea), greaca medie 
sau bizantină (secolele VII-XV) şi necogreaca. Dar elementul vechi 
grecesc, pentru cei care fac etimologie directă, așa cum este cazul 
acestei cărți, nu interesează limba română, deoarece el a intrat prin 
latină. De aceea se poate vorbi doar de o influență veche greacă asupra 
limbii latine târzii, care s-a manifestat fără întrerupere începând cu 
primele contacte greco-romane (mult înaintea apariţiei textelor 
literare, cf. Sebastiana Popescu-Fischer, SCL XXXIV, 1983, p. 
314). E. Coseriu (Estudios, p. 152-167) discută o serie de fapte 
romanice, dintre care unele atestate în latină, care sunt puse pe seama 
influenţei vechi grecești. Dintre exemplele care privesc şi româna 


191 


reținem evoluţia semantică a rom. anțărț, cuminte, a se duce, a lucra, 
a aprinde, a ține, uscat „pământ“. Dintre cuvintele vechi grecești 
pătrunse în latina dunăreană la o dată greu de precizat şi neatestate în 
limbile romanice occidentale amintim pe broatec, cir, ciumă 
„umflătură“, frică, jur, plai, stup, stur (v. Mihăescu, Infl. gr., p. 46-65; 
Fischer, Lat. dun., p. 142-144). 

Discutăm, la fel ca în capitolul precedent, două tipuri de cuvinte: 

e cele pentru care s-a propus etimon grecesc și derivare pe teren 
românesc (II. 6. 1.); 

e celelalte, explicate prin greacă sau prin etimoane de altă origine 
(II. 6. 2.). 


III. 6. 1. Dintre cuvintele care au fost explicate prin împrumut din 
greacă şi ca derivate pe teren românesc menţionez două pentru care 
prima ipoteză are un grad mai mare de probabilitate. Astfel, 
economicos, considerat ca derivat de la economic + sufixul -os 
(DLRM), este mai degrabă ngr. orxovouikóc (DEX), derivat cu 
sufixul -ikós), existent în rom. politicos, plicticos, tacticos, simandicos 
(Graur, Etim. rom., p. 92), deoarece -os se foloseşte mai ales pentru 
formarea adjectivelor de la substantive (adjectivele formate de la 
adjective sunt rare; singurul exemplu pare a fi, după Al. Graur, 
sterpos). Forma veche a cuvântului, iconomicos, a devenit economicos 
o dată cu împrumutarea neologismului economic. Şi mai clară este 
situaţia lui firet, explicat în DA, DLRM și DEX ca derivat din fir + 
sufixul et. V. Bogrea (DR IV, 1924-1926, p. 814) a arătat dificultățile 
de natură semantică pe care le întâmpină această etimologie și de 
aceea propune ca etimon ngr. PLpETO „snur“, care corespunde atât 
semantic, cât și fonetic. 


III. 6. 2. În legătură cu termenii explicați prin greacă, dar care au 
primit și alte etimologii, Al. Graur a remarcat, în diverse ocazii, că de 
multe ori, în cazul unor neologisme, cei ce au propus alte etimologii 
nu au respectat condițiile formale sau/și semantice necesare unei 
etimologii corecte. De subliniat rolul deosebit al lui Al. Graur în 
sublinierea importanței limbii grecești ca sursă directă a multor 
neologisme româneşti. În exemple ca icter şi pocher, caz în care 
CADE și DLRM propun etimoane franţuzești pentru ambele (ictere, 


192 


poker), DEX şi CDER 6601, numai pentru pocher, Al. Graur (Etim. 
` rom., p. 103, 129) observă că accentul din română este diferit de cel 
din franceză şi identic cu cel din ngr. IKTEepoc respectiv mÓKEP şi că 
deci pare mai probabilă originea neogreacă. Un argument asemănă- 
tor a fost adus de Al. Graur (op. cit., p. 130) pentru portofoliu, 
considerat împrumut din fr. portefeuille (CADE; DLRM), fără să se 
explice de ce acelaşi cuvânt francez are două reflexe diferite în română 
(portofel şi portofoliu). Forma cea mai apropiată de portofoliu este 
oferită de ngr. NopTopoit (DEX dă ca etimon it. portafoglio, care nu 
explică al doilea o). Monedă, despre care CADE spune că este 
împrumutat din lat. moneta, este mai apropiat din punct de vedere 
formal de ngr. uovéða (Al. Graur, BL IV, 1936, p. 103; Ivănescu, 
ILR, p. 497). În etimologia rom. mapamond, interpretat ca împru- 
mut din fr. mappemonde (CADE; Scriban; DLRM; CDER 5073), pe 
lângă neconcordanta fonetică (a pentru e), există şi o neconcor- 
danță morfologică (genului feminin din franceză îi corespunde 
ncutrul în românește), astfel că Al. Graur (Etim. rom., p. 113) propune 
un etimon grecesc uanrauóvõo, care corespunde atât semantic, cât 
şi formal. 

În cazul verbului a se pichirisi „a se simţi atins, înțepat de o 
vorbă“, considerat împrumut din fr. se piquer (IDRG; CADE), în afară 
de criteriul formal (terminația nu poate fi explicată), trebuie să se țină 
seama de nivelul de limbă în care apare cuvântul respectiv, și anume 
de faptul că el este folosit de oameni care au avut educaţie grecească. 
De aceea, Al. Graur (BL IV, 1936, p. 108) îl explică prin ngr. mxpitw. 
Este posibil ca varianta picarisi să fie influenţată de fr. se piquer 
(CDER 6347). Aceleaşi criterii le-a folosit Al. Graur (BL VI, 1938, 
p. 142-143) pentru etimologia termenului condră „ceartă, 
neînțelegere“ care nu este o variantă populară a lui contra, așa cum 
crede CADE, ci ngr. KovTpa „opoziţie“. Apariţia lui condră la scrii- 
tori ca Anton Pann ei C. Stamati, la care influenţa greacă este vizi- 
bilă, și fonetismul d sunt argumentele aduse pentru originea greacă 
a lui condră. 

Criteriul semantic poate determina opțiunea pentru o etimologie 
greacă, ca în cazul lui mangosit „inutil, neapt“. Explicat ca derivat de 
la mangosi, şi acesta de origine necunoscută (DLR), a fost atașat 
familiei lui a mangli (CDER 5061), pus în legătură cu sloven. manjkav 


13 — Introducere în etimologia limbii române 193 


„imperfect“ (Cihac II, p. 185) sau explicat prin ngr. paykeúw 
(TDRG), fără ca vreuna din aceste etimologii să corespundă din punct 
de vedere semantic și fonetic. Etimologia lui Al. Graur (BL IV, 1936, 
p.99-100), care corespunde perfect din punct de vedere formal (ngr. 
uQYyóvæ, aorist Eu, „presser, épuiser“), a părut nesatisfă- 
cătoare din punct de vedere semantic lui L. Gâldi (Les mots d'origine 
néo-grecque en roumain à l'epoque des Phanariotes, Budapesta, 
1939, p. 207), dar E. Coseriu (Estudios, p. 195-196) arată că ea este 
exactă și din acest punct de vedere, dacă observăm că termenul în 
discuţie face parte dintr-o serie de verbe peiorative de origine 
greacă, al căror sens vag admite diverse interpretări. Cuvinte ca 
apelpisit, fandosit, paraponisit, sclifosit, cu sens peiorativ mai mult 
sau mai puţin nedeterminat, s-au îndepărtat, prin această particu- 
laritate, de sensul lor etimologic. 

Etimologia din greacă pentru rom. mirosi (gr. uvpóvæ, aorist 
cuipooa „a parfuma“) dată de Al. Graur (BL IV, 1936, p. 102), 
corespunde dm punct de vedere formal şi semantic (româna cunoaște 
și sensul etimologic „a parfuma“) și de aceea nu este necesară 
explicația prin slavon. mirosati (TDRG; CADE). Un argument 
suplimentar contra etimologiei din slavonă este faptul că în slavonă 
termenul este atestat pentru întâia oară într-un text din secolul al 
XVI-lea şi aşteaptă el însuși o explicaţie (gr. uvpiCo ar fi trebuit să 
aibă în slavonă forma mirisiti, atestată în bulgară şi sârbocroată). Pe 
de altă parte, forma românească apare de la primele texte și este 
răspândită pe tot teritoriul dacoromân (v. ALR I, v.I, h. 77), la fel ca 
în cazul cuvintelor vechi slave. „Filiera“ slavă nu este considerată o 
ipoteză necesară nici de CDER 5334. Al. Graur (loc. cit.) este de 
părere că forma slavă mirosati poate fi rezultatul unei influențe 
românești. De multe ori însă cuvintele din greaca bizantină, aşa cum 
rezultă din lucrarea lui H. Mihăescu, Influența greacă asupra limbii 
române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966, au pătruns prin 
slavă, deci, conform etimologiei directe, nu sunt grecisme. V. 
Coteanu / Dănăilă, Introducere, p. 221: influență directă din greacă 
numai în cazul cuvintelor din neogreacă. 

O situaţie specială prezintă franzelă analizat de Graur, Etim., p. 96, 
considerat în mai curent (CADE, CDER 3472, DA, DLRM, DU, 
TDRG; Gâldi, Infl., p. 192) din ngr. ppovT(EAo „pâine franțuzească“, 


194 


fără să se întrebe de ce tz din greacă este redat prin z și fără să se 
explice varianta franzo(a)lă (Scriban) din Moldova. Graur, loc. cit., 
explică franzelă ca un împrumut din bulgară („există şi în 
bulgărește“), fără să se arate cum un termen de acest fel a venit din 
bulgară. S-ar putea însă ca forma cu z în loc de dz (ne-am aştepta la 
frandzelă) să fi existat și să se fi redus în română din cauză că dz nu 
exista. Cât privește varianta franzo(a)lă ea este din rusă sau 
ucraineană. 

Cuvântul precedent aparține unei mari categorii de cuvinte 
pentru care s-au propus un etimon grec şi unul slav. În multe cazuri 
nici criteriul formal, nici cel semantic nu ne pot oferi nici un fel de 
indiciu pentru a putea opta în favoarea uneia sau alteia dintre 
ctimologii. Lucrurile sunt mai complicate în cazul unor cuvinte 
existente în toate limbile balcanice, inclusiv în turcă și albaneză, cum 
este, de exemplu, pită. La unele cuvinte balcanice, în opţiunea pentru 
una sau alta dintre soluții, poate interveni criteriul semantico-ono- 
masiologic. Astfel se ştie că o serie de termeni grecești referitori la 
religie au pătruns în slavonă şi că româna i-a luat din această limbă 
(icoană, liturghie, călugăr etc.) chiar dacă forma și sensul acestor 
cuvinte coincid cu cele din greacă. 


III. 7. Cuvinte de origine turcică 


Elementele turcice din română au pătruns în epoci diferite și de 
aceea se face în mod curent distincția între împrumuturile vechi 
turcești, constituite din presupusele cuvinte de origine cumană (şi 
tătară) de până la sfârşitul secolului al XIV-lea, numite preosmanlii, 
şi cuvintele mai recente, din turca osmanlie. Cuvintele din turca 
osmanlie au pătruns în limba română fie direct, fie prin intermediul 
limbilor slave meridionale (bulgară şi sârbocroată); acestea din 
urmă, conform principiului etimologiei directe adoptat de mine, sunt 
pentru română elemente bulgărești, respectiv sârbocroate. Astfel, de 
exemplu, cămgie (chimgie) „bici, biciușcă cu pleasnă la vârf“, 
existent în Banat și Haţeg, este cuvânt care provine din sârbocroată 
(< scr. kàmdžija), chiar dacă la origine este turc. hamei „bici“ (E. 
Suciu, LR XXIX, 1980, p. 553). Contribuţii importante privind lexicul 


195 


de origine turcă au adus Şăineanu, Infl. or. şi, recent, E. Suciu, LR 
XXIX, 1980, p. 551-554, XXX, 1981, p. 547-549, XX XIII, 1984, p. 
18-20, XXXVII, 1989, p. 91-95, SCL XXXVIII, 1987,p. 142-144. 
Ultimul aduce în discutie cuvinte și variante turcești regionale, înve- 
chite sau din argou care explică mai bine cuvintele românești. 

În legătură cu cuvintele turceşti de remarcat că au pătruns mai ales 
pe cale politico-administrative şi de aceea multe au și dispărut sau au 
căpătat valoare peiorativă, la fel ca în alte limbi balcanice (K. 
K azazis, The status of turkisms in the present day Balkan languages, 
în Aspects of the Balkans: Continuity and change, Haga-Paris, 1972, 
p. 87-116) 

Cuvintele care au primit un etimon turc și alte etimoane pot fi 
împărţite în trei grupe: 

e cuvinte de origine turcică pentru care s-au propus o etimologie 
preosmanlie (cumană) și o etimologie turcă osmanlie (III. 7. 1.); 

e cuvinte considerate împrumuturi din turcă sau derivate pe teren 
românesc (III. 7.2.); 

e cuvinte cu mai multe etimologii, dintre care una turcă (III. 7. 3.). 


III. 7. 1. Distincția dintre elementele turcești preosmanlii și cele 
turcești osmanli: este greu de făcut, în primul rând pentru că sursele 
de cunoaștere a pecenegei și cumanei sunt foarte reduse (pecenega 
este cunoscută prin câteva nume proprii, iar cumana mai ales 
printr-un text mai amplu, Codex cumanicus, o culegere de texte 
religioase traduse din latină, care datează din 1330). Nu se cunosc prea 
bine nici condiţiile istorico-sociale în care a avut loc contactul dintre 
poporul român și vorbitorii de pecenegă și cumană. Cea mai mare 
dificultate constă în faptul că, deși cumana face parte din alt grup de 
limbi turcice (grupul chipceac sau de nord-vest) decât turca osmanlie 
(grupul de sud-vest), ea a avut un fond de cuvinte foarte asemănător 
cu cel din turca osmanlie, cu sensuri şi fonetisme foarte apropiate. 
Numai o mică parte dintre cuvintele comune celor două limbi și 
împrumutate de română prezintă sunete vechi turcice care au avut un 
tratament diferit în cumană și în turca osmanlie. Între acestea din urmă 
se citează Teleorman din cuman. Teli orman „pădure nebună“ 
(adică deasă) faţă de turc. Deliorman, cu d corespunzător cumanului 
t (Puşcariu, LR I, p. 315). În afara termenului beci, unanim considerat 


196 


din cumanul bec „(loc) întărit“ (DA; CADE; Pușcariu, LR I, p. 315; 
Ivănescu, ZLR, p. 347; CDER 760), pentru cuvintele românești de felul 
lui baltag, boi „statură“, casap, catâr, toi, care pot fi puse în 
legătură cu cuvinte turcice existente atât în cumană cât și în turca 
osmanlie, au fost admise, în general, ambele surse, cea cumană și cea 
turcă osmanlie (CDER 693, 976, 1504, 1552, 8814), deși unii 
cercetători le consideră, totuși, pe unele ca sigur cumane (toi, 
Pușcariu, LR I, p. 315; Ivănescu, ILR, p. 437; sigur cuman după S. 
Pușcariu este şi dușman, existent cu această formă în Codex 
cumanicus). Pușcariu, loc. cit., consideră că un criteriu pentru 
recunoașterea cuvintelor de origine cumană este cel geografic. Un 
cuvânt răspândit în Transilvania, unde nu există cuvinte turcești, cu 
excepția celor transmise prin mijlocire slavă, ar fi o dovadă a originii 
cumane (o parte a cumanilor s-au refugiat în Transilvania după ce au 
fost înfrânți de tătari în 1239). O părere asemănjătoare are și 
Șăineanu, Infl. or., I, p. XVI. Heinz F. Wendt, Die türkischen 
Elemente im Rumänischen (Berlin, 1960), consideră greşit ca 
preosmanlii multe cuvinte recente, fapt demonstrat în ampla recenzie 
a lui VI. Drimba (RRL IX, 1964, p. 99-109). 


III. 7. 2. Între cuvintele explicate ca împrumuturi din turcă sau 
derivate pe teren românesc există, la fel ca în cazul celorlalte 
categorii, cuvinte cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate 
de a fi împrumutate din turcă. În opțiunea pentru o soluție sau alta ne 
poate ajuta situaţia din turcă. Un cuvânt ca mahalagiu, considerat de 
Pascu (Suf., p. 411) împrumut din turcă, deși nu are un corespondent 
turc (Pascu dă o formă reconstruită, *mahalatgiu), este mai puţin 
probabil să fie un împrumut, chiar dacă atât cuvântul-bază (mahala), 
cât și sufixul -giu sunt de origine turcă. Este foarte probabil ca 
barcagiu, considerat de Pascu, Suf., p. 412, împrumut din turcă, să fie 
format pe teren românesc, așa cum este considerat în dicționare (DA; 
DEX; CDER 690), chiar dacă îl înregistrează izolat în turcă Henry & 
Renée Kahane-Andreas Tietze, The Lingua Franca in the Levant: 
Turkish Nautical Terms of Italian and Greek Origin, Urbana, 1958, 
p. 92 (barkacv). E. Suciu (LR XXXVIII, 1989, p. 94) crede că 
lampagiu, lustragiu, pastramagiu, poştagiu, pe care dicționarele le 
consideră derivate românești, pot avea etimoane turcești. Cu un grad 


197 


mai redus de probabilitate de a fi format pe teren românesc este 
cârmăziu, considerat derivat în română de DLRM, DEX, sau 
împrumut din turcă de alții (DA; CDER 2031; Graur, Alte etim., p. 35: 
turc. kirmizi). Între aceste două limite există diverse grade de 
probabilitate ca un derivat de la o temă de origine turcă cu sufix 
turcesc să fie format pe teren românesc. Al. Graur (Alte etim., p. 
35-36) crede că numele de culori de felul lui cârmâziu, liliachiu sunt 
mai curând formate în turcă decât pe teren românesc, în timp ce pentru 
CDER: cârmâziu 2031, fistichiu 3408 sunt împrumuturi, iar liliachiu 
4829, naramziu 5605, pătlăginiu 6207 derivate pe teren românesc, 
fără explicații. DEX consideră formaţii românești pe cârmâziu, 
liliachiu, dar împrumuturi din turcă pe fistichiu, pătlăginiu (naramziu 
nu apare în DEX). Nu există criterii, în cazul numelor de culori, pentru 
respingerea explicaţiei prin împrumut la toate exemplele. 

Un argument interesant aduce Al. Graur (Etim. rom., p. 51-52) 
pentru a susţine că advocatlâc este un împrumut, în ciuda părerii 
generale că ar fi o formaţie pe teren românesc (DA; CADE şi TDRG 
nu dau nici o etimologie, ceea ce înseamnă că îl consideră format pe 
teren românesc). Argumentul constă în faptul că, pe lângă turcă 
(avukatlık), cuvântul există şi în alte limbi balcanice (ngr. 
AVOKOATAVK, bulg. advokatlăk), ceea ce face mai greu de acceptat 
ideea formării în română. 

Un caz aparte este cel discutat de E. Vrabie (LR XLV, 1996,p.7): 
corăbioară cu sensul „prăjitură preparată din aluat proaspăt“ nu este 
derivat din corabie + sufixul -ioară (DEX), ci mai degrabă trebuie 
acceptată etimologia din DA, s.v. curăbiă, adică turc. corabiye + 
corăbioară, diminutiv al lui corabie. Termenul, cu același sens și cu 
o formă mai apropiată de etimon există şi în aromână (curabe, 
gurabe), în care, fapt important, nu există corabie „ambarcaţie“. 
Cuvântul există de altfel și în alte limbi balcanice (ngr. yovpauné, 


KA) 


alb. kurabie) cu sensul de „prăjitură“. 


III. 7. 3. Cuvintele cu etimologie turcă pentru care s-au propus și 
alte etimoane sunt destul de numeroase. Cu ajutorul criteriului 
fonetic, I. Lobiuc (SCL XXIV, 1973, p. 455-456) separă în două 
cuvinte pe becher; becher, cu sensul de „om de nimic care trăiește din 
înșelăciune“, înregistrat în Bucovina, și becher „holtei, burlac“, care 


198 


circulă mai ales în Muntenia. Primul este un termen împrumutat din 
ucraineană (bâhir), iar celălalt este cuvânt turcesc, așa cum arată 
deosebirea de accent. Din motive de ordin fonetic, o serie de 
termeni marinărești din română pot fi consideraţi ca împrumutaţi din 
turcă și nu din franceză sau italiană, așa cum se admite de obicei în 
dicționarele românești. Unul dintre exemplele ilustrative este provă 
(în limbajul marinăresc prova), pe care toate dicționarele (CADE; 
DLRM; DEX, CDER 6922; DLR), inclusiv Dicționarul ortografic, 
ortoepic şi morfologic al limbii române, îl tratează ca variantă a lui 
proră, cuvânt pentru care s-au propus diverse etimoane (italian, 
francez, neogrec, latinesc savant); prova este însă alt cuvânt, provenit 
din turc. prova, care corespunde perfect formei românești (Marius 
Sala, SCL XII, 1961, p. 613). Dată fiind originea turcă a lui provă şi 
a multor alți termeni marinărești, este posibil ca și pupă (în limbajul 
marinăresc pupa) să provină mai degrabă din turcă decât din 
franceză, cum s-a admis, în general, până acum. În sfârșit, tot obiecţii 
de natură fonetică formulează Andrei Avram (LR XXII, 1973, p. 193) 
fată de etimologia rusească propusă de Iorgu Iordan (SCL XIV, 1963, 
p. 15) şi de cea românească dată de Florica Ficşinescu (SMFC V, 
1969, p. 15) termenului dialectal nälet „prost, apucat“. Etimonul 
rusesc nelép „absurd, stupid, fără sens; neghiob, nărod, prost“ nu 
corespunde din punct de vedere fonetic (schimbarea lui p în 7 și a lui 
e în ă în aceste contexte nu sunt normale). De aceea, Andrei Avram 
a reluat etimologia turcă propusă de Papahagi, DDA, şi a arătat că 
evoluţia de sens a turc. nalet „blestemat“ la sensul „prost, apucat“ a 
avut loc şi în bulgară, şi în sârbocroată (această evoluţie semantică ar 
putea fi un indiciu că la noi termenul este împrumutat din una dintre 
cele două limbi, dacă nu s-ar opune criteriul răspândirii geografice: 
se ştie că termenii bulgărești recenți ai cei sârbocroaţi nu au ajuns în 
Bucovina). 

Cât priveşte respectarea criteriului semantic, amintim la început 
două cuvinte din terminologia marinărească pentru care s-au propus 
și alte etimologii și care sunt foarte probabil de origine turcă. E. Suciu 
(LR XXIX, 1980, p. 554) arată că termenul câci „lădiță (în care se ţin 
uneltele) din partea dindărăt a luntrei'“, înregistrat în Dolj și explicat 
de DA prin bulg. kăc „partea dindărăt a calului“, provine din turc. kic 
„pupă“. Etimonul turcesc corespunde mai bine din punct de vedere 


199 


semantic. S-a susținut (Marius Sala, SCL XII, 1961, p. 616) că eche 
„bară fixată pe axul sau pe pana cârmei unei ambarcaţiuni sau a unei 
nave MICI, servind la manevrarea acestora“, pentru care DEX dă ca 
etimon germ. Ecke „colţ“, este din turc, yeke, cu același sens. N. 
Pădurariu (LR XVIII, 1969, p. 272) acceptă această etimologie, 
arătând că nu există nici o concordanță semantică între cuvântul 
românesc şi germ. Ecke (termenul pentru „eche“ în germană este 
Ruderhebel, Ruderjoch, Ruderpinne). Tot din turcă (turc. şiş) este şiş 
„pumnal cu lamă foarte lungă și îngustă“ (DEX), şi nu din fr. chiche 
(DN), care nu corespunde din punct de vedere semantic, cum a arătat 
Th. Hristea (LR XXII, 1973, p. 10): în franceză substantivul înseamnă 
„Năut“ sau „neg“ (< lat. cicer, păstrat și în arom. feațire), iar ca 
adjectiv „zgârcit, scump“. Un cuvânt care a primit mai multe 
explicaţii este pici: DU trimite la sicil. piciottu „băiat“, TDRG și REW 
1304 la forme romanice cu radicalul *picc-, CADE îl explică prin 
bulg. pic, dar cuvântul a fost explicat şi prin turc. piç „bastard“ (CDER 
6348; DEX; DLR). Al. Graur (Etim. rom., p. 128) arată că trecerea de 
la „bastard“ la „copil“ se explică pe terenul limbii turce și crede, de 
aceea, că nu există nici un impediment pentru considerarea cuvântului 
ca împrumut din turcă cu sensul din română. V. Bogrea (DR IV, 
1924-1926, p. 794) propune pentru termenul înregistrat în Moldova 
bijog „cal bătrân“ ca etimon turc bišak, bisek „bătrân“, acceptat și de 
CDER 844, contra ipotezelor anterioare (v. sl. bezati „a fugi“ 
TDRG, ucr. bizak D Schelduko, BA I, p. 160, sau ghiuj DA; 
Scriban), care nu corespund din punct de vedere semantic. E. Suciu 
(LR XXXVII, 1989, p. 93-94) atrage atenţia asupra lui schelă 
explicat, de obicei, din scr. skele, skela, bg. skelja, skele, deși numai 
tc. iskele, skele, eskele explică toate sensurile importante din română, 
precum şi toate formele din română (eschelă, șchele, schele, schilă, 
şchelă). 

Tot E. Suciu (idem, p. 94—95) atrage atenţia asupra unui fenomen 
fonetic interesant de hipercorectitudine, semnalat de Al. Graur (Alte 
etim., p. 81) în legătură cu cuvintele greceşti pătrunse în română (în 
unele dialecte grecești s a devenit e, în timp ce în altele e nu se poate 
pronunţa și este înlocuit în împrumuturi, cu s, deci forma românească 
şustă < ngr. 600070 ar putea fi hipercorectă). Remarca lui Al. Graur 
poate fi extinsă şi la împrumuturile turceşti unde are loc o „grecizare“ 


200 


pe teren românesc, în sensul că unor etimoane turceşti cu s le 
corespund în română forme cu s și € (şiboi, siboi < tc. şebboy) sau 
invers forme cu s în turcă ajung la 3 (șandrama < tc. sondurma);, în 
astfel de cazuri alternante s/š nu trebuie să fie o obiecţie pentru 
etimologia turcă. 

Un exemplu interesant pentru situațiile când argumentul semantic 
este foarte puternic în opțiunea pentru etimologia turcă îl reprezintă 
măzănaie „umflătură lemnoasă“ și „gâlcă“, înregistrat în Moldova, în 
Bucovina și în localitatea Deda-Reghin și discutat pe larg de Andrei 
Avram (LR XXI, 1972, p. 202-205; Contrib., p. 57-60). Avem a face 
cu turc. mazi „gogoaşă de ristic“, care are și sensul „excrescență 
lemnoasă“, foarte important în stabilirea originii turcești. Sub 
influenţa lui mazăre (cu varianta mazăne), de care era apropiat formal 
și semantic (cf. derivatele măzăricos „granulos“, măzărat și măzăros 
„în formă de boabe“, măzăriche „cistericoză“ provocată de larva 
tenici, care are forma unei băşicuţe alburii de mărimea unui bob de 
mazăre), mazi a căpătat forma măzănaie, cu evoluţia semantică de la 
sensurile din botanică — „gogoaşă de ristic“ — la acela de „gâlcă, 
umflătură pe corpul unui om (sau al unui animal). Cât privește forma 
cuvântului, care pare mai degrabă derivat de la mazăre (mazăne), 
lucrurile sunt clare. Apariţia unui cuvânt la origine turcesc într-o 
localitate din Transilvania este explicată de Andrei Avram prin 
apartenenţa cuvântului la terminologia forestieră, care are și alte 
cuvinte de origine turcă (de ex. dragoman, cunoscut în Mararnureş şi 
Năsăud), ajunse în Transilvania din graiurile românești din nord-estul 
țării. Această ciimologie, care se bazează pe ideea că la baza 
cuvântului stă un termen cu înțelesul de „proeminenţă“, este 
preferabilă celei din DLR, unde se face trimitere la un cuvânt 
german Maserholz „lemn cu pete“; în diversele sensuri ale cuvântului 
măzănaie apare numai ideea de „proeminenţă“, nu și cea de „pată“. 

În sfârşit, nălet „prost, apucat“ considerat de Iorgu Iordan (SCL 
XIV, 1963, p. 15) împrumut din rus. nelép „absurd, stupid, fără sens; 
neghiob, nerod, prost“ este explicat de Andrei Avram (LR XXII, 1973, 
p. 193-194; Contrib., p. 105-106) ca împrumut din turcă (nalet 
„blestemat““). Schimbarea de sens apare și în română, bulgară și 
sârbocroată. 


201 


Există un mare număr de cuvinte pentru care nici unul dintre cele 
două criterii (fonetic și semantic) nu este pertinent. Observaţia făcută 
la cuvintele grecești care sunt răspândite în limbile balcanice și în 
română este valabilă și pentru cuvintele turcești aflate în această 
situaţie: calfă (turc., ngr., bulg., scr.), culă (turc., ngr., vulg., scr.). 
Alături de cuvintele balcanice, există multe care se găsesc, în afară 
de română, numai în turcă și bulgară, pentru care, de asemenea, nu 
avem în cele mai multe cazuri, criterii suplimentare de precizare a 
originii termenului românesc (bașca, bre). Într-o situație asemănătoare 
sunt cuvintele din terminologia marinărească pentru care până nu 
demult s-au propus etimoane din franceză sau italiană, ignorându-se 
existența unor cuvinte corespunzătoare în turcă. Materialul adunat în 
Kahane-Tietze, Lingua Franca a permis semnalarea (Marius Sala, 
SCL XII, 1961, p. 609-617) a numeroase cuvinte turcești care pot fi 
considerate etimoane ale cuvintelor românești tot atât de corecte ca 
și etimoanele romanice. Cuvinte de felul lui caravelă, cargafunda, 
cargabas, chilă, compas „busolă“, covertă şi altele există şi în turcă 
cu forma și sensul din română. Cu această observaţie ajungem la un 
alt criteriu suplimentar care ar putea fi folosit uneori în stabilirea 
corectă a unei etimologii, la criteriul onomasiologic. În cazul 
terminologiei maritime, datorită condiţiilor istorice în care s-a 
dezvoltat viaţa maritimă românească, numărul mare de termeni de 
origine sigur turcă justifică presupunerea că provin din turcă şi alte 
cuvinte care au fost explicate numai ca împrumuturi din limbile 
romanice occidentale. 

Criteriul geografic poate fi utilizat mai ales în sens negativ: în 
general, prezenţa unui cuvânt în Transilvania poate fi un argument 
împotriva originii turceşti a acestuia. Am amintit mai sus cazul lui 
măzănaie, unde Andrei Avram a propus etimonul turc și a căutat să 
justifice totuși prezența termenului în Transilvania. Din acest motiv, 
pecmez „marmeladă“, răspândit în Banat, nu poate fi un împrumut din 
turcă, ci din sârbocroată, iar catran în Transilvania este din scr. katran 
sau magh. katrâny. 


202 


III. 8. Cuvinte de origine franceză 


Termenii împrumutați din franceză sunt, în marea lor majoritate, 
mai recenți decât cei din limbile analizate anterior și au intrat în limba 
română într-o epocă în care româna a avut contacte și cu alte limbi, 
posibile surse de termeni neologici. Datorită faptului că acest contact 
este viu şi astăzi, analiza cuvintelor de origine franceză pune o serie 
de probleme specifice, determinate de modul în care sunt oglindite 
inovațiile limbii franceze în dicționarele curente ale acestei limbi. 

Cuvintele discutate în acest capitol sunt împărțite în două grupe: 

e cuvinte considerate împrumuturi din franceză, dar explicate și ca 
formaţii pe teren românesc (III. 8. 1.); 

e cuvinte cu etimologie franceză și alte etimologii (III. 8. 2.). 


III. 8. 1. Există numeroase situaţii când același termen a fost 
explicat fie ca un împrumut din franceză, fie ca un derivat pe teren 
românesc. Spre deosebire de cuvintele de altă origine discutate 
anterior, în acest caz nu s-au respectat uneori criteriile fundamentale 
ale unei etimologii corecte. Cea mai „flagrantă“ manifestare a 
acestei tendinţe este indicarea ca etimon a unor forme inexistente în 
franceză; urmarea logică a acestei situații este că derivatul respectiv 
trebuie considerat format pe teren românesc. O serie de exemple de 
acest fel dă Th. Hristea (LR XXVIII, 1979, p. 496-498; AUB XXII, 
1973, p. 142; Probl. etim., p. 28—29): conspirativ nu are corespondent 
în franceză, aşa cum dă DLRM (conspiratif), la fel ca dedicație, pentru 
care DLRM trimite la dédication, sau identificabil, explicat de 
DLRM ca împrumut din fr. identificable. La fel, a se turmenta „a se 
îmbăta“ nu poate fi fr. tourmenter care înseamnă altceva (Th. 
Hristea, LR XLVI, 1997, p. 112-114). În toate aceste exemple trebuie 
să presupunem că ele sunt formate pe teren românesc. Demonstrația 
inexistenței cuvântului în franceză este o operaţie dificilă, mai ales 
dacă facem apel numai la varianta literară din Franţa. Mioara Avram 
(SCL XXXIII, 1982, p. 258-259) a arătat că trebuie să se ţină seama 
și de franceza folosită în Belgia și Elveţia, în care există o serie de 
„corespondente exacte ale unor cuvinte românești pentru care s-au dat 
până acum fie alte explicații, adesea nesatisfăcătoare sub diverse 
aspecte, fie o explicaţie prin franceză, contestată de cei care nu au găsit 


203 


cuvântul în dicționarele limbii franceze“. În cazurile de acest fel 
existenţa unor derivate în variantele francezei din Belgia și Elveţia 
poate pune într-o lumină nouă o serie de cuvinte explicate până în 
prezent ca formaţii pe teren românesc. Astfel, achizitor, explicat de 
unii drept derivat românesc din achizi[ ție] + sufixul -tor (DEX; DN), 
iar de Th. Hristea (LR XXVII, 1979, p. 459) ca „o interesantă creaţie 
românească direct din achizi[ție] prin substituție de sufix“, are un 
corespsondent în fr. acquisiteur, folosit în Elveţia. La fel, calcaros, 
considerat derivat românesc (DEX) datorită faptului că în franceza 
literară termenul corespunzător este calcaire, are un corespondent în 
franceza din Belgia: calcareux. Necunoașterea unor derivate din cele 
două variante ale francezei, care au putut influența româna din 
motivele istorico-sociale analizate de Mioara Avram, a dus la 
etimologii inacceptabile, ca în cazul lui savonieră, considerat de DEX 
„Din fr. savon (după fructieră, supieră etc.)“, probabil din cauză că 
nu a fost găsit termenul franțuzesc în dicționarele curente ale acestei 
limbi. MDE şi DN explică cuvântul prin franceză, deşi dicționarele 
nu înregistrează sensul „cutie de săpun“ al cuvântului savonnier, -ere. 
Termenul savonniere cu sensul din română există însă în Belgia. În 
unele cazuri s-a susținut inexistența în franceză a unor cuvinte pe care 
dicționarele recente (Bordas, Robert) le înregistrează, uneori cu 
atestări din secolul trecut. Este cazul lui progresist, considerat 
inexistent în franceză (Graur, Alte etim., p. 19), sau al lui combativ, 
considerat, de asemenea, ca inexistent în franceză (Pușcariu, LR I, p. 
403), dar pe care Robert le are: progresiste (prima atestare 1841), 
combatif (atestat în 1897), discutate la Th. Hristea, SCL XXVII, 1979, 
p. 493-494). Am dat diverse exemple pentru a sublinia posibilitatea 
ca o serie de derivate considerate până acum exclusiv formate pe teren 
românesc să fie împrumuturi din franceză. 

Aplicarea criteriului semantic permite uneori concluzii cu privire 
la probabilitatea formării unui derivat pe teren românesc, atunci când 
sensul acestuia nu există în franceză. Unul dintre cele mai interesante 
exemple de lipsă de concordanţă în planul semantic între română și 
franceză este pastelist cu sensul de „poet care compune pasteluri“, 
explicat din fr. pasteliste (DLR; DN), care nu are însă decât sensul de 
„pictor care face tablouri cu ajutorul pastelurilor“ (Th. Hristea, AUB 
XXII, 1973, p. 146-147). Sensul de „poet care compune pasteluri“ 


204 


arată că este vorba de un cuvânt format pe teren românesc (numai în 
română există pastel cu sensul de „poezie lirică descriptivă“, sens 
datorat lui Vasile Alecsandri, care și-a intitulat un volum de astfel de 
poezii Pasteluri). 


III. 8. 2. Cuvintele care au primit etimologie franceză, dar și alte 
ctimologii sunt numeroase. Datorită faptului că franceza a fost limba 
care a contribuit în cea mai mare măsură la modernizarea 
vocabularului românesc (alături de latină, neogreacă, italiană și 
germană) s-a ajuns la exagerăni ale influenţei franceze. Cum am arătat 
în prima parte a acestui capitol, au fost etimologii în care presupusul 
etimon francez al cuvântului românesc nici nu există. Pentru un număr 
relativ mare de cuvinte s-au propus mai multe etimologii și nici unul 
dintre criteriile folosite de noi (mai ales cel fonetic și cel semantic) 
nu este pertinent. O listă a unor astfel de elemente neologice de până 
la 1860 oferă lucrarea lui N.A. Ursu, Formarea terminologiei 
ştiinţifice româneşti, București, 1962, din care reproducem câteva 
exemple: antilopă (cf. germ. Antilope, fr. antilope), antipod (cf. 
ngr.avtinoðec, lat. antipodes, it. antipode, fr. antipode), aortă (cf. lat. 
aorta, it. aorta, fr. aorte) etc. În alte cazuri criteriul fonetic permite 
să facem distinctie între cuvintele de origine franceză și variantele care 
provin din alte limbi. Astfel, limonadă, provine din fr. limonade sau 
din germ. Limonade, iar limonată din it. limonata. În timpul din urmă 
s-a ocupat de astfel de cazuri Th. Hristea, Probl. etim., p. 104-141. 
Argumente interesante de natură formală contra etimologiei franceze 
aduce Al. Graur (Etim. rom., p. 121—122) în cazul lui omagiu, explicat 
prin fr. hommage (CADE; DLRM; Scriban), deşi adevăratul etimon 
este it. omaggio (DEX; CDER 5875). Forma sufixului -agiu ne trimite 
spre o origine italiană (naufragiu, sufragiu), în timp ce fr. hommage 
ar fi avut în română o finală -aj (ca în aliaj, viraj). În plus, observă 
Al. Graur, de obicei în împrumuturile din franceză se introduce în 
pronunțare h, ca în karpon, hotel, huilă, husă. Alteori sensul 
neologismului poate confirma sau infirma etimologia franceză. În 
cazul lui spicher, considerat împrumut din engl. speaker „vorbitor“, 
„orator“ (CADE; DLRM), avem a face cu un împrumut din franceză, 
unde termenul respectiv are sensul „crainic“, ca și în română 
(Hristea, Probl. etim., p. 135-136). Mai interesant este cazul lui 


205 


vatmân, considerat împrumut din engleză (CADE), deşi, cum arată Th. 
Hristea (LR XXIII, 1974, p. 69), cuvântul nu există în engleză, aşa că 
trebuie considerat împrumut din franceză (DLRM). Un alt criteriu care 
poate fi folosit în afara celor invocate până acum este cel cronologic. 
Astfel, de exemplu, rom. flanelă a fost explicat invariabil (DA; CADE; 
DEX) prin franceză, datorită celei mai vechi atestări (C. Negruzzi). 
V. Nestorescu (LR XXXIV, 1985, p. 221) a arătat că termenul, sub 
forma flanel, a fost înregistrat în documente din secolul al XVII-lea 
(a. 1766), ceea ce duce la o altă sursă etimologică, şi anume germ. 
Flanell. Presupunerea este întărită de variante populară flanel. 


III. 9. Cuvinte de origine germană 


La cuvintele de origine germană putem distinge mai multe 
straturi, în funcție de sursa lor directă: unele provin din limba sașilor 
din Transilvania, altele din graiurile germane vorbite în Banat și 
Bucovina, altele au pătruns în limba literară sau în anumite 
terminologii tehnice datorită stabilirii în România a unor meseriași de 
origine germană. V. Arvinte (RRL X, 1965, p. 127-132) a prezentat 
criteriile de delimitare a elementelor săsești din celelalte elemente 
germane din română și a analizat cuvintele de origine germană din 
graiurile românești pe baza datelor oferite de Atlasul lingvistic 
român în cartea Die deutschen Entlehnungen in den rumänischen 
Mundarten (nach den Angaben des Rumăânischen Sprachatlases), 
Berlin, 1971. Criteriile de delimitare a „șvăbismelor“ limbii române 
sunt prezentate de Mania Purdela Sitaru și Livia Vasiluţă în Entdehnun- 
gen aus dem deutschen in den Banater rumänischen Mundarten, în 
„„Germanistische Beiträge“ VII, 1977, p. 87-88. O prezentare bogată 
a inventarului lexical provenit din germană îl oferă sinteza semnată 
de Helga Crâssman-Osterloh, Die deutschen Einflüsse auf das 
Rumänische: Probleme — Kriterien- Anwendungen, Tübingen, 1985. 
Nu intră în discuția noastră problema elementelor germanice foarte 
vechi (gotice, gepide), despre care s-a scris mult, dar fără să se fi ajuns 
Ja rezultate sigure (cf. Rosetti, JLR, p. 221). 

Cuvintele care au primit o explicaţie prin germană le grupăm în 
două categorii: 


206 


e cuvinte care au fost explicate ca împrumuturi din germană sau 
ca derivate pe teren românesc (III. 9. 1.); 

e cuvinte care au fost explicate prin germană sau prin alte limbi 
(II. 9. 2.). 


III. 9. 1. Ilustrăm această categorie cu câteva exemple de derivate 
care sunt foarte probabil împrumuturi din germană. Întrucât 
productivitatea lui -ic în românește este discutabilă, în faptic, 
considerat derivat din fapt(ă) + -ic (DLRM), trebuie să vedem un 
împrumut din germ. faktisch (Graur, Alte etim., p. 50) adaptat după 
fapt. Model german propune S. Pușcariu şi pentru sclavic (cf. germ. 
sklavisch). La polul opus poate fi citat piecar „brutar“, considerat de 
Arvinte (op. cit., p. 168) împrumut din germană și care, în unele 
regiuni, poate fi derivat românesc de la pec (< magh. pék sau scr. pek) 
+ -ar (Andrei Avram, „Fonetică şi dialectologie“ IX, 1975, p. 208). 


III. 9. 2. Şi în cazul cuvintelor care au primit mai multe etimologii, 
dintre care una germană, pentru aprecierea corectă a diverselor soluţii 
trebuie să avem în vedere diversele criterii invocate în capitolele 
precedente. De observat că numărul cuvintelor care au fost explicate 
numai prin germană este relativ restrâns. Cele mai multe au fost 
explicate şi prin ucraineană sau prin maghiară. În legătură cu 
criteriul fonetic, trebuie să ţinem seama de remarca făcută de Andrei 
Avram (LR XXXIII, 1984, p. 185; Contrib., p. 227) cu privire la 
frecvenţa cu care apar în cuvintele de origine germană modificări 
fonetice neregulate (uneori produse prin apropiere de cuvinte mai 
vechi; nu trebuie să uităm că avem a face cu împrumuturi pe cale orală 
de cuvinte ce au grupuri consonantice numeroase). Exemplul dat de 
Andrei Avram este ilustrativ: ghintaiță „dispozitiv pentru tăierea unui 
filet“ <germ. Gewindeeisen (I.A. Florea, AnL XXV, 1976,p. 81), la 
care se poate adăuga cazul lui șorăpru < germ. Schrapper, în care 
avem modificarea părții finale a etimonului (suprimarea vocalei neutre 
și adăugarea unui u după grupul ,„ muta cum liquida“, ca în vinclu < 
germ. Winkel) şi o vocală introdusă între elementele grupului 
consonantic inițial, ca în șorubă < germ. dial. Schriibe (Andrei Avram, 
LR XXXIII, 1984, p. 187-188; Contrib., p. 230). 


207 


Aplicarea riguroasă a criteriului fonetic a permis lui Andrei Avram 
(LR XXI, 1972, p. 519-520; Contrib., p. 70—72) să dovedească că mer 
„inel care se formează anual în trunchiul unui arbore“ (prin sudul 
Transilvaniei), „nod la lemne“ (prin nord-estul Olteniei) şi „strat, 
pătură“ (prin Oltenia și Muntenia) nu provine din lat. medium, așa 
cum susține Dan Bugeanu (LR XX, 1971,p. 53). Argumentul de bază 
constă în faptul că etimologia din latină se bazează pe admiterea unui 
tratament dublu al aceleiași forme latinești: medium > miez şi 
medium > meş. În plus, varianta mei a lui meş, considerată 
intermediară în trecerea de la latină la meș, este notată o singură dată, 
în timp ce varianta cu £ apare în patru surse. În schimb, o formă 
dialectală înregistrată într-un grai săsesc din Transilvania (mësch) 
corespunde perfect din punct de vedere fonetic și nu pune probleme 
de ordin semantic: un sens, „inel anual în trunchiul unui arbore“, 
coincide cu cel românesc. Celelalte două sensuri se pot explica prin 
evoluții normale: „nod de lemn“ și „strata, pătură“ („inelele“ sunt de 
fapt niște „straturi'“). Același criteriu fonetic ne obligă să nu acceptăm 
o origine germană pentru fereancă „perdea“, înregistrat în judeţul 
Suceava și în Maramureș. I. Robciuc (LR XXII, 1973, p. 334) a arătat 
că termenul românesc are la origine un termen dialectal ucrainean 
firanka, cu același sens. Termenul german Vorhang „perdea“ invocat 
poate fi reținut pentru ferhăng, ferâng, ferihâng. Tot așa șalâc 
„glumă“, înregistrat în Banat, nu poate fi pus în legătură cu germ. 
Schalk „om glumet, poznaș“, la care trimite DLR. Andrei Avram (LR 
XXXIII, 1984, p. 185; Contrib., p. 226), pornind de la faptul că finala 
termenului se regăseşte în derivatele cu Je, de tipul caraghioslâc, 
presupune că șalâc este un derivat de la șală „glumă“ + -lâc 
(termenul șală nu este înregistrat în Banat; dar există în sârbocroată 
— senluk „veselie“, format cu -luk, la origine același sufix turcesc — 
-lyk — care stă la baza sufixului românesc). În cazul lui maşină 
(moșină) „chibrit“, varianta cu o, cea mai răspândită, pledează 
pentru o origine maghiară nu germană (Andrei Avram, „Fonetică și 
Dialectologie“, IX, 1975, p. 208). 

Unul dintre criteriile importante care se pot folosi în opţiunea 
pentru o etimologie sau alta este cel geografic. Astfel, pornind de la 
constatarea că în dialectele sud-dunărene nu există elemente de origine 
germană, prezenţa unui cuvânt considerat de origine germană în 


208 


dialectele sud-dunărene este un argument pentru respingerea 
etimologiei directe din germană (poate fi, în cel mai bune caz, un 
termen german pătruns printr-o altă limbă). Astfel, ștreang, considerat 
împrumut din germană (germ. Strang, DLRM; DEX; Arvinte, op. cit., 
p. 83—86; Ivănescu, ILR, p. 436) sau împrumut prin intermediul magh. 
istrâng (TDRG: CADE, absent din Tamás, ÆW), este contestat de 
CDER 8251, pentru că există şi o formă strang în meglenoromână. 
Singura soluție, arată Cioranescu, loc. cit., este a presupune un 
intermediar slav (cel puţin pentru meglonoromână, adăugăm noi). 
Pornind de la o constatare asemănătoare (existenţa cuvântului în 
dialecte sud-dunărene), CDER 1228, contestă etimologia lui buștean 
<săs. Bumstamm (dată de S. Pușcariu, DR III, 1925, p. 657, și 
acceptată de Ivănescu, ILR, p. 436) pe motivul că există și o formă 
aromânească buștină „fagure de miere“. Exemplul este interesant 
pentru a sublinia necesitatea cunoaşterii exacte a situației din 
dialectele sud-dunărene, unde buștină „fagure de miere“ a fost explicat 
ca provenind din v. sl. vostină „stup“ (DDA), de fapt v. sl. voština 
neavând deci nici o legătură cu buștean. Criteriul geografic şi faptul 
că termenul tut „prost“ este folosit mai ales ca epitet pentru femei 
(zută) i-au permis Ioanei Anghel (CL XXVII, 1983, p. 134-135) să 
considere că termenul în discuţie, cu circulație în Transilvania, provine 
din germ. Tute „femeie, fată proastă“. Apropierea de tont sau de bulg. 
tilav, tútaf, titova (V. Nestorescu, LR XXII, 1973, p. 132) nu 
corespunde din punct de vedere formal. 

În operaţia de identificare a celei mai bune soluţii etimologice 
poate fi invocat și criteriul cronologic (istoria cuvântului în română 
și în limba presupusă a fi sursă). Astfel, rochie, nu poate fi împrumut 
din bulg., scr. roklja (DLE), fiindcă în ambele termenul este un 
împrumut din secolul al XIX-lea, în timp ce roche este atestat în 
română din 1721. Aceste fapte l-au determinat pe V. Nestorescu (LR 
XXXIV, 1985, p. 221) să accepte etimologia dată în DLRM (germ. 
Röckel sau Rocke). Aceleași argumente le aduce tot V. Nestorescu 
(SCL XXXIV, 1983, p. 359) pentru originea germană a lui cană (< 
germ. Kanne), contra originii bulgare (Scriban), pentru că în bulgară 
kana este recent (în română, în schimb, apare la Dosoftei), iar unele 
dicționare bulgărești îl consideră chiar împrumut din română. 


14 — introducere în etimologia limbii române 209 


III. 10. Consideraţii finale 


Din expunerea făcută în partea a treia a cărții rezultă că importanța 
diverselor criterii depinde de straturile etimologice. Cele două 
criterii de bază, formal și semantic, sunt decisive; o neconcordanță 
formală sau semantică poate constitui un obstacol în acceptarea unei 
etimologii, indiferent de originea presupusă a cuvântului. În legătură 
cu celelalte criterii, este de remarcat că termenii latini și cei din 
traco-dacă se detașează de termenii de altă origine 

Astfel, criteriul răspândirii geografice nu este operant aici în 
măsura în care el este pentru elementele împrumutate, fiindcă 
prezenţa sau absenţa într-o anumită regiune a unui cuvânt latinesc 
moștenit sau din substrat nu este totdeauna concludentă: prezenţa este 
un lucru normal în orice variantă geografică sau istorică, iar absenţa 
poate fi uşor explicată prin uzura cuvintelor, care pot D înlocuite în 
anumite regiuni de sinonime de aceeași origine sau împrumutate. 
Chiar absenţa din dialectele sud-dunărene a unui termen din 
dacoromână sau din substrat nu poate fi folosită ca un argument 
împotriva originii lui latinești sau traco-dace. Prezenţa unui astfel de 
cuvânt în dialectele sud-dunărene poate fi un argument numai în cazul 
cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie latină savantă, 
maghiară, slavă răsăriteană, germană sau romanică, dar nu pentru 
înlăturarea unei etimologii slave meridionale, grecești sau turceşti. Cât 
priveşte aplicarea criteriului răspândirii geografice pentru celelalte 
straturi etimologice, trebuie să reținem că există cuvinte, cum sunt, 
de pildă, cele vechi slave şi mai vechi maghiare, care pot fi 
răspândite pe tot teritoriul dacoromân, și cuvinte împrumutate cu o 
anumită distribuţie geografică: cuvintele turcești şi cele din neogreacă 
sunt răspândite numai în Muntenia şi Moldova (un cuvânt turcesc în 
Transilvania a intrat prin altă limbă — slavă, maghiară — și deci nu 
este cuvânt turcesc în română), cuvintele slave mai recente sunt 
răspândite numai în Banat, Crișana, Oltenia (cele sârbocroate), în 
nordul ţării (cele ucrainene) sau în sud (cele bulgărești), iar cele 
maghiare recente numai în Transilvania. Orice abatere de la această 
distribuţie geografică a cuvintelor în discuţie este un argument 
împotriva explicaţiei prin limba respectivă cu exceptia cazurilor când 


210 


se aduc argumente speciale (cuvânt transmis prin limba literară sau 
prin mișcări de populaţie). 

Observaţia făcută referitor la criteriul răspândirii geografice este 
valabilă și pentru criteriul vechimii (sau cronologic). La cuvintele 
latinești moștenite și la cele din substrat atestările sunt foarte im- 
portante, în schimb nu pot constitui un criteriu decisiv pentru unele 
cuvinte împrumutate. O eventuală atestare mai târzie în limba din care 
se presupune că a fost împrumutat poate pune la îndoială explicaţiile 
prin acea limbă. În legătură cu atestarea în limba din care provin, 
cuvintele latinești prezintă din nou o situaţie aparte, pentru că sunt 
multe cuvinte care nu sunt atestate în latină, dar a căror existență poate 
fi dedusă din comparaţia cu celelalte limbi romanice, după cum 
existența unui cuvânt traco-dac poate fi dedusă din compararea 
românei cu albaneza. Este mai greu de acceptat stabilirea unei cores- 
pondente între un cuvânt românesc și unul neatestat, dar presupus a 
fi existat în limbile cu care româna a intrat în contact (exemple din 
limbi slave, maghiară și franceză). În cazul împrumuturilor este esen- 
țială cunoașterea exactă a originii cuvântului în limba din care se 
împrumută: ignorarea acestui aspect poate duce la adoptarea ca etimon 
pentru un cuvânt românesc a unuia care în limba respectivă a fost 
explicat tocmai ca un împrumut din română. 

Aceste aspecte (răspândirea geografică şi vechimea) pot fi 
subordonate criteriului pe care îl numim statutul funcțional al 
cuvântului, care vizează şi frecvenţa (în latină există cuvinte înre- 
gistrate într-un singur text, deci periferice, a căror transmitere în 
limbile romanice este mai greu de conceput, mai ales când este vorba 
de o singură limbă romanică) sau apartenenţa la un nivel de limbă 
(dialectal sau diacronic) din care este mai puţin probabil să fi fost 
împrumutat. 

Criteriul semantico-onomasiologic şi cel istorico-social nu sunt 
nici ele hotărâtoare atunci când este vorba de cuvintele moștenite din 
latină sau din substrat, mai ales când este de optat între originea latină 
și cea traco-dacă a unui cuvânt, pentru că cele două straturi 
etimologice sunt bine reprezentate în aceleași domenii 
semantico-onomasiologice şi s-au transmis în aceleași condiţii 
istorico-sociale. Cât privește celelalte cuvinte, împrumutate, se 
constată o anumită distribuție de care trebuie să se țină seama în 


211 


opțiunea pentru una sau alta dintre etimologii. De exemplu, pe lângă 
unele cuvinte pentru noţiuni uzuale, care provin din vechea slavă, 
termenii de tehnică populară sunt de origine germană etc. 

O problemă comună tuturor categoriilor discutate este aceea a 
derivatelor, care pot fi preluate din altă limbă (moștenite sau 
împrumutate) sau formate pe teren românesc. Și de această dată, 
cuvintele moștenite din latină ocupă o poziție aparte, deoarece în 
opțiunea pentru una sau alta dintre soluţii se face apel la un criteriu 
suplimentar, și anume la compararea cu situaţia din restul Romaniei. 
În general, în cazul derivatelor trebuie să se procedeze cu multă 
prudenţă în opţiunea pentru una sau alta dintre soluții. 

Concluzia cea mai importantă este că în stabilirea sau aprecierea 
unei ctimologii corecte trebuie să se țină seama de toate criteriile 
menționate, care să fie aplicate cu discernământ, pe baza unor principii 
riguroase. 


Pentru a ilustra cum au fost aplicate diversele criterii am ales, în 
încheiere, etimologiile propuse pentru cuvântul a socoti. 

Dictionarele noastre etimologice acceptă, de obicei fără rezervă, 
că rom. a socoti este de origine maghiară: magh. szokotălni are 
aproape aceleași sensuri ca termenul românesc. Dar lucrările de 
etimologie maghiară consideră cuvântul de origine românească 
(Bakos, Român elem., p. 244). În faţa acestei situaţii, Király (Etim., 
p. 2-8) se întreabă: „Întrucât este evident că nu poate rezista decât una 
dintre cele două păreri contrare, se pune întrebarea: cine a împrumutat 
de la cine? Și, mai ales, cum putem dovedi că limba A a împrumutat 
din limba B și nu invers?“ 

Pentru a da răspuns la aceste întrebări Kirâly face o analiză 
complexă a celor două cuvinte folosind criteriile menționate de mine. 
Constată astfel că, datorită faptului că sensurile celor două cuvinte 
aproape coincid, analiza semantică nu poate aduce argumente 
hotărâtoare. Şi totuşi, observă el, faptul că în română socoti înseamnă 
şi „a ajunge la o înţelegere cu cineva, a se răfui, a plănui“ (în magh. 
szokotălmi înseamnă doar „a face socoteală; a examina, a chibzui, a 


212 


cc 


cumpăni, a câștiga, a mormăi'“) pledează pentru originea românească 
(deși, pe bună dreptate, Király spune că nu este exclus cel puţin din 
punct de vedere teoretic, ca un împrumut să-și dezvolte mai multe 
sensuri în limba de adopție decât în limba-sursă, un răspuns 
categoric la întrebarea de mai sus ar fi hazardat). 

Atenţia principală se îndreaptă în acest caz spre criteriul fonetic. 
Din magh. szokotâlmi ar D trebuit să se ajungă la *socotălni, 
*socătălni, *socătăli (cf. mag. próbálni > rom. reg. probului, 
probălui „a încerca, aproba“, felelni > rom. reg. felelui, feleli, 
fălălui „a răspunde“), dar nu socoti. Deci absenţa lui -ăl- care ar fi 
trebuit să-l redea pe -ál- se opune originii maghiare a cuvântului 
românesc. 

Cât privește criteriul vechimii, magh. szokotălni este atestat doar 
la mijlocul secolului al XVII-lea (1646), în timp ce în română este 
atestat cu un secol mai devreme. Király (Etim., p. 3) arată că 
primele texte românești (de exemplu Psaltirea Scheiană) atestă 
membri ai familiei cuvântului (socotință, socotire, socotit, socotitoriu), 
ceea ce este o probă a vechimii cuvântului în română. „Chiar dacă 
cronologia nu stabilește vârsta exactă a unui cuvânt într-o limbă (un 
termen sau altul poate circula mult timp înaintea pătrunderii sale în 
aspectul scris), în cazul cuvintelor socoti și szokotălni cronologia 
arătată marchează o reală diferenţă de vechime în favoarea primului. 
Această afirmație se bazează pe argumentul servit de tradiția, de vârstă 
diferită a scrierii în limba română și în limba maghiară. Întrucât texte 
scrise în limba maghiară apar deja pe la sfârşitul secolului al XII-lea 
— începutul secolului al XIII-lea [Bárczi Geza, A magyar nyelv 
élatrajza, Budapesta, 1966, p. 85], verbul szokotălmi, dacă ar fi existat 
într-adevăr, nu putea să nu apară măcar o singură dată în scris și, în 
acest fel, să împiedice amânarea atestării sale timp de aproape cinci 
secole (1646)* Király, Etim., p. 3. 

Cu aceasta am ajuns la un alt criteriu, cel funcţional; observăm 
cu Kirâly (loc. cit.) că szokotălni are în maghiară o poziţie slabă, în 
opoziţie cu situaţia lui socoti din română. Același argument l-am adus 
pentru originea latină a rom. talpă, considerat, până nu demult, 
împrumut din magh. talp (vezi 111.3.1.). De altfel, în maghiară 
cuvântul nu există în limba literară, în timp ce în română este general 
cu o poziţie puternică în limbă. A fost selectat de Mihaela Bârlădeanu, 


213 


împreună cu socoteală şi socoti în vocabularul reprezentativ al limbii 
române (v. Marius Sala (coordonator) et alii, Vocabularul 
reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988, p. 38). 

Legat de criteriul precedent este cel al răspândirii 
geografice: magh. szokotálni este cunoscut numai în vorbirea 
maghiarilor din Transilvania, eventual pe teritoriile învecinate. 
Dicţionarele maghiare îl semnalează mai des în secuime și la 
ceangăi (Király, Etim., p. 4). Răspândirea geografică a formelor 
ungurești szokotălni, szokoyălni, szeketălni impune căutarea unui 
etimon român. Király, loc. cit. arată că variantele fonetice maghaire 
sunt toate încercări de adaptare a rom. socoti la sistemul fonetic al 
limbii maghiare, la fel ca rom. șopti > magh. sopotyâlni, sopâtyâlni, 
ssuputyălni sau rom. tropoti > tropotyălni. Varianta szokotyálni are 
o valoare deosebită pentru că în ea se poate detecta o particularitate 
fonetică dialectală românească (magh. ty redă forma palatalizată 7! a 
lui £ urmat de i, e din subdialectele românești din nord-vestul ţării — 
frat''e) care localizează regiunea în care s-a. făcut împrumutul. 

Aplicând criteriile de mai sus se poate infirma originea maghiară 
a rom. socoti Și, în același timp, se poate confirma originea 
românească a magh. szokotălni. Am ajuns doar la jumătatea drumului. 
De unde vine de fapt rom. socoti reprezintă cealaltă jumătate. 
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie văzute celelalte soluții 
propuse şi să vedem care ar putea fi reținută. După ce Király (op. cit., 
p. 5-7) arată de unde nu vine rom. socoti, el încearcă să formuleze 
o ipoteză cât mai verosimilă. Eliminând soluţia „cu totul originală“ 
(se cuăta > se cota > socota > socoti) dar inacceptabilă a lui Gr. Crețu 
în Indicele la Lexiconul lui Mardarie Cozianul (Lexicon 
slavo-românesc şi tălcuirea numelor, 1649, București, 1900, p. 368) 
Király înclină pentru o soluţie slavă. 

Constată că Cihac, TDRG şi DU aduc în discuţie magh. szokotălni 
alături de bg. socotiti, ucr. socotyty care au la bază v. sl. skotă „vită“ 
care mai târziu a avut şi sensul „avut, bani, monedă“. La TDRG se 
înregistrează și senstul „bani peşin, numărați“ (deci bani socotiți), ceea 
ce arată o evoluţie semantică la popoare în care vitele au fost obiectul 
principal de tranzacţie (cf. lat. pecus „vită“ > peculium „avere“, 
pecunia „monedă“, magh. marha „vită“ şi „avere, bogăţie“, de unde 
ȘI rom. marfă). 


214 


Prototipul bulgăresc sokotiti dat de Cihac, TDRG, DU apare și la 
Ov. Densusianu (LR I, p. 235), dar cuvântul nu există în dicționarele 
cunoscute bulgărești. Densusianu nu mai menţionează forma bulgară 
în cursul Aspecte lingvistice ale păstoritului, Bucureşti, 1934—1935, 
p. 175-176, unde precizează că „Din slavă, e de reţinut numai forma 
ruteană, care în plus se aseamănă cu românescul socoti cu accepţiune 
păstoresacă“ (el consideră că la origine ar fi un cuvânt turcic pătruns 
la noi prin filieră slavă). 

Prin eliminare, Király respinge originea bulgărească și veche slavă 
(ultima din motive fonetice: ar trebui să acceptăm apariția lui o între 
s ȘI c, cea ce nu este normal, fiindcă româna are multe cuvinte care 
încep cu sc- (Graur, Etim. rom., p. 126 declară: „cuvântul nu e creat 
de noi“, deci nu vine de la v. sl. skotu). Urmându-l pe Ov. Densusianu, 
Király se îndreaptă spre ucraineană unde există o formă asemănătoare 
cu cea din română (sokotyty „a păzi, a paşte“). Pentru evoluţia 
semantică el crede că la început cuvântul se folosea în domeniul 
păstoritului cu sensul de „a păzi“ (oile socotiia cu frați săi Densusianu, 
ILR Up 304). De la acest sens s-a ajuns, după părerea lui Ov. 
Densusianu, la valori mai abstracte „a privi, a fi atent; a număra; a 
aprecia, a crede, a judeca, a gândi“. Dezvoltarea semantică în cadrul 
terminologiei păstoreşti este ultimul argument adus de Kirâly 
împotriva etimologiei maghiare. Acceptând originea ucraineană a 
termenului românesc Király nu omite o eventuală obiecţie, faptul că 
socoti este general în română, la care răspunde prin acea că fiind vorba 
de un termen păstoresc a putut circula la fel de mult ca și ciobanii 
noștri. 

Kirâly precizează în cursul demonstraţiei sale că „încercarea 
noastră nu este nici prima și s-ar putea să nu fie nici ultima“ (Etim., 
p. 5). Chiar el citează în nota 17 una articol al lui E. Coseriu, Rum. 
a socoti. Ungarisch, ukrainisch oder lateinisch“, în Romanica 
Europaea et Americana. Festschrift für Harri Mirer 8. Januar 
1980, Bonn, 1980, p. 148-155, în care se sustine originea latină a 
termenului. Din motive necunoscute, punctul de vedere al lui 
Coseriu nu este discutat de Király. 

E. Coseriu constată că în română verbul a socoti are statutul tipic 
al unui cuvânt vechi, bine înrădăcinat, adică op un cuvânt moștenit 
din latină ori un împrumut timpuriu din slavă (apare în nucleul 


215 


fondului principal de cuvinte selectat de Al. Graur, Încercare, p. 53). 
Are un bogat conţinut semantic, așa cum nu are nici un alt cuvânt de 
origine maghiară — până la seamă şi fel, (aparțin unei categorii 
speciale, de cuvinte „abstracte“, aproape „gramaticale“) — nici măcar 
a gândi. 

Cele mai multe dintre sensurile lui a socoti sunt bine atestate în 
secolul al XVI-lea. Mai mult, a socoti nu și-a lărgit semantismul cu 
timpul, ci invers şi l-a restrâns: în vechea română însemna și „a 
veghea, a supraveghea“ (la TDRG sensul „a se îngriji de cineva, a se 
îngrijora pentru cineva“ este deja învechit. Doar semnificația 
rechnen“, „a calcula“ este mai nouă. În secolul al XVI-lea nu este 
atestată și s-a dezvoltat evident din semnificaţia „a evalua, a aprecia“. 
E de observat și că semantismul cuvântului românesc corespunde fr. 
penser + songer + soigner + V. fr. cuider, sp. pensar + cuidar (şi 
cuidarse), şi cuprinde și valorile „a evalua, a aprecia“ şi „a calcula“. 
Pe de altă parte derivatele lui socoti sunt foarte numeroase: socotință, 
socotire etc. 

Cât privește forma, verbul nu este în cele mai multe cazuri 
incoativ, cum sunt verbele mai noi ale conjugării în -i în mod normal. 
Până la sensul „rechnen“ forma obișnuită de persoana I este socot, nu 
socotesc. TDRG consideră formele nonincoative ca moderne, dar 
dicționarele românești mai noi (DLRLC şi DLRM) le consideră 
populare și este ştiut că în română (ca de altfel peste tot) „popular“ 
este asociat de cele mai multe ori cu „vechi“. 

Din cele relatate până acum rezultă că, în afară de criteriul 
comparaţiei romanice, toate argumentele duc spre o origine veche a 
rom. socoti. Acest fapt l-a determinat pe E. Coseriu să caute o origine 
latinească și anume lat. succutere. 

Pentru a accepta acestă etimologie trebuie să trecem peste unele 
dificultăţi: 

— cuvântul lipsește din dialectele suddunărene; 

— din punct de vedere fonetic, succuttere, cu e diftongat, ar fi 
trebuit să ajungă la *a sucuți cu u > u şi ţ înainte de i < e; 

— din punct de vedere semantic trebuie explicată evoluţia de la 
„a agita“ (germ. „schütteln“ la „a gândi“ = germ. denken"), 

Coșeriu arată că aceste dificultăţi sunt mai degrabă aparente, de- 
cât reale. 


216 


e a socoti nu este un cuvânt regional, ca magh. skokotălni sau ucr. 
sokotyty. Este un cuvânt bine răspândit pe tot teritoriul dacoromân din 
secolul al XVI-lea, sau chiar mai devreme, atestat în texte din diferite 
părți ale acestui teritoriu. Absența din sudul Dunării nu este un 
impediment pentru originea latinească, mai ales dacă observăm că 
dacoromâna păstrează cele mai multe cuvinte specific românești (de 
ex. lat. cogitare > cugeta). 

e fonetismul se poate explica dacă remarcăm că la un verb înrudit 
CU succutere, anume excutere avem un fenomen asemănător: în 
dezvoltarea romanică ulterioară trebuie presupus un o în loc de u deja 
în latină (rom. a scoate < *excotere, cerut și de it. scuotere < 
*exquotere). Deci, se poate porni de la un *succoto > rom. *sucot, 
care a putut trece ușor la socot printr-o asimilare numită de Coseriu 
„armonie vocalică“ (cf. înconjur ~ înconjor ~ încunjur, cutropi ~ 
cotropi, cocoța ~ cucoța). Pentru varianta săcoti (Codicele 
Voronețean) Coseriu amintește sp., ptg. sacudir, occ. reg. sacotre, 
sagotir, friul sacodă, lad. sakodi care pot explica alternanta o ~ d 
(neaccentuat). 

Si păstrarea lui rm faţa lui i se poate explica prin faptul că la 
început, foarte probabil, verbul nu a avut forma socoti, ci, în 
concordanţă cu flexiunea latină, *a socoate (cf. a scoate) și de abia 
mai târziu, când schimbarea fonetică ti > ţi a fost încheiată (poate 
tocmai pentru a se face diferenţierea de a scoate) a avut loc trecerea 
la conjugarea în -i (socoti). (Aș adăuga că, printr-o cronologie relativă, 
putem presupune că această trecere a avut loc înainte de diftongarea 
lui o în *socoate). În acest sens pledează faptul că în limba populară 
verbul nu este incoativ și că flexiunea incoativă este generală doar 
pentru utilizarea târzie, cu sensul rechnen", În plus, imperativul în 
flexiunea non-incoativă, sună socoate, nu socoti. Comparaţia 
romanică ajută din nou. În alte limbi romanice (franceză, dialecte 
occitane și retroromane) succutere a trecut mai târziu la conjugarea 
„regulată“ (germ. regelmăfigen) şi în cele mai multe cazuri la acea 
în -i (v. fr. secourre > fr. secouer, occ. secodre, secoudre, secotre, 
sacotre, alături de secodir, secotir, sacotir, sursilv. sakúder dar friul. 
sakodă, lad. sakodi). 

e În ceea ce privește aspectul semantic nu există, după E. 
Coseriu, nici o dificultate, dimpotrivă: trecera de la „a agita“ (germ. 


217 


schiitteeln) la „a -gândi“ (germ. denken) este una tipic latină. Un 
sinonim apropiat al lui succutere, anume agitare, este folosit în latină 
cu in mente, in animo şi Chiar absolut deseori cu sensul „denken, 
überlegen, betrachen“, adică „a privi, a considera, „prüfen“ = „a 
dovedi“. Şi lat. cogitare (> rom. cugeta, V. fr. cuider, sp., ptg. cuidar) 
este co-agitare, adică „a agita“ (schütteln), „a scutura“ (rütteln). De 
asemenea, și alte verbe latine pentru gândire (ponderare, pensare) au 
însemnat la origine „a cântări“, adică, inițial, „sursum ac deorsum 
movere“. Poate tocmai de aceea cuvântul românesc pentru „schiitteln“ 
= „a agita, a scutura“ nu este succutere, ca în cele mai multe limbi şi 
dialecte romantice, ci un derivat de la excutere (scutura < 
*excutulare), pentru că în latina dunăreană succutere a căpătat de 
timpuriu sensul „gândi, a aprecia, a evalua“. 

Etimologia oferită de Coseriu este convingătoare, chiar dacă în 
demonstrația făcută apar multe supoziţii. Am ales-o ca exemplu și 
pentru că avem în ea folosite toate criteriile necesare. 


218 


IV. ÎNCHEIERE 


Orice „introducere“ are şi o încheiere. La capătul acestei încercări 
de a da o introducere ín laboratorul, nu totdeauna destul de luminat, 
al etimologiei româneşti, cred că cel mai potrivit lucru este să atrag 
din nou atenția asupra faptului că etimologia presupune o cercetare 
profundă a istoriei cuvântului în contextul istorico-cultural. Evident 
că cel ce face etimologie trebuie să cunoască și legile de transformare 
fonetică şi morfologică ale limbii respective. De multe ori chiar 
respectând aceste cerințe, nu se poate găsi încă etimologia. C. 
Poghirc (RRL XIII, 1968, p. 206) declara, în urmă cu trei decenii că 
10-15% din vocabularul românesc are origine nesigură sau 
necunoscută (cred că acest procest este chiar mai mare). Pentru 
franceză, limbă care nu are problemele de etimologie existente în 
română, W. von Wartburg estimează la 20% numărul cuvintelor cu 
etimologie necunoscută. 

Rămân la cel mai bun dicționar etimologic din lume, dicţionarul 
etimologic al limbii franceze, opera lui W. von Wartburg, depre care 
K. Baldinger afirma „Aucune langue du monde ne dispose d'un 
oeuvre analogue“ (Baldinger, Introduction, p. 11) pentru a arăta că şi 
marele romanist elveţian a greșit uneori. Greșelile sunt aşa de 
variate încât se propune o tipologie a lor. J.P. Chambon, Cent cas 
d'Etymologie double dans le FEW, în Margarethe Hoffert, Marie-José 
Deggelors, Jean-Pierre Chambon, Etudes de lexicologie et stylistique 
offerts en hommage d Georges Matore, Paris, 1987, p. 165-184,a 
propus „une typologie des classements multiples“ (p. 165), cerere 
susținută și de K. Baldinger, Vers une typologie des fautes dans le 
FEW: le redoublement des étymologies, des articles et des 


219 


attestutions, în Studies in Honor of Hans-Erich Keller. Medieval 
French and Occitan Literature and Romance Linguistics, Kalamazon 
Michigan, 1993, p. 507-532. Există în FEW cazuri cu două, trei sau 
chiar patru etimologii diferite pentru același cuvânt, date în epoci 
diferite, fără trimiteri între etimoanele respective (reamintesc că în 
cuvintele-titlu din FEW se dă etimonul și nu cuvântul francez). Primul 
care a atras atenția asupra acestei situaţii din FEW a fost K. 
Baldinger, Etymologies doubles dans le FEW, în Italica and 
Romance: Linguistic Studies in Honor of Ernst Pulgram, Amsterdam, 
1980, p. 189-194. Am afirmat mai sus când am prezentat FEW (vezi 
III. 2) că există o întreagă literatură care își propune să contribuie la 
îmbunătățirea acestui monument. Impresionează printre lucrările de 
acest fel volumul coordonat de K. Baldinger, Etymologien, 
Untesuchungen zu FEW 21-23, Tübingen, 1988 care reunește în cele 
600 de pagini! numai cuvintele „cu probleme“ din cele trei volume 
conţinând cuvintele cu etimologie necunoscută. 

Am făcut acest comentariu mai amplu pentru a atrage atenţia 
asupra prudenţei care trebuie să însoțească cercetările etimologice şi 
care, la începturile activității mele lingvistice, nu m-a caracterizat. Am 
arătat într-un articol (L'univers de la linguistique), publicat într-un 
volum omagial (Festschrift für Mario Wandruszka. Wege in der 
Sprachwissenschaft. Vierundvierzig autobiographische Berichte, 
Tiibingen, 1991, p. 199-203), în care fiecare autor trebuia să spună 
ce nu ar mai semna din ceea ce a susținut înainte (ideea a fost inspirată 
din ultimele scrieri ale Sfântului Augustin), că nu as mai fi așa de 
categoric ca în tinerete în domeniul etimologiei. Nu trebuie să ne sfiim 
să ezităm. 

Cel mai important lucru în etimologie este a ști unde să te oprești. 
Sunt actuale și astăzi cuvintele lui Turgot, enciclopedistul din 
secolul al XVIII-lea, citat adeseori de B. P. Hasdeu: „Le grand objet 
de l’art étymologique n'est pas de rendre raison de l’origine de tous 
les mots sans exception, et j'ose dire que ce serait un but assez frivole. 
Cet art est principalement recommandable en ce qu'il fournit à la 
philosophie des matériaux et des observations pour élever le grand 
édifice de la théorie generale des langues: or, pour cela, il importe 
bien plus d'employer des observations certaines, que 
d'un accumuler un grad nombre“. 


220 


ABREVIERI BIBLIOGRAFICE 


ACILFR XII 


ACILFR XVIII 


ALRI 


ALR II 


ALR II, SN 


AnL 

ASNL 

AUB 

Avram, Contrib. 


BA 


Bakos, Román elem. 


Actele celui de-al XII-lea Congres Internațional 
de Lingvistică şi Filologie Romanică, LI. 
Bucureşti, 1970-1971. 

XVIII Congres International de Linguistique et 
Philologie Romanes (Université de Trèves, Trier) 
1986, I-VII, Tübingen, 1988—1991. 

Atlasul lingvistic român, Partea I (ALR I) de Sever 
Pop, vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig, 
1942. 

Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II) de 
Emil Petrovici, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940. 
Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II) de 
Emil Petrovici, serie nouă [București], vol. I, II, 
1956; III, 1961; IV, 1965; V, 1966; VI, 1969; VII, 
1972. 

„Anuar de lingvistică și istorie literară“, XVI, Iași, 
1965-. 

„Archiv fiir das Studium der neueren Sprachen 
und Literaturen“, Braunschweig, 1846-. 
„Analele Universităţii București. Limba și lite- 
ratura română“, București, 1977-. 

Andrei Avram, Contribuţii etimologice, București, 
1997. 

„Balkan-Archiv“ I-IV, Leipzig, 1925-1928. 
Bakos Ferenc, A magyar szokeszlet român ele- 
meinek története, Budapesta, 1982. 


221 


Baldinger, Faszination 


Baldinger, Introduction 


BIER 

BL 

Brâncuş, Voc. 
BSL 

Biichi, Structures 


BW 


CADE 


Candrea, Elemente 
Capidan, Aromânii 
Capitan, Meglenoromânii 
CB 


CDDE 


CDER 


Chambon, Remarques 


222 


K. Baldinger, Die Faszination der Sprachwissen- 
schaft. Ausgewähle Aufsätze zum 70. Geburtstag 
mit einer Bibliographie, Tübingen, 1990. 

K. Baldinger, Introduction aux dictionnaires les 
plus importants pour l’histoire du français, Paris, 
1974. 

„Buletinul Institutului de Filologie Română 
«Alexandru Philippide»“, I-XIV, Iaşi, 1934-1947. 
„Bulletin linguistique“, I-XVI, Paris-Bucureşti 
(din 1940: Copenhaga-București), 1933-1948. 
Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii 
române, București, 1983. 

„Bulletin de la Société de linguistique de Paris“, 
Paris, 1869-. 

Eva Buchi, Les Structures du «Französisches 
Etymologisches Wörterbuch», Niemeyer, 1996. 
O. Bloch — W. von Wartburg, Dictionaire 
étymologique de la langue française, ed. IV, 
Paris, 1964. 

Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romă- 
nească “. Partea I: Dicţionarul limbii române din 
trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: 
Dicționarul istoric şi geografic universal de 
Gh. Adamescu, București, [1926-1931]. 

I-A. Candrea, Elemente române în limbile slavice, 
în „Noua revistă română“ I, 1900, nr.9, p. 399-409. 
Th. Capidan, Aromânii, Dialectul aromân. Studiu 
lingvistic, Bucureşti, 1932. 

Th. Capidan, Meglenoromânii, I—III, București, 
1925, 1928 [1936]. 

B.P. Hașdeu, Cuvente den bătrâni, I-III, 
București, 1879-1879. 

I.-A. Candrea-Ov. Densusianu, Dicționarul 
etimologic al limbii române. |. Elemente latine. A- 
Putea, București, 1907-1914. 

Alejandro Cioranescu, Diccionorio etimológico 
rumano, Lenerife, 1958. 

Jean Pierre Chambon, Remarques sur la notion 
d'«ctymologie populaire», în Actes du 2%me 
Colloque regional de linguistique. Neuchâtel 2-3 
oct. 1986. Neuchâtel, 1986, p. 37-50. 


Cihac I, II 


CL 
Corominas, DCELC 


Coseriu, Estudios 


I. Coteanu — I. Dănăilă, 


Coteanu — Dănăilă, 


Coteanu-Sala, Etim. 


DDA 
DEEH 
Densusianu, Aspecte 


Densusianu, ZLR 


DEX 


Disc. étym. 


DLR 
DLRLC 


DLRM 


A. de Cihac, Dictionaire d'étymologie daco- 
romane. |. Elements latins, comparés avec les 
autres langues romanes; II. Éléments slaves, 
magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, 
Francfort s/M-Berlin-București, 1870, 1879. 
„Cercetări de lingvistică“, Cluj, 1956-. 

J. Corominas, Diccionario crítico etimológico de 
la lengua castellana, Madrid, 1954-1957. 
Eugenio Coseriu, Estudios de lingüística romá- 
nica, Madrid, 1977. 

Introducere în lingvistica şi filologia românească. 
Introducere, Probleme. Bibliografie, Bucureşti, 
1970. 

Ion Coteanu-Marius Sala, Etimologia et limba 
română, București, 1987. 

Dicţionarul limbii române, publicat de Academia 
Română, A—De şi F — lojniță, București, 
1913-1949. 

Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân 
general şi etimologic, ed. II, Bucureşti, 1974. 

V. Garcia de Diego. Diccionario etimblogico 
español e hispánico, Madrid, 1954. 

Ov. Densusianu, Aspecte lingvistice ale păsto- 
ritului, București, 1934-1935. 

Ovid Densusianu, Zstoria limbii române, vol. I 
Originile, vol. II, Secolul al XVI-lea, București, 
1961. 

Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 
1975. 

Discours étymologiques. Actes du Colloque 
international organisé à l'occasion du centenaire 
de la naissance de Watther von Wartburg, Bâle, 
Freiburg i. Br., Mulhouse, 16—18 mai 1988. Edités 
par Jean-Pierre Chambon et Georges Lüdi avec la 
collaboration de Hans-Martin Gauger, Frank 
Lestringant, Georges Pinault, Tübingen, 1991. 
Dicționarul limbii române, M-, Bucureşti, 1965-. 
Dicționarul limbii române literare contemporane, 
București, 1955-1957. 

Dicționarul limbii române moderne, Bucuresti, 
1958. 


223 


DN 

DR 

Drăganu, Românii 
DU 

EMR 

Ernout, Aspects 
Ernout-Meillet 


EW 


EWFS 


FEW 


Fischer, Lat. dun. 


García Arias, 
Contribución 


Gougenheim, Etudes 
Graur, Alte etim. 
Graur, Etim. rom. 
Graur, Evoluția 
Graur, Incercare 


Graur, Ling. 


Graur, Nom d'agent 


224 


Florin Marcu, Constant Maneca, Dicționar de 
neologisme, ed. II, Bucureşti, 1966. 
„Dacoromania. Buletinul Muzeului limbii ro- 
mâne“, I-XI, Cluj, 1921-1949. 

N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza 
toponimiei şi a onomasticii, București, 1933. 
Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii 
române, ed. II, Craiova, 1908. 

B. Petriceicu Hașdeu, Etymologicum Magnum 
Romaniae, I-III, ed. Gr. Brâncuș, București, 
1972-1976. 

A. Ernout, Aspects du vocabulaire latin, Paris, 1954. 
A. Ernout-A. Meillet, Dictionnaire étymologique 
de la langue latine, ed. IV, Paris, 1959-1960. 
Sextil Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der 
rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit 
Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, 
Heidellberg, 1905. 

E. Gamillscheg, Etymologisches Wörterbuch der 
französischen Sprache, Heidelberg, 1926-1928. 
Walter von Wartburg, Französisches etymolo- 
gisches Wörterbuch. Eine Darstellung des gallo- 
romanischen Sprachschatzes, Bonn, Tübingen, 
Basel, 1929—. 

I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în 
istoria limbii române, Bucureşti, 1985. 

X. LI. García Arias, Contribución a la Gramática 
Histórica de Lengua Asturiana y a la Caracte- 
rización Etimolőógica de Lexico, Oviedo, 1988. 
G. Gougenheim, Etudes de grammaire et de 
vocabulaire français, Paris, 1970. 

Al. Graur, Alte etimologii româneşti, București, 
1975. 

Al. Graur, Etimologii românești, Bucureşti, 1963. 
Al. Graur, Evoluția limbii române, București, 1963. 
Al. Graur, Încercare asupra fondului principal 
lexical al limbii române, Bucureşti, 1954. 

Al. Graur, Lingvistica pe înțelesul tuturor, 
București, 1972. 

A. Graur, Nom d'agent et adjectif en roumain, 
Paris, 1929. 


Graur, Nume loc. 
Graur, Nume pers. 
Graur, Studii 


Guiraud, Etym. 
Hristea, Probl. etim. 


Hristea, Rom. Voc. 


Hubschmid, Etym, Wört. 


ILR II 

Iordan, Zst. lingv. rom. 
Iordan, Lingv. rom. 
Iordan, LRC? 

Iordan, Top. rom. 


Ivănescu, JLR 
Király, Etim. 


LEI 
LL 


LR 
Malkiel, Ling. gen. rom. 


MCD 


MDE 
Meillet, Ling. hist. 


Al. Graur, Nume de locuri, București, 1972. 

Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965. 
Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă 
nouă, București, 1960. 

Pierre Guiraud, L'erymologie, Paris, 1964. 
Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. 
Articole. Note, București, 1968. 

Th. Hristea, Romanian Vocabulary and Etymo- 
logy, în RRL XXIII, 1978, p. 203-254. 
Johannes Hubschmid, Rumânischen Etymolo- 
gischen Wörterbuch, în Günter Holtus/Edgar 
Radtke (eds.), Rumänistik in der Diskussion. 
Sprache, Literatur und Geschichte, Tübingen, 
1986, p. 74-90. 

Istoria limbii române, II, red. resp. I. Coteanu, 
Bucureşti, 1969. 

Iorgu Iordan (ed.), Istoria lingvisticii românești, 
București, 1978. 

Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluție- 
curente-metode, București, 1962. 

Iorgu Iordan, Limba română contemporană, ed. Il, 
Bucureşti 1956. 

Iorgu Iordan Toponimia românească, Bucuresti, 
1963. 

G. Ivănescu, Istoria limbii române, lași, 1980. 
Király Francisc, Etimologia. Etimologii, 
Timişoara, 1988. 

M. Pfister, Lessico etimologico italiano (LED, 
Wiesbaden, 1979-. 

„Langue et liţierature“, Bucureşti, I-IV, 
1940-1948. 

„Limba română“, București, 1962-. 

Yakov Malkiel, Linguistica generale, filologia 
romanica, etimologia, Florenţa, 1970. 
Materiale şi cercetări dialectale, I, Bucureşti, 
1960. 

Mic dicționar enciclopedic, București, 1972. 

A. Meillet, Lingustique historique et linguistique 
générale, |, II, Paris, 1951, 1958. 


15 — Introducere în etimologia limbii române 225 


Mihăescu, Int! gr. 


Mihăescu, Lat. dun. 


Mihăilă, Împrumuturi 


Mihăilă, Studii 
MRIW 

Nandris, Phon. 
Pascu, Suf. 

Paşca, Glosar 
Pătruţ, Studii 
Petrovici, Studii 
Pfister, Einführung 
Philippide, OR 
Philippide, Principii 
Pisani, Etimologia 


Popovici, Mots 


Puşcariu, Études 
Puşcariu, LR I 
Puşcariu, LR II 


RESI 


226 


H. Mihăescu, Influența grecească asupra limbii 
române până în secolul al XV-lea, București, 
1966. 

H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dună- 
rene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960. 

G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba 
română, Bucureşti, 1960. 

G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a 
lingvisticii românești, București, 1973. 
Mitteilungen des rumănischen Institut an der 
Universität Wien, I, Heidelberg, 1914. 

O. Nadris, Phonétique historique du roumain, 
Paris, 1963. 

G. Pascu, Sufixele româneşti, București, 1916. 
Ștefan Pașca, Glosar dialectal, București, 1928. 
I. Pătruţ, Studii de limba română şi slavistică, 
Cluj, 1974. 

Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi 
toponimie, București, 1970. 

M. Pfister, Einführung in die romanische 
Etymologie, Darmstadt, 1980. 

A. Philippide, Originea românilor, I, II, laşi, 1923, 
1927. 

A. Philippide, Istoria limbii române, 1. Principii 
de istoria limbii, laşi, 1894. 

V. Pisani, L'etimologia. Storia-questioni-metodo, 
ed. II, Brescia, 1967. 

Victoria Popovici, Mots herites ou dérivés en 
roumain. Un probleme d'étymologie roumaine en 
perspective romane, în Maria Iliescu / Sanda Șora 
(eds.) / Rumänisch: Typologie, Klassification, 
Sprachcharakteristik,  Veitshochheim bei 
Würzburg, 1996, p. 264-265. 

Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, 
Cluj-București, 1937. 

Sextil Puşcariu, Limba română, I: Privire 
generală, București, 1940. 

Sextil Pușcariu, Limba română, vol. II. Rostirea, 
București, 1959. 

„Revue des études slaves“, Paris, 1921-—. 


REW 


RF 
RFRG 


RIEB 
Rohlfs, Estudios 


Rom. Forsch. 
Rom. Phil. 


Roques, Etym. 


Rosetti, ILR 


R(R)L 


RSI 
Russu, Elemente 
Russu, Jlirii 


Russu, Limba 
Sandfeld, Ling. balk. 


SCL 
Scriban 


SCȘt Cluj 
SC$t laşi 


Seche, Schiță, 1, Il 


W. Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches 
Wörterbuch, ed. III, Heidelberg, 1935. 

„Revista filologică“ I-II, Cernăuţi, 1927-1929. 
„Revista de filologie romanică și germanică“, 
I-VII, București, 1957-1963. 

„Revue internationale des études balkaniques“, 
Belgrad, 1934. 

G.Rohlfs, Estudios sobre el léxico románico, 
Madrid, 1979. 

„Romanische Forschungen“, Frankfurt, 1883-. 
„Romance Philologie“, Berkeley-Los Angeles, 
1948- 

G. Roques, Etymologie, în G. Holtus / M. 
Metzeltin / Chr. Schmitt (eds.) Lexikon der 
romanistischen Linguistik V, 1, Tübingen, 1990, 
p. 507-508. 

Al. Rosetti, Zstoria limbii române. 1. De la origini 
până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie 
definitivă, Bucureşti, 1988. | 
„Revue de linguistique“ I-VIII, București, 
1956-1963, „Revue roumaine de linguistique“ IX, 
București, 1964-. 

„Romanoslavica“, București, 1958-. 

I.I. Russu, Elemente autohtone în limba română. 
Substratul comun româno-albanez, București, 
1970. 

I.I. Russu, Zllirii. Istoria-Limba şi Onomastica- 
Romanizarea, Bucureşti, 1969. 

ILI. Russu, Limba traco-dacilor. Bucureşti, 1959. 
K. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problèmes 
et résultats, Paris, 1930. 

„Studii şi cercetări lingvistice“, București, 1950—. 
August Scriban, Dicţionarul] limbii românești, 
Iași, 1939. 

„Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie“, I-V, 
Cluj, 1950-1955. 

„Studii şi cercetări științifice. Filologii, Iași, 
1950-1963. 

M. Seche, Schiţă de lexicografie a limbii române, 
I, II, Bucureşti, 1966-1969. 


227 


SMFC 


Şăineanu, Infl. or. 
Șăineanu, Incercare 
Tagliavini, Originile 


Tamás, EW 


TDRG 
TDRG? 


TRPL II 


Ursu, Term. 


Wartburg-Ullmann, 
Problemes 


Winkelman, Rum. Lex. 


Udrescu, Glosar 


WJb 


Zamboni, Etim. 
ZRPh 


228 


Studii şi materiale privitoare la formarea 
cuvintelor în limba română, LVI București, 
1959-1972. 

Lazăr Şăineanu, Influența orientală asupra limbii 
şi culturii române, LI. București, 1900. 

Lazăr Şăineanu, Încercări asupra semasiologiei 
limbii române. București, 1887. 

Carlo Tagliavini, Originile limbilor romanice, 
Bucureşti, 1977. 

Lajos Tamás,  Etymologisch-historisches 
Wörterbuch der ungarischen Elemente im 
Rumăânischen, Budapesta, 1966. 

H Tiktin, Rumânisch-deutsches Wörterbuch, 
București, 1903-1925 

H. Tiktin, Rumânisch-deutsches Wörterbuch, 
Wiesbaden, 1985-1989. 

Rebecca Posner/John N. Green, Trends in 
Romance Linguistics and Philology. 1: Romance 
Comparative and Historical Linguistics, Haga- 
Paris-New-York, 1980. 

N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice 
româneşti, București, 1962. 

W. von Wartburg-S. Ullmann, Problèmes et 
méthodes de la linguistique,Paris, 1969. 

O. Winkelman, Rumänisch: Lexikographie / 
Lexicografie, în G. Holtus / M. Metzeltin / Chr. 
Schmitt (eds.), Lexikon der Romanistischen 
Linguistik, III, Tübingen, 1988, p. 492-507. 

D. Udrescu, Glosar regional. Argeș, Bucureşti, 
1967. 

„Jahresbericht des Instituts für rumänische 
Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig“, 
hgg. G. Weigand, I-XXIX, Leipzig, 1894-1921 
A. Zamboni, Etymologia, Madrid, 19 
„Zeitschrift für romanische Philologie“, Halle- 
Tübingen, 1877-. 


alb. 
arom. 
bulg. 
cat. 
dalm. 
dial. 
drom. 
eng. 
fr. 
friul. 
galic. 
germ. 
gr. 


istrorom. 


it. 
lad. dol. 
lat. 


lat. med. 


lat. t. 
log. 


ABREVIERI 


albanez 
aromân 
bulgar 
catalan 
dalmat 
dialectal 
dacoromân 
engadinez 
francez 
friulan 
galician 
german 

grec 
istro-român 
italian 

ladin dolomitic 
latin 

latin medieval 
latin târziu 
logudorez 


magh. 
megl. 
m.fr. 
ngr. 
oc. 
pr. 
ptg. 


retorom. 


rom. 


maghiar 
meglenoromân 
mediu francez 
neogrec 
occitan 
provensal 
portughez 
retoroman 
român 

rusesc 
sârbocroat 
slav 

spaniol 
sursilvan 
sutsilvan 
ucrainean 
vezi 

vechi francez 
vechi italian 
vechi slav 


229 


INDICE DE AUTORI 


A 


Adamescu, G. 105 

Alcover, A. 95 

Alemany Bolufer, J. 118 

Alessio, G. 89, 119, 121 

Alsdorf-Bollee, A. 86 

Alvar, M. 118 

Anghel, I. 147,209 

Arapu, D.B.5 

Arvinte, V. 27, 28, 52, 206, 207, 209 

Asan, F. 177 

Auger, P. 93 

Avram, A. 6, 25,28, 29,30, 31,32, 33, 
34, 35, 36, 37,39, 41,42, 43,44, 
45,46, 47, 48,49, 50, 53, 73,74, 
84, 107, 139, 168, 178, 180, 199, 
201,202, 207, 208, 209 

Avram, M. 59, 83, 132, 139, 140, 
148, 204 


B 


Bast, G. 118, 119 

Bakos, F. 5, 56, 146, 190, 191, 212 

Balacciu-Matei, J. 6, 123, 135, 165, 166 

Balázs, L. 31, 145 

Baldinger, K. 9, 10, 14, 15, 16,84,88, 
92,93, 94,95, 110, 138, 219,220 

Bârczi, G. 213 

Bartsch, K. 120 


Battisti, C. 82,89, 119 
Berger, H. 121 
Berneker, E. 108 
Bianchi, B. 121 
Bledy, G. 191 


“Bloch, O. 19, 93, 94, 97, 101, 121, 


126, 133 

Bloomfield, L. 33 

Bogrea, V. 81, 107, 147, 148, 180, 
192, 200 

Bolocan, Gh. 76,79, 81 

Bonfante, G. 163 

Bottiglioni, G. 89, 

Brachet, A. 121 

Brâncuș, G. 45, 79, 101, 102, 141, 
142, 154, 155, 158, 159, 160, 161, 
162, 163, 164, 165, 182, 183 

Breal, M. 15 

Bugge, S. 120 

Burguy, G.F. 120 

Burr, I. 86 

Buschman, S. 98 

Butler, J.L. 89 

Büchi, E. 83,91,92,93 

Byhan, A. 119, 123 


C 
Çabej, E. 109, 157, 163 


Cachet, E. 120 
Cahner, M. 95 


231 


Candrea, I.A. 103, 105, 106, 107,117, 
119, 120, 123, 124, 125, 176 

Canello, V. 12, 118, 121 

Capidan, Th. 123, 124, 127, 130, 134, 
141,155, 157, 161 

Chambon, J.P. 69, 70, 71, 83, 92, 94, 
219 

Chaurand, ]. 11,16 

Chauveau, J.P. 54, 73,92 

Chevallet, A. de 120 

Cihac, A. 99, 101, 117, 119, 127, 
128, 142, 143,146, 160, 172, 176, 
181, 184, 190, 194,214,215 

Ciobanu, F. 59, 82, 128 

Cioranescu, A. 53, 59, 86, 100, 101, 
117, 120, 123, 125, 209 

Cipariu, T. 117 

Coelho, F.A. 118 

Cohn, G. 120 

Colón, G. 120 

Constantinescu, N.A. 79, 81 

Cornu, J. 118 

Corominas, J. 17, 95,96,97,98, 115, 
117, 119, 126, 163 

Coromines, J. 95 

Corréard, G.R. 120 

Cortelazzo, M. 90,91, 126 

Coseriu, E. 31,76, 136, 139, 148, 149, 
150, 168, 192, 194,215,216,217, 
218 

Coteanu, I. 5,6, 8, 24,29, 30, 32,60, 
62, 65,67, 68,70,71,72,99, 104, 
108, 127, 130, 136, 195 

Covarrubias 17, 118 

Craddock, J.R. 88,91 

Creţu, Gr. 214 

Crâssman-Osterloh, H. 206 

Cuervo, R.]. 119 

Cunha, A.G. 98 


D 
Dante, A. 17 
Darmesteter, A. 15, 121 


Dauzat, A. 80, 86,94, 121, 126 
Dănăilă, I. 99, 195 


232 


Deggelors, M.J. 219 

Demiraj, B. 109 

Densusianu, Ov. 31,36, 38, 39,45,48, 
49, 50, 51, 52, 79, 84, 103, 107, 
117,120, 123, 125, 130, 153,154, 
160, 162, 165, 170, 188,215 

Deutschmann, O. 121 

Devoto, G. 89 

Diculescu, C. 164 

Diez, F. 11, 17, 18, 85, 87, 118 119, 
120, 121, 122 

Diefenbach, L. 120 

Dobrescu, A. 105 

Domaschke, W. 120 

Donat, I. 81 

Drăganu, N. 107, 124, 146, 161, 179, 
181, 184,189,191 

Drimba, V1. 197 

Dubois, J. 67,69,94, 126 

Du Cange 120, 121 

Dumistrăcel, Şt. 66 

Dunke, H. 189 

Duridanov, Iv. 108 

Duro, A. 89, 119 

Dworkin, S. 94,96, 97,98 


E 


Eckhardt, von J.G. 121 
Ernout, A. 118,131 


F 


Ferrand, M. 178 

Ficşinescu, F. 178, 199 

Fischer, I. 45, 52, 53, 113, 122, 123, 
138, 140, 148, 163, 192 

Flonta, M. 74 

Florea, I.A. 207 

Fouché, P. 118 

Förster, P. 118 

Frisch, J.L. 120 


G 


Gabinskij, M.A. 101 
Gáldi, L. 195 


Gamillscheg, E. 18, 94, 121, 126 

Garcia Arias, A LI 140 

Garcia de Diego, V.97,98, 118,119, 
126 

Gassner, A. 118 

Gendron, S. 72 

Georgescu, M. 84 

Georgiev, V1. 108 

Gerloff, O. 121 

Gilliéron, J. 11, 12, 13, 15, 17,27,66, 
92, 110 

Giuglea, G. 35, 97, 107, 123, 155, 
160, 161 

Gongalvez Viana, A.R. 119 

Gossen.C. Th. 139, 141 

Gougenheim, G. 71 

Graur, A. 5,28,29,39, 40,41,43, 54, 
55, 58, 59, 61,64, 65, 66,67,68, 
69,73, 74,76, 771, 78, 80, 81, 82, 
87, 104, 105, 107, 111, 124, 125, 
128, 129, 130, 134, 135, 136, 137, 
140, 142, 143, 144, 146, 148, 153, 
154, 159, 160, 165, 176, 180, 186, 
187, 188, 192, 193, 194, 195,198, 
200, 201, 204, 205, 215, 216 

Grober. G. 120, 121 

Guiraud, P. 7, 18, 32, 60,72, 111 

Gulsoy, J. 95 


H 


Hanssen, F. 118 

Harmann, H. 132 

Hasan, F. 59 

Hasdeu, B.P. 31, 60, 65,99, 101, 102, 
117, 119, 161, 162, 164, 173,220 

Henry, A. 73,74, 198 

Herzog, E. 118, 121, 124, 145 

Hjelmslev, L. 70 

Hoffert, M. 219 

Höfler, M. 73 

Holtus, G. 108, 143 

Hope, Th.E. 99 

Hristea, T. 7, 40,43, 56, 59, 65,66,67, 
68, 69, 70, 71, 73, 99, 106, 107, 


128, 130, 136, 137, 185, 200,203, 
204, 206 
Hubschmid, J. 18, 99, 101, 108, 160 


I 


Iliescu, M. 143 

Imbs, P. 95 

Iordan, I. 6,9, 11, 12, 13,33,35, 41, 
47,63,79,81,99, 104, 107, 124, 
175, 178, 199,202 

Ivănescu, G. 28, 36, 52,67, 155, 165, 
193, 197,209 


J 


Jaberg, K. 17,92 
Jokl, N. 157 
Jud, J. 15,92, 121 


K 


Kahane, H. 198, 202 

Kahane, R. 198 

Kazazis, K. 196 

Keller, H.-E. 92 

Kiparsky, V. 78 

Király, F. 7, 25, 30, 31, 56,57, 59,60, 
63, 65, 66, 67, 69, 104, 145, 183, 
185, 190, 191,212,213,214,215, 
216 

Kis, E. 191 

käng. G. 86, 118, 121 

Kramer, J. 91 

Kristophson, J. 133 


L 


La Stella, E.T. 83 

Laurian, M. 99, 119 
Leonte, L. 67 

Lerch, E. 121 

Leumann, M. 128 
Lindfors-Nordin, E.G. 121 
Littre, E. 121 


233 


Lobiuc, I. 177, 181, 199 
Lombard, A. 101 
Lorenzo, R. 98 

Loriot, R. 121 

Löfstedt, E. 121 

Lurati, O. 14 


M 


Machado, J.P. 98 

Macrea, D. 99, 106, 145 

Maior, P. 119, 179 

Malkiel, Y. 13, 14,33, 35, 86,96, 110, 
111,117,118,119, 120, 121,122, 
126, 127, 166 

Mańczak, W. 122 

Maneca, C. 107 

Marchot, P. 121 

Marcu, F. 107 

Mareş, A. 84 

Martinet, A. 85 

Massim, I. 99, 119 

Mării, I. 61, 84 

Mândrescu, S. 183 

Meier, H. 16, 17, 18, 73,97, 127 

Meillet, A. 15, 70, 76,93,95, 118 

Melcher, FI. 91 

Ménage, G. 9, 17, 18, 120, 121 

Menéndez Pidal, R. 118 

Meringer, R. 10 

Meyer, G. 109, 162 

Meyer-Lübke, W. 9, 13, 15, 17,62,86, 
87, 94, 97, 113, 117, 118, 119, 
120, 121, 123, 124, 125, 137, 139 

Michaelis C. 118 

Michelena, L. 88 

Migliorini, B. 82, 89, 119 

Mihăescu, H. 51, 192, 194 

Mihăilă, G. 45, 142, 168, 169, 170, 
171,172, 173, 174,176, 182 

Miklosich, Fr. 108, 154, 189 

Mitterand, H. 94, 126 

Mladenov, St. 108 

Moll, F. de B. 95 

Monlau, P.F. 118 

Moraru, A. 127 


234 


Morel-Fatio, A. 118 
Möhren, F. 34 
Mujdei, Cr. 45 
Muller M. 92 


N 


Nascentes, A 98, 118 

Nandris, O. 34, 36 

Nebrija, A. 17 

Nestorescu, V. 49, 56, 88, 169, 206, 
209, 210 

Neumann, F. 120 

Nigra, C. 120, 121 

Nunes, ].]. 118 

Nyrop, Kr. 121 


Olivieri, D. 89 
Oprea, I. 105 
Orel, V. 109 
Orr, J. 8,69,70,81 
Otaka, Y. 88 


P 


Pamfil, C.-G. 105 

Papahagi, P. 146, 161, 164 

Papahagi, T. 102, 199 

Paris, G. 121 

Pascu, G. 102, 107, 120, 130, 136, 
155, 161, 164, 197 

Pascual, J.A. 96,97 

Pașca, Șt. 81, 180 

Pătruţ, I. 63, 107, 182 

Pârvan, V. 27, 52 

Pellegrini, G.B.91 

Petrovici, E. 63,78, 81,82, 107, 142, 
162, 170, 171,173, 174,175, 179, 
180, 182, 183, 186, 187, 188, 189 

Pfister, M. 16, 69,90, 94, 117, 125, 126 

Philippide, A. 57, 107, 117, 119, 142, 
155, 159, 160, 161, 164 

Piel, IM 98,119 

Pisani, V. 70 


Planta, R. de 91 

Ploae-Hanganu, M. 52 

Poghirc, C. 99, 100, 101, 155, 219 

Pop, S. 176, 178 

Popescu, I. 177 

Popescu Marin, M. 28 

Popescu-Fischer, S. 192 

Popovici, Į. 120 

Popovici, V. 122, 125, 128, 129, 131, 
132, 133, 134,137, 138 . 

Pott, A.F. 122 

Prati, A. 17,89, 119 

Preobraženskij, A. 109 

Pult, C. 91 

Purdela Sitaru, M. 206 

Pușcariu, S. 36, 37, 39, 40,41,44, 52, 
53, 63, 102, 103, 104, 107, 117, 
119, 120, 123, 124, 125, 139, 142, 
144, 145, 146, 149, 153, 154,157, 
158, 161, 162, 163, 171,173, 177, 
188, 191, 197,204, 207, 209 


Q 
Quémada, B. 95 


R 


Radtke, E. 108, 143 

Radu, R. 105 

Raevskij, N. 101 

Reguş, C. 76, 169, 181 

Reichenkron, G. 155 

Reinhardstoettner, C. von 118 

Remacle L. 34 

Rey, A.9,91,95. 

Rey-Debove, J. 95 

Richardson, H.B. 118 

Richter, E. 121 

Robciuc, I. 172, 176, 180, 208 

Rohlfs, G. 115, 116, 163 

Rohr, R. 108 

Roques, G. 34, 86, 87,93, 94 

Rosetti, A. 36, 45, 52, 53, 122, 123, 
124, 130, 142, 154, 155, 156, 158, 
160, 161, 162, 163, 164, 170, 182, 
183, 188, 189,207 


Rudny€kyj, J.B. 109 

Rusnac, G. 73 

Russu, I.I. 119, 120, 142, 154, 155, 
156, 157, 158, 159, 160), 161, 162, 
164, 165 

Rusu, V.76 


S 


Sainéan, L. 13,17,18 

Sala, M. 5, 8, 24, 29, 30, 32, 47, 60, 
62, 65, 68, 70, 71, 72, 81, 108, 
127, 130, 135, 181, 199,200, 202, 
214 

Salmon, G. 7] 

Sanchis Guarner, M. 95 

Saramandu, N. 130 

Saussure, F. de 27, 69 

Sădeanu, F. 97 

Schelduko, D. 200 

Scheller, A. 118, 120, 121 

Schuchardt, H. 10, 11,12, 13,17, 18, 
88 

Schwan, E. 120 

Schweickard, W. 83 

Scriban, A. 106, 119, 143, 145, 160, 
161,169, 175, 179,181, 193,195, 
200, 205, 210 

Seche, L. 99, 101, 102, 104, 105, 106, 
107 

Séguy, J. 46 

Skok, P. 109, 142, 164, 165 

Sławski, F. 109 

Sluşanschi, D. 102 

Spitzer, L. 12, 13, 15, 17, 33, 88, 95, 
96, 121, 165 

Staaf, E. 120 

Suciu, E. 64, 196, 198, 200, 201 

Sulică, N. 53 

Swiggers, P. 9,92 


Ș 


Şăineanu, L. 45, 52, 63, 105, 117,119, 
150, 164, 196, 197 


235 


T Vossler, K. 12 
Vrabie, E. 84, 198 


Tagliavini, C. 82, 167 Vraciu, A. 155 
Tallgren, O.J. 118 Vulpe, M. 166 
Tamás, L. 130, 180, 181, 189, 209 
Thibault, A. 94 W 
Thomas, A. 121 
Tietze, A. 198,202 Wagner, M.L. 11, 17, 88, 89, 96, 98, 
Tiktin, H. 105, 117, 119, 124 119 
Tobler, A. 120 Wagner, R.-L. 70 
Todoran, R. 107, 185 Wartburg, W. von 8,9, 13, 14, 15,16, 
Tohăneanu, G. 66 17, 18,26, 27,51, 69, 83, 87,90, 
Treimer, C. 154, 155 91, 92, 93, 94, 96, 97, 101, 110, 
Turgot, A.R.-J. 60, 220 117,121, 124, 125, 126, 133, 138, 
219 
U Weigand, G. 119, 146, 154 
Wendt, H.F. 197 
Ullmann, S. 26, 69 Winkelman, O. 99, 107 
Ulrich, J. 120 Wolf, H.J. 82 
Ursu, N.A. 66, 67, 107, 124,205 Wright, T. 54 
V Z 
Valdés 17 Zambaldi, F. 118 
Vasilută, L. 206 Zamboni 8,9, 12,13,14, 19,111 
Vasmer, M. 78, 109 Zăstroiu, V. 105 
Vendryes, J. 66, 70 Zolli, P. 99, 126 
Vidos, B. 82 Zolnai, B. 145 
Vissing, J. 121 Zumthor, P. 92 


236 


INDICE DE CUVINTE ROMÂNEȘTI 


A amin 61 
antilopă 205 

abur 162 antipod 205 
abura 162 anțărţ 192 
aburi 162 aortă 205 
achizitor 204 apar 100, 135 
adămană 185 apă 19,25, 100, 114, 127, 137 
adămăni 60 apă chioară 7] 
ademeni 57, 60, 185 apătos 46, 100 
adunâtor 136 apelpisit 194 
advocatlâc 198 apos 127, 135, 137 
aer 22, 140 apostol 61 
afin 145, 184 aprinde 192 
afiră 146 arăta 119, 120, 121 
afla 51 arătură 103, 135, 137 
aflătură 137 arboret 135 
afunda 136 argintiu 128 
ai 153 arhaiza 67 
ajunge 144, 149 ach 161 
alămâie 38 arinos 132, 133 
alămojnă 189 ariuş 179 
alb 144 arma 135 
Alba-lulia 78 arşeu 40 
albastru 52 arşic 40 
albeaţă 136 artag 57 
alcătui 183 arunca 156 
aleg 174 aştern 39 
aliaj 205 auriu 128 
aluneca 38 aus 146 
amarnic 39 auzi! 149 
amesteca 38 avea 144 


237 


aveni 139 
ayu 174 


babă 99, 168, 171 
baborniţă 66 
bafniță 40 
bahniță 40 

bai 183 

Baia de Criș 80 
Bala 79,81 
balanţă 40 

bală 125 
baligă 100 
balmoş 56, 179 
` baltag 197 
baltă 100, 182, 183 
balton 137 
banană 61 
barabușcă 41 
barcagiu 198 
barză 157 
baschină 40 
bașca 202 
batalama 40 
bate 144 
bațachină 37 
băga 144 
Bălgrad 78,79 
bălțat 136 
bănui 144 
bărbântă 56, 191 
bătrân 38 

bâlc 157 

bâlci 187 
bântui 188 
Beala 81 
becher 199 


beci 197 


Benz 81 

Beiuş 81 

belea ol 

belşug 184, 187 
berechet 61 


238 


bidiviu 61 


___biiog 200 


bilă 24 

bina 6! 

Binș 81 

Binșele 81 
biserică 31 
blagoveştenie 174 
blând 128 
blândețe 128, 136 
blestemăciune 129 
boare 162 
bocăneț 181 


" “bodogan 180 


bodogăni 180 
bodorogăni 180 
bodrogăni 180 
boghineţ 181 
“bogodan 180 
bogodarenie 180 
boi 197 

bojoc 39 
bondroji 41 
bondroş 40 
bondroși 40 
bont 40 

boşog 39 

brad 157 
brâncă 51, 149 
brânză 100, 106 
brâu 158 

bre 202 
brighidău 56, 57 
brighideu 57 
broatec 192 
buc 157 

bucă 20 
bucoavnă 173 
Bucov 79 
Bucur 79 
bucura 79, 144 
bucurie 79 
buiacă 179 
buiagă 179 
buiede 178 


bumb 188 
bun 59 
bunătate 59 
bunic 142 
buştean 209 
buștină 209 
bute 60 
butoi 60 
buză 153, 155, 158 
buzna 56, 57 
buzunar 40 


cafă 61 

cafea 61 

cal 76 
calcaros 204 
calfă 202 
caltaboş 37 
Cambridge 80 
canaf 56, 191 
canava 80 
cană 58, 210 
cancioc 57 
cantă 104 


cap 12, 23,71, 144, 161 


capie 71 

Caracal 77 
caraghioslâc 208 
caravelă 202 
cargabas 202 
cargafunda 202 
Carpaţi 75 
cartaboş 37 
casap 197 

casă 26 

catâr 197 

catran 203 
catreanţă 191 
catrință 56, 191 
cazanie 174 
călbează 155, 158 
călugăr 61, 195 
cămgie 196 


căpia 71 
căpuşă 161, 162 
căput 191 
cărare 153 
cărămiziu 128 
cărdășie 71 
căsca 43 
căscări 43 
căscăund 55 
cătană 63 
cătună 63 
cătușă 146 
căţel 149 
căulă 122 
căuş 146 

câci 200 
Câmpulung 78 
cânepă 38 
cântecel 133 
cârd 71 
cârdășie 71 
Cârjari 79 
cârmâziu 198 
cârstaș 169 
câştig 59 
câștiga 59 
câştigător 59 
ceaşnic 181 
cepar 125, 130, 135, 137 
cergă 56, 191 
Cerna 79 
cetate 77 
ceteră 38 
cheie 23, 24 
cheltui 188 
chema 23 
chemului Al 
chemurluita 41 
chertai 187 
chertalui 187 
cheuna 37 
chilă 202 
chilimie 39 
chimgie 196 
chindie 39 


239 


chinină 61 
chior 71 

chip 31, 145, 190 
chipeș 36, 57 
chircăi 43 
chiţoran 37 
chiţorlan 37 
cimotie 188 
cinci 113 

cioc 158 
ciocălău 56 
ciocâltău 57 
cioplaș 184 
ciopli 184 

cir 179, 192 
cireş 38 
cireşar 133 
cirtă 173 
citanie 174 
citi 174 

ciucă 155 
ciumă 192 
ciump 155 
ciut 155 

claie 174 
clama 23 
clopot 23 
cneaz 174 
cnezat 174 
cnezie 174 
coapsă 26, 27 
Coba ol 
cobârlă 41 
cobilă 41 
cobori 73 
cocină 169 
cocoţa 217 
codru 156, 160 
combativ 204 
comparativă 71 
compas 202 
condor ol 
condră 193, 194 
contra 193 
conspirativ 203 


240 


cooperativă 71 
copaie 174 
corabie 198 
corăbioară 198 
Coste) 187 
cotângan 56 
coteaucă 42 
Cotnari 82 
cotor 49 
cotropi 217 
covertă 202 
cozonaraci 6] 
crai 25 

Crasna 79 
creștin 34 


creştinătate 55, 128, 129 


creștinesc 34 
cruce 31 
crud 19 
cruța 160 
cuc 25 
cucoţa 217 
cucută 38 
cugeta 217,218, 219 
culă 202 

cum 127 

cumătru 142, 144 
cuminte 192 
cumnat 142, 143 
cumpăra 71 
cumpăt 117,119 
cupă 169 

curătură 136 
curechi 179 
curpen 158 

Curtea de Argeș 80 
cuscru 142, 143 
cută 58 

cutropi 217 


da 39 
Dalboşeţ 81 
daltă 182 


dat 39 

dator 39 
daravelă 47 
daraveră 47 
dărab 183, 184 
dărâma 160 
dător 39 
Dâlboșet 81 
Dâmboviţa 78 
Dealu-Mare 76 
dedicație 203 
Deliorman 197 
descăleca 133 
desplânta 139 
deștept 143 
deşteptăciune 143 
dietalicesc 42 
dietă 42 
dihanie 81, 174 
Dinu 77 
direct” (3 
doască 186 
dobzăla 56 
Dohotariul 79 
dojană 176 
dojeni 176 
dolog 188 
dologi 188 
dologit 188 
doscă 186 
dragă 25, 58 
dragoman 201 
drept 63 
dreptate 137 
droagă 36 
druete 157 
Dubăsariul 791 
duce 192 

duh 173, 177 
duhli 177 
duhlit 177 
duhlui 177 
duhni 177 
duhoare 177 
dulgher 60 


16 — Introducere în etimologia limbii române 


Dumnezeu 31 
Dunăre 75 
duroare 132 
dușman 197 


eche 200 
economic 192 
economicos 192 
eschelă 201 


face 144 

falce 189 
fandosit 194 
faptic 207 
Farcaş 78 
farmăc 147 
farmăce 147 
farmec 147 
farmece 147 
făcăleţ 57 
făgădui 183 
fălălui 213 
făptură 51 
fărâmă 155 
fârşi 37 

făt 130 

feată 24 

fecior 129, 175 
fel 47, 52, 216 
feleli 213 
felelui 213 
femeie 60, 209 
ferang 208 
ferăstrău 57,71 
fereastră 38 
fereancă 208 
ferecător 136 
fergătău 57 
fergheteu 57 
ferhăng 208 
ferihăng 208 


241 


fermeca 147 
feşteală 185 
feşteli 57, 185 
feşti 185 

feştic 183 

fier 71, 113 
fierăstrău 71 
fiere 24, 25 

fin 142 

fioros 137 

firet 192 
fistichiu 128, 198 
fiu 25, 142 
flanel 206 
flanelă 206 
flămând 106, 122 
flămânzi 106 
Floarea 76 
fluşturatic 41 
flutura 163 
fluture 41, 160 
foc 26 

franzelă 195 
franzoală 195 
frate 142 
frământa 123, 124 
frică 192 
fructieră 204 
frumușat 79 
fugăci 41 

fugi 41 

fulgera 37 
funingine 38 
furt 133, 140 
furtişag 133, 140 


G 


gaie 51 

gard 170, 182, 183 
gazdă 184 
gălbează 158 
găleată 51 

găligan 47 
gămălie 39 


242 


găsi 144 
găzdac 57 
găzdălui 57 
găzdăşag 184 
gând 27,31, 188 
gârbaci 37 
gât 145 
geană 117 
gheaţă 23, 24 
gheenă 173 
ghintaiță 207 
ghionoaie 158 
ghiuj 158, 200 
ginere 142 
gingaș 190 
giune 166 
glas 23 
gleznă 145 
gloată 171 
goană 176 
gogă 158 
goni 176 
grădişte 170 
grăi 153 
greabăn 170 
greblă 24 
greu 39 

grijă 171 
grohăi 43 
grohăni 43 
gusta 43 
gustări 43 
fuvăescu 174 


haidău 42 
haiduc 191 
_hait 185 
"haită 185 
hamiș 184 
hamsie 181 
handralău 56 
harpon 206 
hart 57, 58 


harțag 57, 58 Ilin 77 


hartă 58 Indianopolis 80 
hădărag 57 inimă 52, 150 
„_hăitaş 57, 185 isca 178 
hăitui 57, 185 Ithaca 80 
hămișag 184 Izvoarele 78 
heleșteu 78, 153 izvor 78 
heruvim 61 A 
hitioan 188 I 
h ivros 137 
hobot 47 îmbondroji 41 
hodoroc 37 îmbuca 20 
hodorong 37 îmbuna 59 
holdă 184 împărtăşanie 174 
_holoată 171 împrinde 139, 140 
oluba 76 înconjur 217 
horcăi 43 încuia 12 
horcăni 43 înnegri 58 
__horodişte 170 îngrășa 136 
hotel 206 întâmpla 53 
hrăbori 40 
hrăni 173 J 
hrăpi 40 
hreabăn 170 jabrac 176 
“hrean 40 jabră 176 
huilă 206 jachet(ă) 64 
huligan 59 javră 176 
hulub 76 jăcman 60, 185 
“ Huluba 76 jecmăni 57, 60, 185 
hulube 76 jumătate 158 
Hulubeasa 76 jimui 41 
husă 206 june 166 
jupân 182 
I jur 192 
iad 173 L 
iapă 26, 134 
iască 178 labă 51, 143,145 
icoană 174, 195 Lacu-Sărac 76 
iconomicos 192 laie 175 
icter 193 lainic 175 
identificabil 203 lambă 65 
iepar 134 lampagiu 198 
iesca 178 lampă 65,67 
Ilfovăţ 79 lapuc 146, 147 


243 


laudă 23 

lăpuş 146, 147 
lăpuc 146, 147 
lânar 133 
lânced 148 
lâncezi 148 
leagă 24 

leage 24 
leancă 186 
legătură 133 
lege 23, 150 
lepăda 87, 124 
leurdă 153 
liliachiu 198 
limbă 114 
limonadă 205 
limonată 205 
limpede 148 
limpezi 148 
lin 77,78 
Lina 77 

Linu 77,78 
lipuş 147 
litrosi 41 
liturghie 195 
lopată 168, 171 
luced 147, 148 
lucezit 148 
lucid 147, 148 
lucoare 132 
lucra 192 
lumânare 47 
lumânărică 47 
luminiţă 47 
luneca 38 
luptă 58 
lustragiu 198 


maala 40 
maală 42 
magiarcă 84 
Maglavit 76 
mahala 197 
mahalagiu 197 


244 


mahiavă 42 
maică 142 

mal 157 
malcărăţ 46 
maldac 97 
mama (pădurii) 66 
mamă 142 
mamorniţă 66 
mangli 194 
mangosi 194 
mangosit 66 
mangugie 84 
manișcă 43 
maniţă 43 
mapamond 193 
maranioi 39 
mardac 37 

mare 152, 163, 164 
marfă 187,215 
marjoli 47 

marș 187 
martor 37 
martur 37 
mastopită 41 
mașină 208 
mașnicău 42, 47 
maștehă 142 
matină 44,47, 48 
matrapaz 41 
mausoleu 62 
mazăre 49, 157, 201 
măclăi 41 
mădărănie 37 
mădrăgit 39 
măgădan 47 
măgălie 39 
măgheruște 41 
măgură 182 
măhăli 42 

măji 41 
mălăgenie 84 
mălcaviță 37 
mănănţată 40 
măr 38 

mărădi 41 
mărdăgut 39 


mărghilă 46 
mărnicos 39 
mărșălui 187 
măruntaie 19 
mărunţel 137 
mărunți 40 
mătăhuie 30 
mătinos 47,48 
mătrăși 42, 169 
mătură 182 
măturișcă 43 
măturiţă 43 


mătușă 38, 142, 146 
măzănaie 49, 201 , 202 


măzărat 201 
măzăriche 201 
măzăricos 201 
măzăros 201 
mâlced 37 
mână 144 
mânji 41 
mântui 188 
mânţată 40 
mânz 158 
mânzăli 37 
mânzoli 37 
mârcaviţă 37 
mârced 37 
mârjoală 47 
mârjolit 47 
mârșav 20 
mârşă 50 
mârţână 47 
mej 208 
melegar 46 
mesteca 38, 66 
meş 208 

mia 130 

Mia 40 
michilie 39 
mie 39 

miel 38 

miez 208 

mija 41 
mil'ior 130, 134 
mil'ioră 130, 134 


milostenie 189 
minciog 175 


`" minge 175 


Ce 


minja 41 


mioară 130, 134,175 


mirază 74 


mire 45, 104, 164, 165, 166 


mirgăzli 46 
mirosi 194 
mirtosi 4] 

misclii 84 

mitoc 79 

mlacă 169 
mlaștină 169, 170 
moale 24, 73, 123 
moară 24, 133 
moare 179 
mocirlă 170 
mocni 37 


mocoroanţe 39, 46 


modoranie 37 
mogoandă 37 
mohni 37 
mohoandă 37 
moică 73 
moiete 73 
Moigrad 78 
moioagă 73 
mol 46 


“"înondroși 40, 41 


monedă 193 
mont 40 
moor 40 
morav 66 
mort 46, 143 
mortăciune 143 
moş 155 
moşină 208 
moşdroagă 36 
Motea 79 
Moto 79 
motoaşcă 43 


ps kä 


motoșană 43 


. motoșină 43 


motroşi 41, 169 
Motu 79 


245 


muced 148 
mucezi 148 
muncă 42, 58 
muntean 65, 66 
mur 179 
"ură 141, 160 
Mureş 75 
murg 153 
murlui 37 
murui 37 

` mustopită 41 
musat 79 


nalbă 140 
nap 32, 140 
naramziu 198 
nastochiță 41 
naş 42, 142 
naufragiu 205 
năclăi 41, 168 
năduf 173 
nălet 199, 202 
nămaie 38 
Nămăiești 76 
nănaș 42 
năplat 39 
nărav 66, 67 
năsoci 178 
năstini 48 
nătoagă 84 
nătrăpas 41 
neală 130 
neam 184 
neauă 130 
necâștiga 59 
necâștigător 59 
nechită 30 
neg 140 
negel 41 
negreață 58 
negricios 58 
negru 58, 153 
negruț 58 


246 


negură 161 
nemeș 184 
nepot 142 
nepotel 137 
netaplii 39 
neted 140 
neuşnic 42 
New York 80 
nimeri 153 
ninja 41,84 
ninjel 41 
noaten 38 
noian 158, 162 
noră 115, 142 
notată 171 
nun 142 


obot 47 


` oceşea 46 


ochi 23 

ocol 66 
odomoc 42 
ogor 58 
ologi 188 
Olt 65,75 
oltean 65, 66 
omagiu 205 
oraș 63, 183 
orgoian 39 
oşta 43 
oştări 43 
otic 37 

oting 37 
otoboc 47 
otuzbir 28, 29 
ovăs 37 
ovăz 37 


pachioană 47 
paci 42, 84 
pacișile 84 


pahar 181 
paharnic 181 
pajimă 41, 47 
pajure 48 
palanță 40 
palhă 180 
palmă 42 
palton 37 
panama 82 
panc 49 
papleagă 41 
paplec 41 
papuc Al 
papună 47 
par 28 
paraponisit 194 
parazios 40 
Paris 80 
pasăre 38 
paschină 40 
pasere 38 
pastel 205 
pastelist 205 
pastramagiu 198 
patalama 40 
patnoşcă 42 
patonea 84 
pațachină 37 
pavit 30, 42, 168 
păceşelat 84 
pădure 28, 52, 153 
păduros 136 
păgân 31 
păianjen 47 
păiușană 43 
păiuşcă 43 
păiuşină 43 
păjurit 48 
pământ 52 
păncăni 49 
păoană 42 
păoancă 42 
păpuşă 146 
păr 28 
părătuș 146 


părăzel 40 
părui 28 
părușcă 28 
păseșalit 48 
păstrugă 37 
păstrungă 37 
pășune 34 
pătlăginiu 198 
păuişcă 43 
pâncăni 49 
pândar 175 
pândi 175, 188 
pec 207 
pecmez 203 
Pele 75 
Penteleu 82 
pepene 39 
percea 40, 42 
perină 170 
pernă 170 
perușcă 41 
petrecanie 174 
Philadelphia 80 
picarisi 193 
pichirisi 193 
pichirlău 41 
pici 200 
picior 144 
picta 66 
pictor 66 
pictură 66 
piecar 207 
pieptene 114 
pierde 148, 149 
piez 148 
pirogă 61 

pisi 44 

pită 42, 195 
pitănguțt 40 
pitoaşcă 42 
plai 192 
plav169 
plânta 140 
plântă 139 
pleată 170 


247 


plicticos 192 
ploscă 186 
ploşti 186 
poartă 24 
poașcă 41 
pocă 421 
pocher 193 
poci 42 
pocie 42 
pocos 49 
pocoși 49 
poftă 171 
pofti 171 
poiană 78 
Poiana 78 
politicos 192 
polomojdii 41 
polonaș 43 
polonic 43 
pomană 176 
pomeni 176 
pomoroanţe 39, 46 
ponc 49 
poncăi 49 
porc 127 
porcar 127 
portofel 193 
portofoliu 193 
postelnic 18] 
poşircă 41 
poştagiu 198 
potârcă 41 
potcă 41 
potroși 169 
pozunar 40 
praf 173 
Prahova 78 
prat 139, 140 
pravilă 173 
pravoslavie 173 
prânzi 129 
predeală 84 
prier 38 
prislop 78 
pristol 173 


248 


probălui 213 
probului 213 
progresist 204 
proră 199 
prost 25 
provă 199 
puf 173 
pulpă 26, 27 
pupă 199 
purcar 127 
pută 84 
putoare 177 
putred 148 
putrezi 148 


rai 173 

rană 17] 

răboli 40 

răpi 40 

răsări 48 
răsărit 48 
răsură 41,48 
răsătură 41,48 
rău 25, 39,47, 114 
răzbel 66, 67 
război 66, 159 
râde 113 

râie 38 

râjni 40 

rână 156 

râșni 40 

râu 25, 114 
rean 40 

rege 24 

Reşiţa 81 
regiune 25, 114 
renumerație 71 
ridicol 25, 114 
roată 66, 113 
roche 209 
rochie 209 
rosăcică 40 
roșățică 40 
Roșiori de Vede 80 


rotocol 66 
rugi 41 
ruguci 41 
rujmuli 41 
rută 139, 140 


saladă 38 
salată 38 
salbie 133 
Santiago 80 
sapă 169 
sarbăd 155, 161 
sarică 38, 160, 163 
sarponel 40 
sat 38, 156 
sare 24 

sarma 6] 
sarmă 61 
savonieră 204 
săcoti 217 
săgeta 133 
sălășlui 57 
sălnic 46 
sănătoare 69 
sărbătoare 130 
sărpan 42 
sărpunel 40 
săvârşi 174 
sâmbră 56, 191 
Sâmpetru 34 
Sânmedru 34 
Sânnicoară 34 
sârg 57 

sbor 174 
scatiu 65 
scălda 52 
schelă 200 
schele 201 
scherchăni 43 
scheuna 37 
schilă 201 
sclavic 207 
sclifosit 194 


scoate 217 
scovardă 172, 182 
scrum 155 

scula 53 

scump 188 

scurt 133 

scutura 218 
sechereș 184 
seamă 31, 191,216 
Severin 77 

sfânt 34, 173, 174 
sfârşi 37, 174 
sfetnic 181 
sfulgera 37 

siboi 201 

silă 24 
simandicos 192 
sită 58 

sitișcă 43 

sitiță 43 

slavic 207 

slugă 58 

smânci 37 
smântână 182 
smunci 37 

soage 123 

soare 24 

soc 115 

socot 216,217 
socota 214 


socoti 31, 212,213,214,215,216,217 


socotință 213, 216 
socotire 213,216 
socotit 213 
socotitoriu 213 
sogi 178 

soră 142 

spăşenie 174 
spicher 206 


sprânceană 117, 119, 122 


stăpân 182 
stână 182 
stâncă 182 
sterpos 192 
sticlete 65 


e 
stihui 46 


stingher 48, 49, 50 


stolnic 173 
staul 39 
staur 39 
steauă 39 
strang 209 
străin 148 
strug 36 
strung 36 
stufiş 37 
stup 192 
stur 192 
subtil 63 
subţire 63 
sudoare 132 
sufragiu 205 
sulă 24 
sulhar 43 
sulhău 43 
suna 69 
sunătoare 69 
supieră 204 
sur 145 
sută 182 


şală 208 
șalâc 208 
şandrama 201 
şchiau 182 
schei 182 
șchelă 201 
şchele 201 
șiboi 201 
șirag 57 

şiş 200 
şmir 177 
şmirac 177 
şold 26, 27 
soldan 57 
șopti 214 
şorăpru 207 
şoruba 207 


250 


ştreang 209 
şurlui 181 
şurui 181 


tacticos 192 


talpă 30, 31, 141, 143, 144, 145,147, 


214 
tanău 42 
tare 52 
tată 142 
tăhui 40 
tălălău 42 
tălhar 37 
tălpic 37 
tălpig 37 
tămânji 73 
tănănău 42 
Gut 40 
tâlhar 37 
tâlhăroșag 57 
târziu 128, 131 
teaucă 42 
teglizău 183 
Teleorman 197 
teme 132 
temoare 132 
ticfă 171 
tidvă 171 
tigvă 171 
Timotei 79 
timpuri 131 


timpuriu 128, 131 


tinghie 39 
tinir 166 
tocană 190 
toi 197 
tont 42, 209 
trag, 130 
Traian 77 
tramă 147 
tramvai 32 
trapini 46 
trăgaci 130 


trăsătură 41,48 vatmân 206 


trăsură 41, 48 văiugă 183 
Troian 77 văr 142 
tropină 46 vătaf 173 
tropoti 214 văzduh 22, 173 
trudă 171 vână 63 
trudi 171 vârf 173 
trup 145 vedenie 174 
truşcă 180 vehicol 37 
tul 82 vehicul 37 
tulpină 46 venă 63 
tun 130, 131 vence 139 
tuna 131 venge 139 
turmenta 203 viezure 157 
tut 209 vinclu 208 
tută 209 vindeca 52 
viperă 139, 140 
T viraj 205 
SS viță 30, 42 
săi 155 eg 


voies(t)inţă 47 


GER te vomic 173, 181 
Ge 192 vostru 39 
tundră 56, 191 vraf 173 
U Z 
uita 125 zadă 39 s 
ugor 58 zaharniţă 73 
unchi 142 zalfă 187 
untdelemn 65 zamuz 71 
Ureacl'e 23 Zapis 173 
urzică 38 zăduf 173 
uscat 192 zămisli 84 
ușor 39, 152 zămos 71 
zămuz 7] 
V zăpadă 171 
zăpădi 171 
vacă 77 zbor 174 
Valea-Largă 78 zbornic 173 
vamă 183, 191 zeamă 71 
vapor 162 zestre 148 
varoş 184 zgârbaci 37 


251 


CUPRINS 


CUVANT INAINTE A sina nod cerere ala dee a eg dée 5 
I. PRINCIPII ȘI METODE ALE ETIMOLOGIEI 

Ce este etimologia? ..... EE 7 
I.1. Etimologia în accepţie largă `... 8 
I.2. Etimologia în accepție restrânsă ...................cc.. 19 
1.3. Criterii în cercetarea etimologică .. 23 
1.3.1; Critevii-de bazd aa mesi Sete e ga sein cota ode aaa ata a 23 
1.3.1 Criteriul te EE 23 

LL22 Criteriul semantic: 40 ase e dece aa a dE EE 25 

(Ge E e suplimeniäré e însa 9 în aaa sari ad cacat at n 29 
E32 De TEE 29 
[3:22 ne sc oa ce e a e Be dt Îi meet a 30 
1.3.2.3. semantico-onomasiologic ....... cec... 31 

[32A e Ee EE 31 

L32 un sarata a EE 32 
1.3.2.6. comparaţia cu limbile înrudite .................. 32 

1.3.3. Neconcordanța dintre criterii `... 33 
IER 34 
1.3.5. În loc de concluzii `... 54 
1.3.6. Împrumuturi aparente ........c ceas 56 

1.4. Tipuri de etimologie `... 58 
1,41. Etimologia interni EE 58 
14.2. Etimölogia direct WEEN 60 
1.4.3. Etimologia indirectă `... 64 
1.4.4. Etimologia multiplă ......... cc... 64 
1.4.5. Etimologia populară ......... cc... 67 


252 


1.4.6. Etimologia colectivă ......... cec... 
1.4.7. Etimologia literară EE 
1.5. Etimologia şi numele prop... 
1.6. Etimologia şi filologia ..............ccccccceee.. 


II. LUCRĂRI DE ETIMOLOGIE 

II.1. Dicţionare etimologice romanice ....................... 
III. Dicționare etimologice 

pentru ansamblul Romaniei `... 
[[.1.2. Dicţionare etimologice 

ale diferitelor limbi romanice ............. cc... 

142: EE 

||, a Apă EE 

(ER e TT E EE 

EE Ae ee e E 

RE e RE EE 

I].1.2;6. catalană EE SEN 

E2 e e EE 


II ER E NEE | 


II.2. Lucrări de etimologie românească ..................... 
II.2.1. Dicţionare etimologice .......... cc... 
I].2.2. Alte dicționare cu etimologii `... 
112.3, EE 

II.3. Lucrări etimologice ale principalelor limbi 

cu care româna a intrat în contact ................c.c.c... 


III. STRATURI ETIMOLOGICE 

ALE LEXICULUI ROMÂNESC 
UL 1. Consideraţii generale ................ccecece cc... 
HES Elementul latin + sm seo se i aaa EE e ast a, al 
I[[.2.1. Considerații preliminare. Cuvinte panromantice ....... 
1[1.2.2. Cuvinte moştenite doar în unele limbi romanice ....... 
[11.2.2.1 Cuvinte cu diverse etimoane, toate latinești ....... 
[11.2.2.2. Derivate moștenite sau formaţii româneşti ....... 
IT 3233 Cuvinte moștenite sau împrumutate din latină .... 
111.2.2.4. Cuvinte moştenite sau împrumutate din alte limbi ... 
II.3. Cuvinte din substrat `... 
UI 31. Consideraţii preliminare `... 
II 32. Categorii de cuvinte autohtone ......... EEN 
II.4. Cuvinte de origine slavă `... 


I.5. Cuvinte de origine maghiară ......................... 183 


111.6. Cuvinte de origine greacă ...............cceecccc.. 191 
111.7. Cuvinte de origine turcică ..............cecmce cc. 195 
I.8. Cuvinte de origine franceză `... 203 
IO. Cuvinte de origine german... 206 
HI.10. Consideraţii finale `... 210 
IV. INCHEIERE EE 219 
Abrevieri bibliografice ........... eee 221 
TEE oera escorte să Dă ee SE da da i că dusă ala 229 
ludice de e EEN 231 
Indice de cuvinte românești `... 237 


254