După plecarea lui Birică și a lui Paraschiv și Achim, Tita și Ilinca mai stătuseră puțin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.
— Nu mănânc, se strâmbase băiatul țâfnos. Nu mi-e foame.
— Ia și mănâncă, ce vreai, să ți-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri și... să mai stau atunci și de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare...
Băiatul se așeză pe pragul unde stătea tatăl său și la început mâncă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise și la sfârșit miorlăi:
— Mai e? Mai dă-mi!
— Niculae! Niculae! Se vede că bine-ți face tată-tău că te plesnește, zise mama.
Niculae o privi nevinovat și mama se înmuie. Băiatul o simți chiar că se căznește să nu râdă.
— Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
— Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliță și scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală.
După ce mâncă, Niculae ieși pe prispă și se vârî în așternut. Tocmai atunci tatăl și fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din așternut gâfâind și intră în tindă peste maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată.
— Mamă, am scăpat de oi, șopti el cu glas aprins.
— Ce-ți veni? zise ea supărată parcă. Cine ți-a spus?
— Tata! Uite-l afară, vorbește cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.
— Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci acolo, la deal, și-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi și te culcă, nu mai sta aci degeaba!
Niculae ieși din tindă nițel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să sară în așternut ca o zvârlugă. Moromete, care se așezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat și încercă să-l dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât și se ținea de el ca scaiul.
— Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să pățești! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae sări de pe prispă, și se luă după câine, dar nici Duțulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui și porni repede spre grădină cu capul în jos.
— Ilie, zise femeia închizând ușa tindei și apropiindu-se de bărbat. Ea se așeză pe așternut oftând și se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Așa fac copiii oamenilor și d-aia o duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.
Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt al prispei și se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
— Băi Nilă-m’!
— Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă.
Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieților și fetelor slăbise. Numai câteodată liniștea nopții tremura de râsul prea ascuțit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.
Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puțin neliniștit de tăcerea tatălui și ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câțiva pruni din grădină. Aștepta ca taică-său să adoarmă și să se bucure în voie că a scăpat de oi și mai ales de Bisisica.
Când simți mișcarea ușoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot și se rezemă de perete. Îi venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor și să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului și să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineața îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau niște gropi mici, pline de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. În fiecare dimineață Niculae uita de ele și se împiedica în cotoarele lor verzi și răsfirate, făcându-l să urle de durere. Într-o zi se înfuriase și le făcuse ferfeniță cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriștii. Era o piatră colțuroasă, înfiptă adânc în pământ și învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea și căzuse leșinat alături.
Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieții de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine știe pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl țineau numai în fund să prindă bobicul și când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată și apoi îl trimiteau iar la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alți copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învățase să se lupte și să se bată cu ciomagul.
Într-o zi, era singur cu oile pe miriște și se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoșătoare, cu fața boroșcoită cu smârc și cu dinții rânjiți. Era spre seară, ieșise din porumb și venea spre el încet, ca într-un vis... Avea fustă roșie, zdrențuită, și în mână un os alb de cal. De groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile și pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai miște, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană și începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inși și l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimțire pe miriște. Oile au intrat în porumb și au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de frați în căruță și dus acasă, zob. A zăcut o săptămână și s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile. Când s-a vindecat și de friguri, s-a dus iar cu oile.
Puțin timp după aceea, într-o dimineață, se pomeni cu Achim pe miriște, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile și să vie cu el. Au ieșit în izlaz, alături de care se afla o miriște largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieți jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alții mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă și dădu drumul la cai apoi se apropie.
— Bă, ce faceți voi aicea-m’? strigă el și se uită peste ceata de băieți.
Câțiva mai sfioși, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare și se uitau cu teamă la Achim. Vreo câțiva mai nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câțiva de pământ și dădu câteva picioare și palme în dreapta și în stânga.
— Ce, voi n-auziți? mârâi Achim. Eu strig la voi și voi jucați bobicul... mama voastră!
— Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colțos, fulgerându-l cu privirea.
Achim țâșni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ și sări cu picioarele pe el.
— ...Pă mă-ta și pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te și cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneți care ați fost ăia care l-ați bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toți!
Achim n-avea atunci mai mult de șaptesprezece ani, dar pentru băieții de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieți nu vorbi.
— Niculae, strigă Achim, îi cunoști? Ia treci încoace.
— Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.
— Aaaaa!!! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae. Nu vreți să spuneți!... Stați că v-arăt eu acuma.
Achim apucă biciul și, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul și-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă și apucă biciul în mână.
— Nea Achime, nu știu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.
Achim se repezi la altul și mai furios.
— Și tu ești de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!
— Spuneți, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas speriat.
— Aaaa!!! Tu știi? Spune numaidecât că-ți roz beregata! răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.
Băiatul se feri, se uită în jur și deodată vorbi pe nerăsuflate.
— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru și cu al lui Burtică l-au bătut.
Achim se întoarse spre Niculae, își aruncă pălăria de pământ și îl asmuți ca și când ar fi fost câine:
— Ai auzit? Pune mâna pe ei!
Niculae, slăbit de friguri, galben la față, nu se mișcă.
— Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.
Niculae nu se mișca.
— Al lui Câinaru și Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic și cumplit și Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile magaoaielor, atunci pe miriște, când fusese bătut. Veniți încoace al lui Câinaru și Burtică. Veniți încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.
Cei doi se apropiară și unul din ei își scoase pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic și zise:
— Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat și eu, a dat și el.
— Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se înveselească, îl vedeți? E frate-meu. Eu nu țin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el și dă cu el în pământ.
Niculae se uitase la fratele său și se făcuse și mai galben. Achim nu se sinchisea.
— N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul spart.
— Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieți.
— Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră și ceilalți.
Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită și-l izbi de pământ.
— N-auzi ce-ți spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta de urât!...
Băiatul se sculă de jos furios și, nemaiștiind ce să facă, se repezi la Niculae. Niculae nu se mișcă din loc. Înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri ca țintuit de privirea mare, nemișcată, a celui asupra căruia era asmuțit. Își întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:
— Repede-te în el... pe mă-ta de urât!
Băiatul se repezi în Niculae și îl apucă de gât. Niculae se înțepeni și rămase mai departe nemișcat.
— Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în mână.
Băiatul își încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae și îl trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se ridică de pe el și rămase nemișcat, uitându-se la Niculae care, galben la față, nu-l slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toți rămaseră nemișcați și tăcuți, în clipa următoare, Niculae sări în sus ca mușcat de un șarpe. Se repezi spre cel care îl trântise și îl apucă de gât. Luat pe neașteptate, celălalt băiat rămase cu ochii holbați și scoase limba afară, horcăind. Chipul i se învinețise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strângea ca un nebun și-l împingea de-a-ndaratelea. Cel strâns de gât se împiedică de ceva și căzu. Niculae îi dădu drumul și se întoarse spre celălalt. Văzându-l că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.
Achim se repezi însă numaidecât și în câțiva pași îl apucă de ceafă.
— Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i țiu parte? Bate-te cu el... Ați venit amândoi și v-ați pus și l-ați omorât cu ciomegele. Erați doi, mama voastră... Stai aici!
Niculae se repezi spre el cu un ciomag și vru să-l izbească în cap, dar băiatul se feri și puse el mâna pe un ciomag.
— Nea Achime, strigă el, arătându-l pe Niculae. Îi sparg capul; spune-i să nu s-apuce de mine!
— Niculae, scrâșni Achim, auzi ce spune?
Niculae azvârli pe neașteptate ciomagul și se repezi spre celălalt cu o iuțeală neașteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină și căzu. Atunci Niculae sări în sus cu aceeași iuțeală, puse mâna pe un ciomag și începu să-l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.
— Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-și ceară iertare.
— Cere-ți iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ți iertare!
Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în așternut și se uită la spinarea tatălui său care se mișca și răsufla în somn.
„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă și o să mă lase, gândi Niculae suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi trec bubele și să pot să mă duc și eu la școală.“
— Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată, cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora.
— Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea așa de liniștit atât de multă vreme.
— Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă și să dai și o să te mai văz eu atunci că belești ochii în loc să dormi.
Niculae se lăsă pe căpătâi și gemu. Apoi rămase nemișcat. Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă fluierând. De undeva răzbătu un țipăt ușor, subțire, de fată sau de femeie tânără, înecat de întunericul nopții. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau țânțarii. Moromete se ridică din așternut și se întoarse pe neașteptate spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.
— Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure.
Niculae nu răspunse. Omul nu se mișcă. Băiatul îl simțea încă întors spre el și inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi și peste câteva clipe Niculae îi simți spinarea ridicându-se și răsuflând încet. „A adormit“, gândi el după o vreme, dar ca și când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică iarăși într-un cot și se întoarse spre fiu.
— Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el răgușit și furios.
Niculae răsuflă ușor, ca în somn, fără să-i răspundă.
Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae așteptă multă vreme fără ca să-i mai simtă spinarea mișcându-se. „Nu poate să doarmă. Te pomenești că se răzgândește și nu-i mai dă drumul lui Achim“, gândi Niculae iarăși. După un timp se liniști însă. „Cine știe la ce se gândește, își spuse el. O să vedem mâine dimineață“.
Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. Niculae așteptă o vreme cu ochii închiși, apoi își mișcă pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit și fuma. Băiatul închise ochii și se hotărî să adoarmă. Așteptă somnul timp îndelungat și adormi. Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit și fuma.