Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tușei uită de șubrezenia patului și aproape se aruncă pe el.
— Nu ți-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere și de pere.
Dar tușa îl primi cu strigăte ascuțite:
— Și tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ți pasă ție de el? Dă-te la o parte de pe pat, n-auzi că trosnește?
Paraschiv se ridică și se așeză pe un scăunel. Tușă-sa era atât de înăcrită, încât îi întoarse spatele și nici nu vroia să-l mai asculte cum s-a întâmplat. Ea își scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în timp ce se uita în curte și blestema; un câine al nu știu cui hlăpăia niște mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo zece-cincisprezece puișori mici cât nucile.
— Nia d-acolo, plesni-ți-ar ochii de potaia dracului! țipă Guica ieșind afară. Mâncași mâncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi și mâine!
Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului și-i arătă femeii o clipă coada și picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgări în gard blestemând:
— Mânca-ți-ar coada cui te are, că nu-ți dă să mănânci și vii să faci burtă în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legați-vă câinele, mânca-l-ați fript!
De la vecin nu răspunse nimeni și Guica se întoarse în bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi și o aștepta să se liniștească, deși era și el furios.
— Plecasem, ga Mario, și când am trecut de Tătărești n-a mai vrut Nilă să meargă, explică el. De la început se tot oprea și se uita îndărăt... ce să fac eu cu el dacă e tâmpit?!...
— Păi, fiindcă sunteți buni numai să vorbiți! țipă Guica scoasă din sărite. Toată iarna stați pe la mine, și ga Măria în sus, ga Măria în jos... fir-ați ai naibii să fiți că sunteți mai proști ca Năstase Besensac! Sunteți buni numai să veniți să vă fac ciorapi și flanele și să vă pui deoparte ce am și eu mai bun și voi vă moșmoniți de-un an de zile și nu sunteți în stare să vă faceți și voi un rost!
— Hai, ga Mario, taci din gură și ascultă aicea, nu mai țipa așa ca o coțofană. Dacă nu știi, de ce vorbești? mormăi și Paraschiv arțăgos.
Guica își ieși din minți.
— Ce să știu, mă, ce să știu? Cine e coțofană? Să nu-ți dau acuma cu ceva peste botu ăla!
— Păi dacă te repezi și nu vreai să asculți! Ascultă aicea la mine.
— Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut și eu un loc acolo, în spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neașteptate. Ooof... o să iau pe cineva străin și-o să i-l dau, că am avut și eu nepoți și m-au făcut de râsul lumii! Un pogon de pământ am și un cap de vie și casa asta așa cum e... am s-o iau pe fata aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie ei bordeiul ăsta și să se mărite și ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a rămas neînsurat, vai de capul lui, și cine să-l ia așa gol și fără nimic?! Și-o s-o dau aici, și o să-i trec și pogonul și casa și să aibă și ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate-meu Ilie... că rudele... nepoții...
Măria Moromete se făcu deodată moale și se lăsă încet pe pragul bordeiului. Ea începu să se jelească lung și fără lacrimi și bocetul ei, deși încet, împânzi aerul bordeiului și al bătăturii și se răspândi ca de mort pe toată întinderea uliței:
— Ooof, nepoții, nepoții! Doamne, Doamne... eee... C-am avut și eu o mamă, Doamne; și a intrat în pământ îîî... Î-îî... și m-a lăsat singură-î! Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. Și soră-mea a făcut copil de fată mare iii! Și dacă s-a dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Și lui Ilie nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... eeeii! Și-am avut și eu un copilîî... și-a murit și-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Și m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!... eeee! Singurică m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoții și nici frații și nici rudele, că s-a dus cu toți și nimeni nu te ia în seamă și toți râd de tine, Doamne! Că am vrut și eu să las nepoților bucățica mea de pământ și să-și facă și ei casă pe ea... și să mă ție și ei în casa lor, că am îmbătrânit și nu mai pot, Doamne... că am zis și eu că să fie bine de ei, că sunt nepoții mei și am vrut să se însoare și ei să-și ia muieri și dacă închiz ochii și mor să aibă cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliți, Doamne... Of, Doamne, Doamneee!... eee... că n-am vrut răul nimănui și i-am îndemnat și eu să-și facă rost de bani și să-și facă casă că sunt mari și le trece vremea, Doamne! Că numai tu știi ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă și prăjită... că sunt singurică și mi-e urât și frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!... eeeee! Că dacă îi înveți îți ies fel de fel de vorbe, Doamne, și lumea te poreclește și-ți spune Guica... și nimeni nu știe cum îmi tremură mie inima, Doamne, și picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viață am avut și s-a dus și-aia, Dumnezeule!!
Paraschiv se ridică de pe scăunel și îi puse mâna pe umăr.
În timpul cât tușa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar nimeni nu se oprea. Întorcea doar capul și apoi își vedea de drum; numai niște copii se opriseră sfioși și ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
— Ei, ga Mario, șopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să...
Măria Moromete tăcu și se ridică încet de pe prag fără să-l ia în seamă pe nepot. Ea merse și ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de câine, o șterse cu mâna de mălai și uitându-se în jurul ei începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puțin mai înainte. Ea chema puii și risipea mălai, iar cloșca dădea târcoale cloncănind și cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse să verse cu putere o căldură înăbușitoare.
Paraschiv ieși din bordei și plecă încet, cu umerii îndoiți. Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu trecea vara. Și altfel trebuia acum să procedeze.