Acesta stătea ca și mai înainte între Din Vasilescu și Marmoroșblanc și se uita la ceilalți cu ciudata lui pornire dușmănoasă, de neînțeles aici în poiana lui Iocan și mai ales azi când ei erau atât de bucuroși de ploaia căzută peste noapte. Încât se supărară când cineva, șoptind vecinului, făcu să afle toți ceea ce spusese Țugurlan. Aici nu era ca la cârciumă și Țugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.
Poate că Țugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a văzut, guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârșitul anului. Aici în sat sunt doi fruntași politici, Aristide și Crâșmac, dar chestiunea era că amândoi au condus satul timp de opt ani și n-au făcut altceva decât să se îmbogățească. Dacă la alegeri Iocan ar ieși primar și ar forma un consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocoșilă și Dumitru lui Nae, ar avea Țugurlan ceva împotriva unui asemenea primar și unor asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ți combați cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu știi să te porți...
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneș. Ce dracu, mă, Țugurlane, de înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă și tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic și cam supărat în același timp.
— Ce e, Țugurlane, ai ceva cu mine? întrebă și Moromete tot așa, cam nepăsător și cam supărat.
— Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, aplecându-se spre Din Vasilescu.
— Păi tu nu fuseși aici? surâse acesta, părăsind pentru o clipă lutul galben din mână. Tu ești nițel cam surd, Ioane! se minună el.
— Hai, mă, că nu sunt surd... se rugă Ion al lui Miai.
— Întâi a zis ceva când strigau ăștia, dar nu l-a auzit nimeni, l-am auzit numai eu, explică Din Vasilescu în șoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el că nu-l aude nimeni, a strigat că face ceva pe politica lor...
Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înțelese de ce s-au supărat ceilalți. Cocoșilă înjura uneori de zece ori mai urât și nu se supăra nimeni.
Din Vasilescu se ridică cu lutul în mână și se așeză mai aproape de Moromete, spre tristețea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire părăsită.
— Ce să am cu dumneata! răspunse Țugurlan neprietenos, aruncându-i lui Moromete o privire întunecată.
Acum că vorbea, Țugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuși decât pe ceilalți.
— Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare și omenie.
— Păi, asta e politică ce faceți voi?! zise Țugurlan.
— Ei, așa se vorbește! spuse Moromete mulțumit. Suntem aicea un număr de oameni care, nu așa, avem pretenția că e ceva de capul nostru, și...
— Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Țugurlan cu brutalitate.
Moromete vru să răspundă, dar Țugurlan se pare că nu era nici învățat și nici poftă n-avea să discute în felul celor adunați aici.
— Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal, și ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogățească. Nu umblai dumneata cu căruțele prin sat să strângeți pentru monument și dracu mai știe ce? Mai bine v-ați... în ea de politică și voi și eu!
Înțeleseră acum toți că venise de la început în starea aceasta, că îi asculta nu pentru a și-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfățișarea și în glasul său avea ceva care dădea de înțeles că acum n-are chef să fie întrerupt.
— Du-te ca mine la moșie și ia pământ în parte de la Marica și atunci ; ai să vezi! izbucni el și se opri și scuipă într-o parte cu dispreț.
Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înțelegea nimeni.
— Îmi spuse ăsta, reîncepu Țugurlan, arătându-l cu capul pe Ion al lui Miai: „Hai, mă, Țugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică“. Muncește în parte, și îi arde să asculte palavrele lui Moromete.
— Dar ce să facă, Țugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete cu blândețe.
Țugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua oară nu-l va mai cruța și continuă:
— Și când vrea să spună și el ceva, Cocoșilă: „Ești prost!“ De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost și el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moșie și dumneata cu opt pogoane să-l faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-ați repezit ca orbii și când v-ați văzut voi cu pământ, dă-i în... măsii pe-ăia care n-au luat! Și acum faceți politică! Țărăniștii, liberalii, parlament!... Deștepți ca oaia capie! Moromete zice de frati-meu că d-aia l-au împușcat la Grivița fiindcă n-a vrut să mai muncească. Așa crezi dumneata, că d-aia l-au împușcat? întrebă Țugurlan, vânăt la față. „Nu vrem să mai muncim!“ Taci că știi dumneata că așa au zis! Citești ziarele și nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi spune că nu știe!
Țugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-și joc cumplit de discuția lor de mai înainte.
— ...Parlament! Madgearu... Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagră și încercând să imite exclamațiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngrețoșat și furios și reluă: Și când încercă și Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deștepți! Se înfurie și mai rău și amenință: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!
— Mănânci c...t! îl provocă Cocoșilă flegmatic.
— Ba te bag eu în... mă-tii! Tu-ți dumnezeul mă-tii! rosti Țugurlan cu un glas turbure și înfricoșător.
În afară de Cocoșilă și Moromete, săriră toți numaidecât în picioare. Ce făcea Țugurlan? Nu cumva era nebun?
— Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Țugurlan încercând să scape de năvala imputărilor. De ce să vorbească așa cu mine? Am muncit în târla lui?
— Fugi că ești prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae așezându-se la locul lui.
— Stați, lăsați-l că am înțeles ce vrea să spună! interveni Moromete după ce ceilalți îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoșilă a rămas Ion al lui Miai fără pământ și a treia că nu suntem mai deștepți decât Ion al lui Miai, nu e așa, mă, Țugurlane?
Nu se risipise însă încordarea și ura cu care rostise Țugurlan înjurăturile și ceilalți nu fură prea atenți la formulările lui Moromete. Cocoșilă fuma gânditor:
— Ascultă, Țugurlane, spuse el scuipând subțire între picioare. Tu nu mă cunoști pe mine! Eram în război și m-a luat un plutonier de piept, de două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! și nu s-a mai mișcat! Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în șanț! Auzi, mă?
Cocoșilă întoarse capul fulgerător și privirea sa se întâlni cu a lui Țugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoșilă pesemne obținuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte și scuipă nepăsător printre dinți.
— Ei... Paștele mă-tii! spuse el și începu să-l înjure pe Țugurlan îndelung și minuțios, așa cum avea obiceiul, prostindu-l și dăscălindu-l că vine între oameni și nu știe să se poarte. Du-te la cârciumă și ia-te la bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerți cu mine. Ți-am furat eu lotul tău, prostule? Intră și tu în moșie și taie-ți un lot, dacă atunci când am luat noi n-ai fost în stare!
— De ce vorbești așa, Cocoșilă? Are dreptate Țugurlan! spuse Ion al lui Miai, dezghețat.
Totuși, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de Țugurlan. Țugurlan ascultase înjurăturile și amenințările lui Cocoșilă cu o înfățișare ciudată, ca și când s-ar fi trezit din beție. Se uita la oameni puțin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoșilă termină, Țugurlan își plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere și-o ridică și se uită pieziș la Dumitru lui Nae.
— Dă-mi și mie o țigare, Dumitre, spuse el mohorât și parcă întristat, începu să fumeze în tăcere.
— Ține, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul. Dacă știi că dă din picioare de ce nu-l ții bine? Sau vrei să-ți dau eu una în cap cu cleștele ăsta?
Țugurlan stricase adunarea și nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai departe ca și când nu și-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma posomorât, cu coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalți așteptară câteva clipe în tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe Marmoroșblanc. Acesta răspunse și se făcu iar tăcere. Atunci Țugurlan se ridică, intră în fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieși și plecă întocmai cum plecase mai înainte Boțoghină, fără să se uite la cineva și fără să dea bună ziua.
Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă și se ridică și el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată și îndreptându-și alene cămașa la spate. El dădu bună ziua cuviincios și îndepărtându-se făcu puțin pe boșorogul sau pe ostenitul și îl strigă de câteva ori pe Țugurlan să stea mai încet că vine și el.
— Bietul Țugurlan! reflectă Moromete după ce Țugurlan și Ion al lui Miai se îndepărtară. Rău mai ești, mă Cocoșilă!... Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoșilă?
— Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoșilă supărat. Mă face să-l înjur!...
Îl cunoșteau toți pe Țugurlan și le părea rău că era așa. Mai tăcură câtva timp gândindu-se la cele întâmplate, apoi vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezența lui Țugurlan stăruia mereu între ei și nu izbutiră să se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverșunară împotriva lui Țugurlan și Iocan îl înjură, spunând că Țugurlan ar vrea ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici alții să n-aibă.
— Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deși nu-l apăra pe Țugurlan, căuta totuși să-l înțeleagă. Tu ți-aduci aminte, Cocoșilă, cum a fost cu ăștia care au rămas fără loturi?
— A spus că vine la toamnă să împartă și restul moșiei Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroșblanc care până acum tăcuse tot timpul.
— A! Marmoroșblanc, așa e! zise Moromete.
— A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!...
— Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuția, uitându-se mirat la Din Vasilescu.
Acesta tocmai ieșea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese și o înnegrise la foale. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma.
— Ia să văd și eu, Dine! ceru el și întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârnește, fie chiar și pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari.
Se apropie și Marmoroșblanc. Într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toți de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalți stăteau împrăștiați la locurile lor.
— Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuși, încercând să înțeleagă.
Auzindu-l întrebând astfel, vreo câțiva se ridicară și se apropiară și ei.
— Moromete! strigă deodată cineva.
— Moromete?! se miră altul, surprins.
— Da, Moromete, descoperi în sfârșit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit și copleșit de încântare. Moromete este.
Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă și înnegrită s-o vadă și alții. Cocoșilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulți, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriți la forma aceea ciudată, neobișnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept și scurt, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții. Era el, Moromete, așa de... așa de serios, și de... Da, el era, dar parcă era... Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și... fără parlament.
— Mă, Dine, zise Cocoșilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el.
— Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliță, zise Iocan și îl luă din mana lui Cocoșilă și îl puse deasupra ușii fierăriei.
Moromete aruncă și el o privire spre poliță, dar își lăsă iar fruntea în pământ, ca și când n-ar fi văzut nimic.
— De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „Domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pământ!“ Ți-aduci aminte, Cocoșilă?
— Cine, Țugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.
— Țugurlan, Ion al lui Miai, toți ăștia!
— Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neașteptate, un glas mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni și striga de departe.
— Ce e, fetițo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare.
Era Ilinca.
— Stai aici de dimineață și... Hai repede acasă! porunci fata fără să-și moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat.
Moromete înțelese și, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalți nu mai statură nici ei mult.