Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre celălalt, al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o soluție. Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ’911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.
Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privința casei, dar și visurile ei înspăimântate. „Unde se întâmplă să avem noi atâția porci câți visezi tu“, spusese el, dar în curând pricepu și el că a face și a crește copii mulți poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător. Întâmplările care avură loc după aceea în familie nu-l turburară însă pe Moromete în aceeași măsură. Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă puțin timp după ce familia scăpă de datorii prin legea conversiunii, îl făcu să înțeleagă că e totuși primejdios și pentru el să nu ia seama la copii. În anul acela recolta fusese bogată și toată lumea făcea comerț cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din anii grei prin care trecuseră între 1929 — 1933. Prosperitatea bătea la ușa multora din sat, vitele se înmulțeau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă și uneltele mai ieftine, iar prețul pământului mai ridicat decât oricând.
Cei care simțiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinși că ar avea dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înțelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru și abia mai târziu aveau să dea de înțeles că tușa lor Guica ar fi putut foarte bine să-i crească ea).
Familia se ținuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiți, care când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă.
Venise toamna și porumbul se făcuse și el din belșug (porumb și grâu și printre porumb dovleci, floarea-soarelui și fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) și cei trei își frecară mâinile de bucurie și într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrășăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte și a câștigat o mie de lei.“
Moromete n-a înțeles cum s-ar putea câștiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrășării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz și prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.
Moromete însă tot nu se mișca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoșilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea povești grozave din cărți luate de la alde nean-său Cristache al lIu’ Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece frați care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați de întunericul nopții și de valurile furioase care amenințau să-i smulgă... Și suferințele îndurate de sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă.
Dar Cocoșilă? Cocoșilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca și poveștile lui Niculae. Venea seara și ciocănea în ușă făcând pe boierul. I se spunea „intră“, intra și dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proștii ăilalți nu dau bună seara“, făcând-o pe Catrina să se rușineze, dar să și pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale și istorice, lui Paraschiv îi punea una și aceeași întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli și nu-l slăbea nici o clipă. Cu mulți ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care își spunea „țărănesc“ și al cărui program îl încântase pe atunci pe Cocoșilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal) și când „partidul național-țărănesc“ luă puterea și Cocoșilă se înfurie că Maniu și Mihalache nu numai că nu-și respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruță pe prietenul său, îl luă peste picior și observă că „proștii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere țara“. După patru ani partidul liberal veni însă din nou la putere și Cocoșilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări impozitul funciar și introduse taxe de barieră la piețele de schimb. „Vezi, mă, prostule?“ jubilase Cocoșilă.
De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruțare. „Ești prost“, spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduință, după împrejurări. De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocoșilă, e mai deștept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult cu cât Cocoșilă, față de alți oameni, se purta cu totul altfel, înjura rău, batjocorea și nu spunea „ești prost“, ci mult mai rău, „mănânci c...t“.
În privința înjurăturilor era vestit, îl înjura și pe tat-su — zicea că de ce l-a făcut — înjura și pe popa și pe primar și pe perceptor, pe toți, de la lingură, de la șervetul cu care se ștergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeștilă, lumânare, ciorapi și: târla, grădina, neamul și străbunicii, nepoții, copiii copiilor... Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea și în râs. Odată Cocoșilă a intrat în casă și a spus doar atât: „A venit percitorul și mi-a luat țoalele“, după care s-a pus pe înjurat și nu s-a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat și a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales, Cocoșilă îl cobora jos în sat, și îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l și punându-i întrebări ca oricărui om.
Curând însă Moromete înțelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei (era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deștept în stare să glumească inteligent, și Cocoșilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era pentru el un astfel de om) își dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieți ai lui, Paraschiv, Nilă și Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înțelese și pe ei și cum caii se îngrășaseră, umplu căruța cu porumb și plecă la munte; avea datorii față de copii, să câștige și să-i îmbrace, că erau goi.
Câștigă.
Nu mai făcuse „comerț“ niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câștigul drept ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu chiar observația supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul“... Și că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripețiile tatălui cu căruța pe drumurile de munte, sărise pe neașteptate și strigase: „Așa e, tată! Mai du-te iar.“
Moromete se pregăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit, și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele — până și cei trei — că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârșit cei trei se dezmeticiră, sfâșiară vraja care îi amețise și căzură pe gânduri.
Iată ce se petrecuse.
Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe același drum ca și întâia oară, ieșiseră din regiunea de șes unde nimeni nu avea nevoie de porumb și, după ce făcuseră un popas la oborul din Pitești, o luaseră pe șoseaua care ducea spre creierul munților, cu ținta Răchitele, un sat mare, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piață bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieșea din spinările cailor.
La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei.
Tudor Bălosu vroia de astă dată să-l dea cu șaizeci și într-adevăr, abia intrară în Răchitele, că fură opriți de un învățător care vroia să cumpere amândouă căruțele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruță și se și grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă șleaurile de la cai...
Învățătorul, prevenitor, întrebă de preț. Tudor Bălosu dădu prețul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: șaptezeci de lei și spuse asta ca și cum ar fi fost cunoscut de când lumea că așa se vinde porumbul.
Posomorât, învățătorul răspunse că șaizeci de lei este ultimul preț și că nu poate cumpăra decât așa, la care Bălosu legă șleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea știa că șaptezeci de lei este prețul obișnuit. Uluit, Moromete observă că învățătorul dăduse exact prețul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă și răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învățătorul ar fi dat bucuros șaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo și să cerem optzeci și dacă nu dăm noi porumbul cu șaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii niciodată cu mine la munte.“
Merseră mai încolo și Bălosu spusese prețul său de optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu peste șaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu șaptezeci“, insistă Bălosu și Moromete conveni, depășit mereu de felul de a judeca al vecinului său.
De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câștigul ar fi fost lipsit de peripeții, încât insistența lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi disprețuitoare de aruncare și blestema mărimea, culoarea și mirosul lor). Când ieșise împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907 și dăduse foc conacului lui Guma nu se gândise că pământul moșierului îi trebuie pentru comerț și pentru bani. Existau niște obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca și foamea. Se duceau la conac și când dădeau ochii cu boierul, bătrânul se făcea de nerecunoscut, își lua căciula din cap și avea un glas care și acum, când își amintea de el, Moromete se întuneca și se făcea crunt la față.
Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moșier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerț! Așadar, cu cereale și să câștige bani! Și cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârșit, fie și comerț, dar să fim înțeleși că nu ăsta e scopul...
Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinații mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, și mult mai puțin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă și Achim.
Merseră deci mai departe cu căruțele și Moromete era foarte curios — și foarte vesel în același timp — să vadă dacă o socoteală făcută din nimic, cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu șaptezeci de lei, are să fie dovedită pe viu.
În satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu peste șaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe și li se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obține sigur zece lei. Nu ieșiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea...
O femeie tânără de tot, cu fața albă, cu părul galben și cu niște ochi mari, albaștri, frumoși, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-ați venit, oameni buni, că nu știam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haideți, trageți în curte că oți fi osteniți! Să vă fac ceva să mâncați și să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere și ei, să dați tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble.“
„Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruță. Du-te întâi la vecini și întreabă-i dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.“
„Dar cu cât dați dubla?“ a întrebat femeia pălind.
Glasul lui Tudor Bălosu era mai înghețat decât gerul:
„Optzeci de franci, leică!“
„Optzeci de franci?!“
„Hai, Moromete!“ a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă femeii.
„Dar cât dai dumneata, leică?“ a întrebat Moromete din curiozitate.
„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, șaizeci de lei, ăsta e prețul pe la noi...“
„A! Nu!“ a clătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclamația lui. Noi avem aici niște socoteli. Iese sau nu iese șaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ți dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, și-a încleștat mâinile de loitra căruței lui și vorbele ei au început să curgă șuvoi. Moromete nu prea înțelegea, o vedea doar cum se ține cu mâinile de loitră și calcă prea aproape de roată.
Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu șaizeci de lei... barim câteva duble... e rău, n-are ce da la copii... Să tragă căruța că șaizeci de lei e destul.
„Haide, omule, că doar n-oi fi și dumneata bogat să nu înțelegi... Oi fi venind de departe și ți-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruța... Îți dau ceva țuică peste șaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai bați drumurile de pomană?“
Moromete s-a frânt de mijloc și s-a uitat la picioarele femeii:
„Dă-te la o parte, creștino, că te calcă roata!“ i-a spus el grijuliu.
„Nu vreai, omule? a repetat mocanca și deodată din ochii ei albaștri au țâșnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a continuat ea și glasul ei legănat și domol de munteancă s-a făcut dârz. De când v-ați făcut așa răi? a spus ea descleștându-și mâna de pe loitra căruței. Nu erați așa răi...
Plângea și în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari și curați și se uita când la omul cocoțat în căruță, când la caii lui grași și voinici, aburiți de gerul sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete furios. Apoi a strigat: Bălosule, oprește!“
„Ce s-a întâmplat, Moromete?“
„Hai să dăm porumbul, că nu e rost.“
„Cu cât?“ a întrebat Bălosu.
„Cu șaizeci și trei.“
„Eu nu-l dau, a răspuns Bălosu și să știi că altă dată nu mai merg cu tine la munte.“
Nedumerit puțin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în șoaptă, pentru el însuși, în timp ce munteanca se uita la el, cu lacrimile înghețate pe obraz.
„Ce să mai vorbim, și-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna și a tăiat o găină, și mănâncă Moromete și bea țuică galbenă. Pe înnoptate așa s-au strâns mocanii, și ăla a luat trei duble, ăla cinci, ăla șapte... Creștini, mocârțani! Mi-au luat porumbul cu șaizeci și trei. Să vezi după aia că nu mai puteam să scap de mocană: Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea trăiește? M-am uitat și eu la ea și m-am închinat: Păi bine, creștina lui Dumnezeu, de ce să nu trăiască? Trăiește, stă acasă după sobă și se vaită că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea un rost de întreba așa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac peste el...“